Domnia familiei de Habsburg (2)
Biserica Gotică apare în clipa în care oamenii își dau seama că în bisericile de tip romanic lumina Domnului nu pătrunde în cantitate suficientă și atunci oamenii gîndesc ferestre de mari dimensiuni pentru a căror realizare au nevoie de un element arhitectural utilizat mai mult în criptele bisericilor romanice. Acest element, ogiva, este o structură de arce încrucișate făcute din piatră ce aveau spațiile dintre ele umplute cu ceva mai ușor (spre exemplu, cărămidă). Ea înlocuiește arcul dublou și preia o parte din greutatea bolților descărcată pe ziduri în patru puncte în loc de două, iar succesiunea de ogive va duce la o adevărată armătură a bolții. Primul șantier gotic apare între 1137 – 1144 la Paris, cu ocazia construirii bisericii Saint Denis. Aici un pietrar a intuit că ogivele vor repartiza împingerile laterale în cele patru unghiuri ale traveei permițînd astfel realizarea unor deschideri în pereții laterali fără a compromite siguranța zidurilor. În forma sa tîrzie, mai complexă, catedrala gotică devine o osatură uriașă purtînd greutatea unui sistem de bolți în arc frînt.  Odată rezolvată problema structurii, meșterii sticlari își dau seama că nu puteau produce ferestre de mari dimensiuni și atunci inventează vitraliul ce presupunea fixarea bucăților de sticlă colorată prin lame de plumb dispuse în așa fel încît să contribuie la desenul figurilor și scenelor religioase ce decorau ferestrele.
Un alt element ce va apărea odată cu lansarea catedralelor este arcul butant ce va propti zidurile foarte înalte sitúate la zeci de metri față de sol. Sistemul constructiv se va răspîndi mai întîi în Franța și apoi în toată Europa occidentală în același timp cu iradierea catolicismului.
Împotriva strălucirii religioase romanice și a fastului benedictin care atrăgea donațiile oamenilor se va ridica Sf. Bernard, ai cărui adepți, călugării Cistercieni, al căror nume se trage de la Cistercicum – numele latin al abatiei de Citeaux – și-au propus să ducă o viață austeră întemeiată pe rugăciunea individuală și pe muncă fizică. Buni ingineri și tehnicieni, cistercienii vor prelua experiméntele gotice franceze într-o variantă sobră ce le reflectă conduita și pe care o vor aduce în Transilvania noastră unde vor construi prima biserică gotică de la noi în cadrul Abației Cisterciene de la Cîrța ale cărei ruine se pot vizita și astăzi.
După toate aceste eforturi de a inventa un nou stil arhitectural, în 1550, Giorgio Vasari, pictor, architect și istoric de artă italian l-a considerat o artă inspirată de o cultură, inferioară, barbară, ca cea a goților, cei mai cunoscuți barbari ai perioadei medievale timpurii, și de la numele lor i s-a spus „gotic”.
Revenind la catedrala din Viena, o să spunem că aceasta a suferit stricăciuni importante la asediul orașului din 1683, cînd doar intervenția curajoasă a regelui polonez Jan Sobieski i-a salvat pe vienezi și pe europeni de un dezastru. De asemenea, în timpul celui de-al II-lea Război Mondial focul pornit de la luptele de stradă a ajuns pînă la acoperiș. Catedrala a fost redeschisă în 1948, acoperișul a fost reparat și decorat cu țigle oferite de cetățenii vienezi în 1950. Alături de aceste dezastre, alte două evenimente legate de un mare compozitor al lumii au avut loc aici: nunta lui Wolfgang Amadeus Mozart în 1782 și funeraliile sale în 1791.
Clădirea este construită din piatră închisă la culoare contrastînd cu țiglele colorate ale acoperișului. Turnul de nord se numește Bătrînul Ștefan și are 135 de metri. A fost construit între 1359 – 1433 și reconstruit după distrugerile provocate de război. Ca să ajungi în vîrf trebuie să urci o scară cu 343 de trepte.
Ca orice catedrală gotică ar fi trebuit să aibă două turnuri, dar al doilea nu a fost niciodată terminat și adus la înălțimea celuilalt turn de nord, însă a primit o coroniță renascentistă în 1529. Vîrful acestuia oferă o vedere foarte frumoasă asupra orașului și asupra clopotului Pummerin, unul din cele mai mari din lume, fabricat din fonta unui tun capturat de la turci în asediul din 1683, fapt care-mi amintește că și Coroana României este fabricată tot din oțelul obținut de la un tun turcesc capturat în Războiul de Independență din 1877.  În exterior este sculptat „O5”, cifra 5 reprezintă a cincea literă din alfabet, „E”. Astfel, înțelesul inscripției este „OE”, abrevierea de la Osterreich, adică Austria și a fost scrisă de rezistența anti nazistă de după anexarea acestui stat de către Germania lui Hitler.
