P.C.R. - 100 DE ANI DE ISTORIE (4)
  • 27-05-2021
  • 0 Comentarii
  • 296
  • 0

Motto: ,,În miez descătușat de primăvară/ a fost o zi asemeni celorlalte;/ nici flăcări n-au pornit pe zări să salte/ și nici comete-n cer nu se-arătară.// Dar unanim acord de vreri înalte,/ unind pe veci mulțimea proletară/ în care crez și veac se concentrară,/ vibra-n adîncul inimilor calde” (Grigore Hagiu, fragment din poezia ,,8 Mai”)

 Erori forțate

Avînd la îndemînă o bogată și variată bibliografie pentru scrierea acestui documentar, făcută în mod paralel, atît din surse de dinainte de 1989, cît și din cele apărute după ianuarie 1990, un capitol aparte l-au constituit erorile diferitelor conduceri ale PSD, PCdR, PCR în aprecierea unor perioade istorice și politice din viața României și a poporului român. Analizate acum, după documentele oficiale descoperite în diferite fonduri din arhive, și punîndu-le în contextul derulării în timp a acestora, sub influența și povara unor organisme internaționale, percepute ca foruri diriguitoare, le putem acorda diferite circumstanțe atenuante; totuși nu putem închide ochii că, la un  moment dat, sub egida luptei împotriva burgheziei și a moșierimii, partidul politic al muncitorimii a atentat la integritatea teritoriului național și la libertatea României.

Intertitlul de mai sus – ,,Erori forțate” – face parte din vocabularul tenisului (erori forțate și erori neforțate), cu referire la cadrul concret în care a avut loc eroarea, inclusiv cu mobilul care a generat-o.  Congresul din mai 1921 pecetluise și nu prea unificarea forțelor politice de stînga din România, dovadă că, o lună mai tîrziu, în iunie 1921, social-democrații au înfăptuit Federația partidelor socialiste din România, formată din Partidul Social-Democrat din România, Partidul Socialist din Transilvania, Partidul Socialist din Banat și organizațiile social-democrate din Bucovina (conf. ziarului ,,Vremea nouă” din 3 și 10 iulie 1921).

Mai mult decît atît, o parte dintre delegații care, la congres, votaseră afilierea cu rezerve la Internaționala a III-a, la sfîrșitul anului 1921 și începutul anului 1922 se constituie într-o nouă formațiune –  Partidul Socialist – care, în august 1922, intră în Federația Partidelor Socialiste din România.  Restructurările nu s-au oprit aici, acestea cuprinzîndu-i și pe social-democrați. Astfel, în mai 1927, cu prilejul congresului Federației partidelor socialiste, se ia decizia unificării partidelor regionale într-o organizație centralizată – Partidul Social-Democrat din România. De parcă nu era de ajuns, un an mai tîrziu, în iunie 1928, un grup de militanți părăsesc PSDR și înființează un nou partid, Partidul Socialist al Muncitorilor din România, care din anul următor creează ,,sindicatele independente”.

În acest fel, la distanță de numai cîțiva ani de la ,,Marele congres” din mai 1921, de creare a PCR, în al cărui statut, la art. 1, scria: ,,Partidul Socialist-Comunist din România urmărește organizarea proletariatului pe terenul luptei de clasă și al solidarității internaționale a muncitorilor, pentru cucerirea puterii politice și aplicarea dictaturii proletariatului din regimul politic al sfaturilor în vederea socializării mijloacelor de producție, adică transformarea societății capitaliste, bazată pe exploatarea muncii, într-o societate socialistă în care munca este organizată după un plan general cu eforturile tuturor”, mișcarea munci­torească din România era divizată în trei partide, fiecare cu organizațiile sale sindicale.

Fără a discuta și interpreta realizarea obiectivelor din acest paragraf (unele utopice, altele neconforme cu realitatea românească), citim art. 2 al acestui statut, care dă peste cap întregul demers al comuniștilor români, predîndu-ne Moscovei (precum, astăzi, ne-am predat Occidentului!). Iată doar în cîteva cuvinte rădăcinile marilor erori politice și sociale care au urmat: ,,Partidul Social-Comunist din România este o secție a Internaționalei Comuniste de la Moscova”. Această Internațională Comunistă, care ne lega de mîini și de picioare în ceea ce privește acțiunile PCR în slujba muncitorului român și a Țării, prezenta nu mai puțin de 21 de condiții obligatorii, de afiliere la acest superconglomerat politic internațional.

