Din decembrie 1989 încoace, nu cred ca în România să fi fost vreun alt om politic atît de mult îndrăgit de români precum a fost Corneliu Vadim Tudor. Dovadă este că în scurta lui viață, tot românul dorea ca la întîlnirile publice să dea mîna cu el, eventual să facă și o fotografie, să aibă cu ce se lăuda nepoților... Era un prilej de mare bucurie și o onoare să te afli, chiar și numai pentru cîteva clipe, față în față cu un asemenea om cum a fost Tribunul. Dar nu oricine a avut norocul să-l întîlnească și să-i spună păsurile, vorbindu-i de cît de grea a devenit viața românilor după schimbarea de regim, cu tranziția dură la capitalism, făcută după ureche, o veritabilă mană cerească pentru trădătorii și vînzătorii de țară și neam. Ce spunem noi de mult nu mai sînt doar niște vorbe, sau subiecte de presă, ci o realitate tristă pe care o vedem cu toții. Unul dintre miile de români care tare mult și-au dorit să-l întîlnească pe Vadim Tudor, cum se spune, în carne și oase, a fost și Vasile Oneață, un om gospodar din ,,țara cartofului”, Lungulețu de Dîmbovița. Pînă mai ieri lucrase într-o fabrică, dar odată ce a fost pus pe liber, a trecut în șomaj. Fabrica în care muncise ani buni din viață a ajuns pe mîinile unui ,,investitor” străin care, în scurt timp, a adus-o la faliment, iar pe terenul fostei fabrici s-au înălțat niște blocuri de locuințe, sporind profitul mafiei imobiliare. Să ne amintim că, pînă la evenimentele din decembrie 1989, oamenii primeau gratis o locuință, un loc de muncă... Astăzi, lucrurile s-au schimbat. Prețul unui apartament modest este prohibitiv pentru mulți români, iar în cazul achiziționării unei locuințe prin împrumuturi la bănci, o familie tînără este nevoită să muncească din greu, toată viața, pentru a plăti ratele, bașca tot felul de taxe și impozite. Am cunoscut destui oameni care, cum și-au plătit ultima rată, au plecat la Domnul în ceruri, alții, rămînînd fără venituri, s-au trezit aruncați în stradă de bănci, iar apartamentele le-au fost vîndute la licitație. Asemenea realități reprezintă prețul capitalismului nemilos, pe care mulți dintre români nu-l mai doresc, cum nu doresc nici integrarea în sistemul globalist, al codurilor de bară și al cipurilor. Toate acestea generează și mai mult stres în viața oamenilor, pe lîngă grijile zilnice pe care le au de înfruntat... Vadim Tudor a atras atenția de nenumărate ori că România nu urmează un drum corect către marea familie a Europei, o lume din care astăzi, după cum se văd lucrurile, pare că tot mai mulți ar vrea să se retragă.
,,Da, ne zice Vasile Oneață, mi-am dorit foarte mult să-l cunosc pe Tribun... Nu ca să-i cer vreun favor, ci pur și simplu să-i spun că noi, lungulețenii, îl iubim și că discursurile lui mi-au mers la suflet... Cum altfel, cînd ele veneau din partea unui mare om, așa cum era el... Vorbea din inimă și pe înțelesul tuturor, numai că haitele de lupi s-au năpustit asupra lui.. Nu i-a fost ușor să se bată cu toată lumea pentru dreptatea românilor... Uite cazul meu, pînă mai ieri am lucrat în fabrică și, de îndată ce am terminat cu serviciul în București, mi-am zis că rostul meu nu poate fi în alt loc decît în comuna mea natală, Lungulețu... Aici am început să muncesc în agricultură... Lucrez ca fermier familial. Din greu muncim, aproape pe degeaba, că doar statul are de cîștigat din ceea ce producem noi... Taxe peste taxe, pe care de multe ori le plătim cu penalizări mari, fiindcă nu nu ne ajung banii să achităm datoriile la termen”. Omul se oprește din povestit să-și tragă sufletul. Pe chipul lui se citește nemulțumirea față de un sistem rapace, în fața căruia se simte desconsiderat și neputincios. Povestea pe care ne-o spune Vasile Oneață nu e doar a sa, ci a tuturor micilor fermieri care dețin suprafețe mici de teren. Mai anul trecut, omul a luat un petic de pămînt în arendă, pe care l-a cultivat cu pepeni... Bucuria nu a ținut mult, că, vorba ceea, ,,la omul sărac nici boii nu trag”. N-a avut parte prea mult de terenul luat în arendă, fiindcă a venit un fermier mai bogat care i-a oferit proprietarului bani mai mulți și, astfel, afacerea lui s-a dus de rîpă. ,,Pentru poporul acesta, Vadim Tudor a fost ca un voievod... Românii au avut mare încredere în el, spuse interlocutorul meu, oftînd din toți rărunchii, cu ochii în lacrimi și cu vocea tremurîndă... Și totuși, l-am văzut pe Tribun, dar nu cum mi-am dorit... Am fost la înmormîntarea lui... M-am uitat la chipul său și... parcă nu dormea, ci se lupta cu trădătorii de țară... Așa l-am perceput eu în acele momente de doliu național”... Omul îmi vorbea din suflet. Simțeam în vocea lui sensibilitatea țăranului simplu, cu har poetic, pentru că, înainte de a fi fermier, Vasile Oneață este un poet care, în versurile lui, cîntă natura, dragostea față de măicuța lui, cea care i-a dat viață și l-a învățat să iubească cu evlavie cuvintele frumoase și valorile neamului nostru... Iar versurile lui sînt scrise din inimă și cu aceeași sinceritate cu care Corneliu Vadim Tudor, fibră din fibra Neamului Românesc, le vorbea românilor despre voievozii acestei țări, din galeria cărora el însuși face parte acum. Vor fi, poate, generații întregi care își vor aduce aminte cu pioșenie de el, pentru patriotismul lui, luat ca exemplu și cultivat ca o lecție pentru națiune în vremuri de bejenie.
ION MACHIDON,
directorul revistei ,,Amurg sentimental”