Vedem, cu toții, că e din ce în ce mai greu să fii, astăzi, român în România și că instituții care ar trebui să se ocupe de stîrpirea răului din societate, nu fac altceva decît să-i prigonească pe oamenii de rînd, care își cer dreptul la viață. Asta nu e bine și vine un timp cînd vînătorilor de oameni le va crăpa obrazul pentru lipsa lor de minte. Noi am fost și am rămas niște idealiști, tot ce-am făcut, am făcut dezinteresat, ca șarja de cavalerie de la Robănești, din 1916, în fața mașinii de război a invadatorilor. În toată această perioadă, eu, unul, am căutat să fiu un exemplu pentru cei care au îmbrățișat acest fenomen: m-am stăpînit cît am putut, n-am făcut avere (deși existau atîtea ispite!), n-am intrat în societăți secrete (deși s-au făcut presiuni asupra mea!), n-am fost văzut în locuri de pierzanie, mi-am văzut de munca mea, de casa mea, de familia mea. Pe scurt, am încercat să-mi impun și mie, și celorlalți, o conduită morală ireproșabilă. Nu știu dacă am reușit. Dar de străduit m-am străduit, fiindcă fără moralitate totul ar fi pierdut. Fiind ceea ce se cheamă un „paseist”, modelele mele de viață au fost și au rămas corifeii Mișcării Naționale: Mihai Eminescu, Nicolae Bălcescu, Vasile Pârvan și alți tribuni austeri, care au murit de tineri, arzînd ca niște torțe pentru luminarea Patriei, care, nu-i așa, „se cheamă norodul, iar nu tagma jefuitorilor”. Astăzi, asistăm la asaltul termitelor împotriva acestor statui, apar tot felul de homunculi, cum le-ar fi spus Goethe, care încearcă să maculeze ceea ce e imaculat, fabricînd niște manuale alternative ca uvertură pentru un popor alternativ. Dacă în creștinism cuvîntul-cheie este „remușcarea”, în politică esența rezidă în cuvîntul „caracter”. Atunci cînd un om are caracter, poți fi sigur că e și cinstit, și muncitor, și patriot. Răul societății noastre, de aproape 12 ani încoace, pleacă de la lipsa caracterelor. La asta ar vrea să se refere aceia care vorbesc despre „criza morală” din Țară, dar nu pot identifica motivul principal și nu știu să se exprime. Trăim, astăzi, într-o Românie mai dezbinată și mai nenorocită ca oricînd. Încerc să găsesc, de-a lungul Istoriei, un echivalent și, cu părere de rău, constat că nu există așa ceva. Unde să arunc ancora memoriei? La 1784? La 1821? La 1916? Sau poate la 1940? Avem, astăzi, cîte puțin din toate acele tragedii, la care se adaugă degradarea existenței de zi cu zi și săvîrșirea unor atrocități și bestialități cu care românii n-au fost obișnuiți! Nervii populației sînt biciuiți și torturați zi și noapte. Nu-mi propun o analiză a vieții politice și social-economice, dar este limpede că avem de-a face cu o societate anarhică, în care situația a scăpat de sub control.
Și totuși... Și totuși, însuși faptul că 4.500 de oameni se pot reuni astăzi, aici, în Sala Palatului decorată sărbătorește, într-o adunare jubiliară, este un semn că nu-i totul pierdut. Încă nu ne-a spulberat viscolul pustietății, încă n-a crăpat catepeteasma cerului și bine ar fi dacă noi, românii, ne-am văicări mai puțin și am munci mai mult. Aceasta e singura șansă de salvare a României: munca asiduă și încrîncenată, descătușarea energiilor naționale. Fiindcă ticăloșirea oamenilor are un nume: mizeria. Ea este inamicul nostru cel mai de temut.
Stimați prieteni, ne-am adunat astăzi, aici, într-un loc unde, de aproape 40 de ani, răsună atîtea voci și mesaje admirabile, pentru a celebra jubileul partidului nostru. Și pîrîul se făcu rîu, și rîul deveni fluviu, iar fluviul se vărsă, printr-o deltă maiestuoasă, în Marea cea Mare.