Chiar înaintea congresului din mai 1921, la întîlnirea de la Harkov a delegației PSD cu ,,dirijorii” Internaționalei a III-a, membrii delegației române erau obligați să răspundă la șase întrebări foarte dificile, cum ar fi: ,,Declarați că în numele Comitetului Central al dv. sînteți de acord cu cele 21 de condiții”?; ,,Aceste teze și condiții trebuie adoptate fără rezerve de către următorul dv. congres?”; ,,Declarați că imediat după întoarcerea dv. în România, Grigorovici, Jumanca, Flueraș și consorții vor fi excluși din partid?”; ,,Puteți garanta că imediat după întoarcerea dv. în România organul central (ziarul ,,Socialismul” – n.a.) își va schimba poziția și va scrie în mod comunist?”. Cum de a fost posibil ca în numele unor dogme străine cu totul de Țara noastră și de idealurile muncitorimii române (conștiente) să acceptăm asemenea decapitări ale gîndirii și acțiunii noastre libere, în beneficiul unor entități internaționale străine de idealurile pe care PCR promitea să le îndeplinească? Lipsa de experiență? Obediență? Trădare? Analizînd acum, la rece, acest fenomen detestabil, răspunsurile pot fi găsite în fiecare variantă sau în tustrele.

Pentru exactitate trebuie să consemnăm că a existat un curent politic, cel socialist-unitar, care a adoptat o altă atitudine față de hegemonia totală a Moscovei. Reținem acest fapt dintr-o Declarație ,,Către muncitorii și tovarășii din toată țara”, din 2 februarie 1922, din care reproducem cîteva precizări pertinente: ,,De acord cu principiile generale ale Internaționalei a III-a noi nu putem avea față de dînsa atitudinea entuziastă a unora dintre membrii Partidului Socialist, pentru că nu ne putem asocia la erorile și politica ei de dezorganizare a mișcării internaționale. (...) Am spus, că Internaționala a III-a se consideră ca partid internațional și nu ca federație de partide internaționale. Cu alte cuvinte, Comitetul Executiv al Internaționalei își atribuie dreptul de a conduce mișcarea internaționalei în mod suveran, fără a ține seama de condițiile specifice ale diferitelor țări și partide și în contra părerii comitetelor conducătoare din aceste țări și partide”. Și ultima mostră, cea mai elocventă: ,,Înțelegem că necesitățile mișcării socialiste internaționale reclamă o centralizare și o disciplină mai mare decît era în răposta Internațională a II-a, dar de aici și pînă la dictatură mai e mult. Și dictatura Moscovei o respingem”.

Ce folos de această încercare de verticalitate cînd răul fusese făcut! De pildă, pornind de la aprecierea eronată că înfăptuirea Statului Unitar Român de la 1 Decembrie 1918 nu era rezultanta idealului de veacuri al românilor din cele trei teritorii unite, avînd în frunte reprezentanții tuturor păturilor sociale, ci era considerată a fi opera politicii ,,imperialiste” a claselor dominante din România! Pornind de la acest neadevăr, Internaționala a III-a a criticat participarea liderilor socialiști  din Transilvania la Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia, din 1 Decembrie 1918!

În adoptarea unor rezoluții și hotărîri (în special de la congresele al III-lea , al IV-lea și al V-lea), s-au adus grave atingeri Statului Național Român, prin formularea de principii străine interesului național și contrare Istoriei. Pledînd pentru principiul dreptului națiunilor la autodeterminare, PCR a denaturat formarea Statului Unitar Național Român, lansînd periculoasa teză conform căreia România era ,,un stat tipic cu multe națiuni”, creat pe baza ,,ocupării unor teritorii străine”. De aici și sarcina desfășurării unei activități adecvate, în vederea așa-zisei ,,eliberări de sub imperialismul român a unor popoare subjugate”, pe baza principiului dreptului națiunilor la autodeterminare, pînă la despărțirea totală de statul existent. Bineînțeles, aici era mîna Uniunii Sovietice (pentru Basarabia), Ungariei (pentru Transilvania), Bulgariei (pentru Cadrilater) și Ucrainei (pentru Bucovina de Nord).

