Astăzi, după două milenii de zbucium și sacrificii, putem spune că destinul Poporului Român a fost tragic – cine știe, poate că doliul pe care l-am tot purtat se datorează faptului că fluviul nostru tutelar, Dunărea, izvorăște din Munții Pădurea Neagră și se varsă în Marea Neagră! A venit momentul crucial să ne îmblînzim destinul istoric. Locul nostru a fost, întotdeauna, în Europa. Aș putea chiar să spun că România se află în Europa încă înainte de nașterea Europei! E bine de știut, atunci cînd auzim că undeva, în lumea largă, s-a oficiat un Te Deum, că acest text sacru îi aparține unui strămoș al românilor, Niceta Remesianul. Un strămoș al românilor este și Dionisie Exiguul, adică „cel mic”, care, în jurul anului 550, pe baza unor observații astronomice riguroase, stabilește calendarul Erei Creștine. Dacă lumea civilizată își jalonează existența în funcție de data nașterii lui Isus Christos, conform căreia, de pildă, acum sîntem în anul 2003, asta se datorează unui român. Generație după generație, secol după secol, românii au făcut dovada frumuseții și geniului lor. În brațele boierului Mavrocordat moare la Missolonghi, în 1824, Lordul Byron – cei doi erau buni prieteni, iar acest Mavrocordat este unul dintre strămoșii scriitoarei Martha Bibescu. O altă scriitoare româncă de succes, Elena Văcărescu, are onoarea de a fi primită de Victor Hugo, care, în amurgul vieții, îi spune: „România? Da, îmi imaginez foarte bine: un steag care are la mijloc Roma și în jur numai raze!”. Aș vrea să-l evoc aici și pe Regele Carol I, care era nepot direct al Marii Ducese Ștefania de Baden, fiica adoptivă a lui Napoleon Bonaparte. Civilizația modernă a lumii nu poate fi concepută fără invențiile sau descoperirile unor români: stiloul e brevetat, la Paris, de românul Petrache Poenaru, aviația cu reacție e inventată de Henri Coandă, insulina e descoperită de Nicolae Paulescu. Dar și o serie de științe noi sînt rodul geniului românesc: sonicitatea e creată de Gogu Constantinescu, prieten și colaborator, în Londra anului 1913, al marelui Edison, biospeologia e opera lui Emil Racoviță, cibernetica e făurită de Ștefan Odobleja. Și exemplele pot continua.
România a fost și va rămîne mare prin cultură și știință. A fost o vreme cînd românii cucereau lumea. Printre ei se numără și o serie de artiști extraordinari, cum au fost sculptorul Constantin Brâncuși, compozitorul George Enescu, interpreta de operă Haricleea Darclée, pentru care a compus, special, Giaccomo Puccini, apoi se cuvine să-i omagiem pe istoricul Nicolae Iorga – cel care vorbea nu mai puțin de 18 limbi – pe Mircea Eliade, Eugen Ionescu, Emil Cioran și, din generația mai nouă, pe medicul George Emil Palade – întîiul laureat român al Premiului Nobel, și pe Maica Tereza, laureată a Premiului Nobel pentru Pace, aromâncă de-a noastră, din Albania, pe numele real Boiangiu. Ei, bine, această femeie sfîntă a exclamat odată, în fața surorilor sale de ordin religios: „Acum, hai să facem ceva frumos pentru Dumnezeu!”.