Nu sîntem extremiști, nu sîntem radicali, nu sîntem împotriva nici unei etnii, dar este dreptul nostru, cucerit prin jertfele de sînge ale generațiilor de înaintași, să apărăm Țara de tot felul de invazii, să împiedicăm sfîrtecarea ei teritorială, să trăim liberi și demni, la noi acasă, fără stăpîni pe cap, care, de cele mai multe ori, nu vin decît după furat. Unii numesc asta „populism”, dar dacă numai atît pricep ei, n-avem cum să-i ajutăm. Ne bucurăm că însăși comunitatea internațională a început să înțeleagă faptul că așa nu mai merge și că România trebuie ajutată să nu ajungă un exportator de violență, o placă turnantă a traficului de carne vie, de arme, de droguri. Este în interesul Occidentului ca aici, în această zonă strategică de mare importanță, să domnească legea și ordinea, să trăiască un popor mulțumit și pașnic, nu o populație nervoasă, cu spiritele inflamate în permanență, așa cum vedem că se întîmplă în unele zone tensionate din Peninsula Balcanică. Este momentul să reînnoiesc voința politică fermă de integrare a Țării noastre în Uniunea Europeană și NATO, în conformitate cu toate documentele pe care le-am semnat eu însumi și la elaborarea cărora am contribuit. Am spus-o și la diverse reuniuni internaționale, o spun și acum: noi credem într-o Europă a Patriilor și a Națiunilor, singura formulă viabilă pentru arhitectura viitoare a bătrînului continent. Președintele Cehiei, dl. Vaclav Havel, vorbea, recent, despre apariția, în Europa, a unui „zid psihologic”, iar președintele Comisiei Europene, dl. Romano Prodi, avertiza că nu se poate accepta „o Europă germană”, ci o „Germanie europeană”, iar remarca este valabilă și pentru alte Puteri europene. Toate acestea sînt teme de meditație pentru noi și este imperios necesar să alegem cele mai bune soluții pentru Țara noastră. Precizez că sîntem perfect de acord cu îndeplinirea, constantă, a celor două criterii fundamentale, care au fost formulate, zilele trecute, la Universitatea din Varșovia, de noul președinte american, George Bush-junior: democrația și economia de piață. Nu e deloc ușor, fiindcă nimeni nu se naște nici democrat, nici capitalist, dar merită să încercăm; în definitiv, ceea ce este bun pentru alții, poate fi bun și pentru noi, românii.
Ne reafirmăm voința fermă de înfăptuire, pe cale pașnică, a României Mari, prin unificarea, într-o primă fază, a Basarabiei cu Patria-Mamă. Nimeni și nimic nu poate opri procesul istoric de întregire a Țării! Așa cum nimeni și nimic nu poate periclita Transilvania noastră străbună și, atîta timp cît va exista Partidul România Mare, ar fi bine ca agitatorii să-și aducă aminte că cine seamănă vînt, culege furtună! Avertizăm Ungaria, cu toată responsabilitatea, să nu dezgroape securea războiului, fiindcă românii au mai fost de două ori la Budapesta și cunosc bine drumul. Aștept să aud acum vocea acelora care, în decembrie 2000, au mințit populația că, dacă voi cîștiga eu alegerile prezidențiale, aș face război. N-am ieșit președinte și n-am făcut nici un război, dar situația este de o gravitate excepțională, fiindcă Legea statutului maghiarilor echivalează chiar cu o declarație de război lansată de Ungaria la adresa României. Dincolo de asta se întind tranșeele! Ce atitudine va adopta România în momentul, foarte probabil, cînd forțele cu adevărat extremiste vor face și pasul următor, proclamînd autonomia teritorială a unor zone din Ardeal? Noi știm bine ce avem de făcut, pentru că totul are o limită și numai de dragul de a părea noi civilizați și amabili, nu vom permite nimănui sfîrtecarea Țării: vom pune mîna pe arme! Nu altfel au procedat, în momente de cumpănă mai mult sau mai puțin asemănătoare, Franța, Italia, Anglia, Spania, America. Nutresc speranța că nu se va ajunge aici.