De altfel, aceste erori grave au fost recunoscute și de cel care a condus aproape un sfert de veac PCR, ducîndu-l pe cea mai înaltă treaptă de dezvoltare politică și organizatorică, fostul secretar general al PCR și președinte al României, Nicolae Ceaușescu: ,,Introducerea în documentele partidului a lozincii autoderminării pînă la despărțirea de statul unitar, indicațiile date partidului de a lupta pentru ruperea de România a unor teritorii locuite, în covîrșitoarea lor majoritate, de români nu țineau seama de condițiile concrete ale României – stat unitar. Ele erau profund greșite, îndemnau, de fapt, la dezmembrarea statului național și la destrămarea poporului român. Învățătura marxist-leninistă proclama dreptul popoarelor la autodeterminare nu în scopul destrămării statelor naționale constituite, ci, dimpotrivă, în vederea eliberării popoarelor asuprite și construirii de state naționale suverane, în conformitate cu voința și hotărîrea maselor largi populare”.

După Congres

După cum ne amintim din episodul anterior, chiar în timpul desfășurării lucrărilor congresului forțele puterii au descins în sala Clubului din strada Sf. Ionică, unde au arestat delegații care votaseră pentru afilierea fără rezerve la Internaționala a III-a de la Moscova. Motivul? ,,Complot împotriva siguranței statului” – astfel a fost caracterizată această afiliere. Reacția regimului Averescu a fost ca o alarmă de stare de urgență declanșată din două direcții: 1. Lupta regimului împotriva afirmării în România a unui partid politic al comuniștilor; 2. Afilierea la politica Moscovei, acțiune cu urmări nefaste pentru siguranța României.

Pentru a constata gradul profund de sesizare a organelor represive ale Statului cu privire la pericolul virtual prezentat de noul partid creat și pregătirea terenului pentru ceea ce avea să urmeze în 1924 (scoaterea în afara legii a PCR), iată cum sintetizează Constantin Argetoianu, ministru de Interne la acea vreme, necesitatea imperioasă a frîngerii evoluției noului partid. Făcînd paralela cu întoarcerea în Rusia a lui Lenin, prilej cu care a fost arestat de guvernul Kerenski și apoi pus în libertate, Kerenski zicînd: ,,Nu mă încurc eu cu Lenin, nu are omul acesta nici o importanță”, Argetoianu conchide: ,,N-a avut nici o importanță pînă cînd a făcut ce-a făcut și s-a întîmplat cu Kerenski și cu regimul lui ce s-a întîmplat. Noi nu dorim să jucăm rolul lui Kerenski. Noi voim pe Lenin să-l omorîm în ou, la noi”. Nimic mai limpede nici că se putea. Nici la Cameră lucrurile nu arătau mai bine. Intervenind în dezbateri, deputatul Ion Zelea Codreanu, tatăl viitorului comandant al legionarilor Corneliu Zelea Codreanu, propunea cu cinism: ,,Pentru însuși faptul că au aderat la Internaționala a III-a trebuiesc împușcați...”.

Neținînd seama de precizările unor membri marcanți ai partidului, care afirmau că ,,Noi nu ne-am afiliat guvernului sovietic de la Moscova, ci internaționalei muncitorești de la Moscova” (Gheorghe Niculescu-Mizil), la 5 februarie 1924 a fost adoptată ,,Legea asupra persoanelor juridice”, prin care autoritățile erau învestite cu dreptul de a dizolva organizațiile a căror activitate contravenea ,,siguranței statului”. În lunile aprilie și iulie ale aceluiași an, guvernul liberal a interzis, prin ordonanțe militare, apariția presei centrale comuniste, a declarat dizolvate Partidul Comunist și organizațiile de masă aflate sub îndrumarea sa și a trecut la arestarea unor lideri ai partidului. În luna decembrie 1924 a fost promulgată ,,Legea pentru reprimarea unor infracțiuni contra liniștei publice”, cunoscută ca ,,Legea Mirzescu”, prin care se interziceau și se pedepseau aspru organizațiile ce vizau ,,ordinea legală” și ,,forma de guvernămînt”.

În cei 20 de ani în care PCR a fost scos în afara legii, activitatea comunistă din România nu a sucombat. Sub diverse forme, înfruntînd prigoana regimurilor politice de la putere, PCR a fost activ, organizînd manifestații și greve așa cum au fost cele de la Lupeni (1928) și Grivița (1933). În această perioadă, Tribunalele militare au judecat și au condamnat zeci de lideri de partid, aceștia făcînd cunoștință cu închisorile Doftana, Caransebeș, Tîrgu Ocna, Suceava, Văcărești, Mislea, Deva, Dumbrăveni, Rîmnicu Sărat, Galata, Jilava. În pledoaria sa, Lucrețiu Pătrășcanu, apărătorul în instanță al comuniștilor arestați, sintetiza desfășurarea evenimentelor astfel: ,,Un curent social, mînat de adînci forțe sociale, nu în fața unui verdict se va opri. Iar lupta clasei muncitoare din România, adusă, prin reprezentanții ei pe banca acuzării, în fața unui tribunal de excepție (Tribunalul Militar – n.a.) nu va fi împiedicată, ci va continua ca o realitate istorică mai departe”. Păcat că ,,realitatea istorică” pe care a invocat-o Lucrețiu Pătrășcanu – comunistul intelectual, devotat apărător al clasei muncitoare – avea să-i fie fatală în anii de după 1944, cînd PCR va lua puterea în România!