Astfel voi spune și eu astăzi, aici: ceea ce facem noi, în această Aulă scăldată în lumina aurie a zilei de toamnă, este ceva frumos pentru Dumnezeu! Așa ceva este pe placul inimii Domnului, care ne-a creat după chipul și asemănarea Lui nu pentru a spori vrajba din lume, ci pentru a împlini menirea omului pe pămînt. Care este această menire? Eu cred că omul este creat pentru a slăvi numele lui Dumnezeu și pentru a micșora suferința de pe această Planetă. Pentru cei care studiază Biblia, este evident că, de la Răstignirea lui Isus Christos încoace, așadar de 2.000 de ani, Dumnezeu nu Se mai adresează, direct, speciei umane. Tatăl Ceresc le-a vorbit, în Biblie, și lui Moise, și lui Iacov, care, după lupta cu Îngerul, s-a numit Israel, și lui Samuel, și lui Ilie, și lui David, și lui Isus Christos. Apoi, tăcere! Eu înclin să cred că Dumnezeu S-a supărat pe noi, oamenii, pentru îndrăzneala noastră nemaipomenită de a-L răstigni pe singurul Său Fiu. Atunci s-a rupt legătura cea tainică a oamenilor cu Ziditorul Ceresc. Analiștii tot încearcă să vadă care este cea mai bună doctrină politică, dar eu le spun, sincer, că aceasta este la îndemîna oricui: e vorba de cele 10 porunci biblice. Dacă noi, ca oameni și ca popoare, vom respecta cele 10 porunci din Cartea Deuteronom – îndeosebi poruncile 6, 8 și 9 – așadar, să nu ucizi, să nu furi și să nu mărturisești strîmb, adică să nu minți – atunci viața va fi mai suportabilă pe Pămînt. Dumnezeu lucrează prin mijlocirea țărilor și popoarelor. Dacă ar fi vrut ca acestea să se amestece pînă la dispariție, Dumnezeu ar fi păstrat Turnul Babel; dar așa ceva nu s-a întîmplat. Iată de ce noi credem într-o Europă a Patriilor și Națiunilor. Și asta n-am spus-o noi primii, ci generalul Charles de Gaulle. Și tot el exclama, vizionar: ,,Este Europa, de la Atlantic la Urali, care va decide soarta lumii!”. Noi, românii, sîntem mîndri de Istoria noastră, de contribuția de pionierat a înaintașilor noștri la progresul umanității. Așa cum, în ceea ce le privește, sînt mîndre toate națiunile, de la evrei și americani, pînă la francezi, germani, italieni, spanioli, englezi, scoțieni, irlandezi, ruși, arabi, chinezi, japonezi și toate celelalte seminții. Aceasta este inima patriotismului și nimeni n-are dreptul moral să-l critice, ori să-l pună la zid. Specificul Național nu poate fi abandonat, sau sacrificat. Nimeni nu renunță la limba lui, la tradițiile și datinile neamului său, la identitatea care îl face inconfundabil, la Imnul și Drapelul Național, la Istoria țării sale. Un alt francez ilustru, Montesquieu, care a vizitat meleagurile noastre în anul 1729, mai exact zona Banatului, afirma ceva perfect valabil și astăzi: ,,Europa nu este decît o Națiune compusă din mai multe”. Lipsa de realism cu care au fost abordate toate aceste probleme, de-a lungul timpului, reprezintă explicația pentru care nici unul dintre proiectele unificării continentale, de la utopiile Evului Mediu – Pierre du Bois, în 1305, Tomasso Campanela, Thomas Hobbes – și pînă în Secolul XIX, n-a avut sorți de izbîndă. Între timp, însă, s-a întîmplat ceva: s-a întîmplat că de aici, din Europa, au pornit cele două războaie mondiale.
Iată numai cîteva dintre motivele care au făcut imperios necesară pacificarea Europei prin ea însăși. Pentru a nu mai fi posibile alte nenorociri. Pentru ca leagănul civilizației moderne, care este Europa, să nu devină propriul său mormînt. E vorba de un proces complex și de lungă durată, dar finalitatea sa va fi în interesul tuturor. Avertizez și asupra greșelii pe care sînt tentați unii să o facă, și anume să opună Europa – Americii. Numai că cei doi mari poli de Putere nu sînt antagonici, ci se completează în perspectivă istorică. Așa după cum s-a văzut, discursul meu nu critică pe nimeni. Avem oaspeți străini – cum sînt doamna Catherine Lalumière, domnul Walter Schwimmer, Lordul Russel Johnston – care și-au lăsat toate treburile și au venit la București, pentru a fi alături de noi, drept pentru care se cuvine să le mulțumim. Ne vede țara și nu e frumos să ne certăm între noi, tocmai pe o temă care îndeamnă la armonie, la unire, la concordie. Dar înaltele oficialități continentale știu, la fel de bine ca noi, că România are mari și serioase probleme, care o trag în jos și ar putea să o transforme într-o povară din ce în ce mai grea pentru noul edificiu. Pe fondul unor erori grave ale actului politic, de aproape 14 ani încoace, care au transformat democrația în anarhie, România ocupă locul I în Europa la sărăcie, corupție și tot felul de maladii – și ultimul loc la nivelul de trai, la siguranța vieții, la respectarea normelor democratice și a drepturilor omului. Realitatea aceasta este și ea nu poate fi ascunsă.