Intrînd în catedrală, în capela din stînga altarului se află un altul apaținînd bisericii de la 1447 aurit și pictat cu Fecioara Maria între Sf. Caterina și Sf. Barbara, pictură absolut firească ce apare și pe la noi prin bisericile fortificate din Transilvania. Amvonul de piatră construit la 1510 – 1550 la mijlocul navei catedralei, aduce în fața privitorului patru părinți ai bisericii catolice: Ambrozie, Gregorie, Augustin și Jerôme. Un rar autoportret al artistului Anton Pilgram, arhitect și sculptor născut în Cehia la Brno, apare sculptat sub scările Amvonului, portret ce face tranziția spre Renaștere, cînd artistul începuse să devină faimos. Liniile amvonului sînt acoperite de simboluri importante: soparlele animale ale luminii, broaștele animale ale întunericului, cîinele Domnului pe acoperiș protejează preotul și poate fi o trimitere la Ordinul Dominican. Roțile reprezentînd Sfînta Treime se rostogolesc în sus, în timp ce roțile cu patru părți reprezentînd cele patru anotimpuri, moartea și viața se rostogolesc în jos. De asemenea, în Altarul Apostolilor aflat în partea de sud a catedralei găsim spectaculosul mormînt al împăratului Frederick al III-lea care a încercat să readucă în granițele Austriei teritorii înstrăinate, dar pe la 1480 a pierdut o bătălie împotriva aproape românului Mathia Corvin al Ungariei.  Construcția acestui sarcofag, cît și decorarea au durat 45 de ani începînd la 25 de ani după moartea lui. Sarcofagul este făcut din marmură roșie extrasă din cariera de la Adnet. A fost sculptat de către Nicolaes Gerharts van Leyden. Pe sarcofag este reprezentată ceremonia încoronării împăratului, înconjurat fiind de toate blazoanele zonelor stăpînite de el și se găsesc 240 de statui.
Bratislava –
un oraș surprinzător (I)
A doua zi ne-am trezit pe la 9.30 fiindcă urma să plecăm… la Bratislava. Cînd am ieșit din Viena începuse să fulguiască, dar pînă am ajuns în Slovacia era deja soare. Granița dintre Slovacia și Austria parcă era părăsită. Nici țipenie de om, așa că am trecut prin ea că prin brînză. Ce diferență față de acum 20 de ani, cînd pun pariu că sîrma ghimpată și mitralierele la vedere erau ceva absolut normal, fiindcă vorbim de granița între lumea comunistă și cea capitalistă. Cum am trecut vama, aproape că am intrat în Bratislava.
Prima atestare documentară a localității (sub numele de Brezalauspurc, „cetatea lui Brezalau”) este făcută de Analele de la Salzburg, în care sînt descrise Bătăliile de la Pojon, între bavarezi și unguri, duse în afara zidurilor Castelului Bratislava, în 907. Castelul și-a primit, probabil, numele de la Predslav, al treilea fiu al regelui Svätopluk I, sau poate de la nobilul local Braslav. Acest nume vechi reapare sub forma Braslava sau Preslava, pe monezi emise de regele Ștefan I al Ungariei, datînd din jurul anului 1000. Mai tîrziu în Evul Mediu, a ajuns la forma finală a numelui în germană, Pressburg, numele în slovacă, Prešporok, derivînd de acolo. Deși Pressburg a fost numele oficial pînă în 1919, locuitorii slovaci ai orașului îl numeau adesea Prešporok, și cei maghiari Pozsony (scris Posony înainte de Secolul al XIX-lea). Numele maghiar, încă folosit de vorbitorii acestei limbi, este posibil să fie derivat de la Božaň, conducător din Secolul al XI-lea al Castelului Bratislava. Pe lîngă aceste nume, în documente din epoca Renașterii orașul a fost numit Istropolis, „Orașul Dunării” în greaca veche.
Primele așezări permanente în zona Bratislavei de astăzi datează din epoca Culturii Ceramicii Lineare, în jurul anului 5000 î.Chr., în era neolitică.
(va urma)
NICU MARIUS MARIN