Stimați prieteni, trăim un moment glorios din viața partidului nostru. Existența de 10 ani, într-o epocă atît de furtunoasă, echivalează cu 100 de ani pe vremuri pașnice. Poporul Român ne-a scris, pe actul de naștere, cu cerneală roșie, nota 10 cu felicitări. Avem un partid mare, puternic și mai unit decît oricînd, tocmai pentru că a început să se debaraseze de uscături și cangrene. Praful și pulberea s-au ales de aventurierii care s-au iluzionat că sînt așa de importanți încît ar putea sparge acest partid. Istoria a demonstrat că o forță umană animată de un Ideal nu poate fi distrusă, nici compromisă. Poate că Dumnezeu ne pune la încercare credința. Poate că tot ce se întîmplă cu Țara noastră face parte dintr-un plan divin și este necesar să trecem prin purgatoriu. Important este să ne urmăm destinul, să credem, cu tărie, în Neamul Românesc și să ne creștem copiii în cultul iubirii de Dumnezeu și de Patrie. Românii sînt ancestrali, sînt latini, sînt creștini, sînt europeni. Este nevoie, mai mult ca oricînd, să întărim stîlpii pe care se sprijină bolta obștii românești: Familia, Școala, Biserica și Armata. România de mîine va fi o Țară modernă și perfect echilibrată, care va participa la schimbul mondial de valori cu tezaurul ei de înțelepciune și experiență. Trebuie să îndrăznim mai mult. „Thalita, Kumi!” – „Fetițo, umblă!”, așa îi spune României Isus Christos, precum i-a spus copilei înviate din morți. Am început un nou secol și un nou mileniu. Fie și numai pentru aceste evenimente cosmice, generația noastră este ieșită din comun. În lumina acestei glaciațiuni calendaristice, totul capătă alte contururi, alte dimensiuni. Ne ducem viața între cele două milenii creștine precum o floare presată între Vechiul și Noul Testament. Și totuși, viața e frumoasă! Și totuși, ea merită să fie trăită. Să nu ne lăsăm copleșiți de nevoi, de mizerii, de depresii psihice. Merită să trăim și să luptăm, dacă nu pentru noi, măcar pentru copiii noștri. Ce fel de Românie le lăsăm acestor îngeri neprihăniți? Ne vor binecuvînta ei, sau ne vor blestema? Numai de noi depinde. Importantă este lupta care se dă la nivelul mentalității, fiindcă pericolul cel mai mare care ne poate paște este să ne obișnuim cu neobișnuitul, cu răul din noi și din jurul nostru, cu atrocitatea, cu sadismul, cu nenorocirea. Nu poate exista o Țară sănătoasă cu oameni bolnavi. Iată de ce fenomenul România Mare a fost privit, de la început și pînă acum, ca o rază de speranță de către milioane și milioane de români care trăiesc sub soare. Noi am captat filonul de aur al Naționalismului Luminat, iar acest filon s-a făcut stilou, și microfon, și plug, și drapel, și armă ori de cîte ori a fost nevoie. Cine se teme de noi, se teme de adevăr. „Vadim, această revistă ne va duce la un partid!” – îmi spunea, cu intuiția lui care nu dădea greș, Eugen Barbu. Am simțit și eu asta, și nu numai atît: revista ne-a dus la un partid, iar partidul ne-a dus la o Țară.
Am spus-o încă de acum 3 ani: prigonitorii mei n-au putere asupra mea, nu-i ajută Dumnezeu. Unde sînt ei acum și unde sîntem noi?! Bătălia pentru Neamul Românesc n-a început ieri și nu se va termina mîine. Fie ca Medalia Jubiliară din aur și argint pe care, din austeritatea noastră, ne-am permis să o instituim și pe care o vom decerna celor mai vajnici slujitori pe Altarul Patriei, să ne apere de fulgerele invidiei și ale răutății vrăjmașilor noștri, cărora, la ceas aniversar, eu le doresc să le lumineze Cel de Sus mintea. Eu însumi observ o metamorfoză care mă bucură: de la un timp, nu mai rostesc discursuri, ci predici. În definitiv, pentru creștini, genunchii de rugăciune sînt mai importanți decît ochii din cap.
În încheiere, am să deschid Biblia la Epistola lui Pavel către Tesaloniceni, pentru a vă împărtăși cîteva pilde ale Apostolului Neamurilor, pe urmele căruia am fost, nu demult, în Malta, pe acel ostrov unde a fost salvat din naufragiu și a aprins un foc albastru, din mărăcini; poate că asta e mutația cea mai importantă în viața mea: în vreme ce unii căutau, în mica insulă din Mediterana, urmele acordului dintre Bush și Gorbaciov, eu eram preocupat de prezența unui om cu mult mai important decît aceștia, Sfîntul Pavel. Ascultați cît de actuale sînt cuvintele lui și azi, după 2000 de ani: „Pentru că voi înșivă știți foarte bine că ziua Domnului va veni ca un hoț noaptea. Cînd vor zice: «Pace și liniște», atunci o prăpădenie neașteptată va veni peste ei, ca durerile nașterii peste femeia însărcinată; și nu va fi chip de scăpare. Dar voi, fraților, nu sînteți în întuneric, pentru ca ziua aceea să vă prindă ca un hoț. Voi toți sînteți fii ai luminii și fii ai zilei. Noi nu sîntem ai nopții, nici ai întunericului. De aceea să nu dormim precum ceilalți, ci să veghem și să fim treji. (...) Fiindcă Dumnezeu nu ne-a rînduit la mînie, ci ca să căpătăm mîntuirea, prin Domnul nostru Isus Christos, care a murit pentru noi. (...) Trăiți în pace între voi. (...) Bucurați-vă întotdeauna. Rugați-vă neîncetat. Mulțumiți lui Dumnezeu pentru toate lucrurile; căci aceasta este voia lui Dumnezeu. (...) Harul Domnului nostru Isus Christos să fie cu voi toți! Amin!”.
Sfîrșit
CORNELIU VADIM TUDOR
(23 iunie 2001, Sala Palatului)