În ianuarie 2000, cu prilejul unui dialog pe care l-am purtat, la Sala de Marmură a Senatului României, cu domnii Romano Prodi și Günter Verheugen, le-am spus acestora că românii știu că, în următorii ani, vor sosi mari sume de bani de la comunitatea europeană, dar dacă acești bani nu se vor regăsi în creșterea nivelului de trai, în sănătate, în învățămînt, în infrastructură – atunci decepția va fi teribilă și există riscul ca populația acestei țări să-și piardă încrederea în toate proiectele și programele de anvergură continentală. Noi am semnat, din 1993 și pînă acum, toate documentele și protocoalele necesare pentru realizarea consensului politic în vederea integrării euro-atlantice a României. Dacă am mai avut, cîteodată, unele ezitări, acestea au fost firești și s-au datorat faptului că ne place să gîndim cu mintea noastră, ca să știm ce să spunem electoratului, astfel încît acesta să ne urmeze. O vorbă de spirit spune că „cine consimte ușor, trădează la fel de ușor”. Astăzi, lucrurile au devenit clare și voința politică a României de revenire, cu fruntea sus, în marea familie a Europei, din care a fost exclusă prin trădarea de la Yalta, este ireversibilă. Tocmai de aceea am considerat că e mai bine să așteptăm adoptarea noii Constituții Europene, pe care România și-o poate însuși fără probleme.
Experiența acumulată de cele 15 state membre, în domeniul economic, legislativ, administrativ, de protecție a minorităților, ne va fi de folos și n-are rost să reinventăm roata, de vreme ce atîtea minți luminate au cucerit toate aceste valori înaintea noastră. ,,Aici e pricina cea dreaptă și bună” – spunea, cu 400 de ani în urmă, întîiul unificator al celor trei Țări Române, Mihai Viteazul. Este de datoria noastră să ne gîndim astăzi și la soarta fraților noștri din Basarabia și Bucovina, teritorii răpite, samavolnic, în 1940, ca urmare a Pactului stalinisto-hitlerist, care, din păcate, încă mai produce efecte și nu pricepem de ce nu este denunțat public. Nu putem înțelege de ce, oare, ceea ce a fost valabil pentru Germania, care s-a unificat pașnic în anul 1990 – și acest eveniment a fost salutat și de noi, cu entuziasm – nu mai e valabil și pentru România. Atît Uniunea Europeană, cît și NATO au nevoie, pentru strategiile lor, de o Românie puternică. Rugăm comunitatea internațională, totodată, să ajute România să-și recapete Tezaurul Național, deținut, în mod ilegal, de Rusia, mai ales că, în 1916, Franța și Marea Britanie ne-au dat garanții ferme că acesta va reveni la noi. Primiți-ne cu valorile noastre, cu folclorul nostru, cu puritatea morală a unui popor evanghelizat de Apostolul Andrei.
Vorbind în termenii basmelor copilăriei noas­tre, România nu e Cenușăreasa Europei, ci Fru­moasa din Pădurea Adormită, care a început să se trezească. „Ce este Europa?” – se întreba Paul Valéry. Un răspuns poate fi acesta: Europa este acel loc binecuvîntat unde, în acordurile de apoteoză ale „Odei Bucuriei” – creată de doi germani geniali, Beethoven și Schiller – Mîntuitorul Isus Christos va veni pe Pămînt, a doua oară, pentru a nu-l mai părăsi niciodată… Gloria in Excelsis Deo!
CORNELIU VADIM TUDOR
(Discurs rostit la Sesiunea Solemnă
a Parlamentului României, 7 octombrie 2003)