E vară... Mai trece o vară de cînd porțile deschise spre libertate s-au închis în buzunarele noastre. Adică, ale mele. A cîta oară, măi bădie? Să tot fie un sfert de veac de cînd am uitat cum albastrul mării se reflecta în nisipul fin pe care, vară de vară, în regimul de tristă amintire, făceam plajă, pe valurile înspumate călătorind în libertate.
Cu bani puțini, salariul pe luna în curs, îmi permiteam drumul către mare, legănată de ,,glasul roților de tren”, plata cazării și două săptămîni de ,,hai-hui” pe întinsul litoral, cu Margareta Pîslaru adunînd ,,mărgele de cristal”. Toate, însă, s-au deșirat în iluzii deșarte în drumul spre libertate, ferecat în buzunarele noastre. Pe întinsul litoral, an de an, ,,călăream” pe val și furam de la Soare – culoare, iubire, visare...
,,Să ne iubim pe țărmul Mării Negre
Ca două fragede fierbinți statui
Să fim întîia clasica pereche
A omenirii noi ce încă nu-i
Să ne iubim cît ne întreabă valul
Ce e cu noi, ce sîntem și ce vrem
Noi să-i răspundem cufundați cu malul
Ceva-ntre rugăciune și blestem.
.............................................
Să ne iubim pe țărmul Mării Negre
Pe unde trec epavele călări
Să curățăm întreaga lume veche
În fluxul și refluxul noii mări.
Să ne iubim etern, noi, provizorii,
Cum niciodată valul nu va sta
Eu spun că îngenunchi în fața mării
Să nu spun că-ngenunchi în fața ta”.
(Adrian Păunescu - ,,Să ne iubim pe țărmul Mării Negre”)
În prezent, din trupul meu străin, în vălătuci de fum se destramă căldura din lumină, lăsîndu-mă ca zidul după ploaie, udă. Inima, tatuată cîndva de speranță, are doar un turn dărîmat de veghe, la statuia ultimului val ce a dus în larg speranța.
Pe țărm a rămas, ca o amintire tristă, sarea din lacrimile celor care au cules, cîndva, ,,mărgele de cristal”. Ne strîngem plînsul în batistă și cu ea încercăm să ștergem viața absurdă din prezent, cînd pe întinsul litoral călătorim doar prin intermediul micului-ecran.
Trăim însă în libertate și putem spune de toate – fără teama de Securitate... E ceva, nu? Și te întorci cu gîndul în trecut, cînd an de an călătoream spre litoral. Pe atunci se spunea: ,,Noroc, tovarășa!”. Acum: ,,Sărut mîna, doamnă!”... E o diferență...
Urmează o toamnă fără amintiri de vară. A cîta oară?
LILIANA TETELEA