Grav este că, pe lîngă aceste acțiuni reven­dicative, menite să țină trează speranța unei cauze naționale, unii lideri ai PCR au persistat în aprecieri eronate, care au adus prejudicii însemnate percepției naționale și internaționale cu privire la una dintre cele mai sacre probleme ale existenței Statului Unitar Român – Unitatea Națională! Lipsiți de orizont politic real, îndoctrinați de documentele Internaționalei a III-a cu idei antiromânești, acești conducători ai PCR emiteau aprecieri chiar contrare Statutului și rolului PCR.

Platforma PCR în problema națio­nală, din 1 noiembrie 1931, aprecia că: ,,Între noile granițe postbelice, trasate corespunzător intereselor prădalnice ale
puterilor imperialiste victorioase, au apă­rut noi state imperialiste vasale ca România, Polonia, Cehoslovacia, Iugoslavia ș.a.”. Mai departe, frizînd rea­litatea istorică și voința poporului, aberația stalinistă atinge ,,sublimul”: ,,România, care și-a atins propriile tendințe imperialiste sub patronajul imperialiștilor europeni, în mod forțat și împotriva dorinței întregii populații, cotropind Transilvania, Bucovina, Basarabia și Dobrogea, a supus unei nemaiauzite înrobiri naționale opt milioane de unguri, germani, ruși, ucraineni, moldoveni, bulgari, turci ș.a.”. După 1944, și mai tîrziu – 1960-1965 – conducerea de atunci a PCR a avut nevoie de multe argumente pentru a se dezice, în numele partidului, de asemenea devieri petrecute în anii de cristalizare a doctrinei și politicii PCR în problemele esențiale ale dezvoltării României, elaborînd noi teze care să corespundă atît ideologiei partidului, cît și aspirațiilor Poporului Român.

Cine scrie Istoria României?

Întrebarea de mai sus mi-a apărut mereu în fața ochilor în perioada de documentare pentru scrierea acestui material consacrat PCR, cu prilejul trecerii celor 100 de ani de la înființarea sa. Dintre multele volume de documentare și dintr-o seamă de studii politologice am constatat că nu puține aveau drept autori nume străine, atît de limba cît și de cultura și educația românească. Desigur, se poate spune că orice istoric sau politolog se poate pregăti pe un anumit areal geografic european, de unde, în urma accesului la unele documente din arhive, poate concepe anumite teorii și ,,lecții” de istorie pe o anumită temă. Fără a da exemple (ar ocupa prea mult spațiu tipografic) am constatat că mulți dintre acești autori scriu doar pentru a-și vinde cărțile, ei fiind în afara subiectului discutat. Sau, și mai rău, deformează în mod vădit date și evenimente cruciale din Istoria României, derutînd (cu un scop malefic) cititorul român. Greșită este și alegerea de către unii editori români a publicării ,,operelor” acestor aventurieri politologi internaționali.

Este adevărat, avem și istorici autohtoni care, de dragul de a demonstra că sînt mai deștepți decît colegii lor, proiectează Istoriografia românească în planuri mistificatoare, introducînd noi teze și concepte care mai de care mai ,,originale”. Un specimen de acest fel este arhicunoscutul Lucian Boia (nota bene – fost cadru didactic universitar), care a asfixiat librăriile Țării cu volume în care prezintă Istoria României, în capitolele ei esențiale, complet deformată: Mihai Viteazul nu a realizat nici o unire la 1600; la 1918 ardelenii nici n-au vrut să audă de unirea cu România... și alte asemenea aberații.

În linia politică de afirmare a PCR, pînă în 1944, datorită influenței Cominternului, în afara românului Gheorghe Cristescu, toți ceilalți secretari generali ai partidului aleși la congrese au fost din afara Țării, purtînd handicapul necunoașterii Istoriei României, a problemelor sociale și politice de la noi etc.: Vitali Holoștenco (Barbu), membru al Partidului Comunist din Ucraina, Alexander Stefanski (Gorun), membru al Partidului Comunist din Polonia, precum și Elek Koblos, Boris Ștefanov, Ștefan Foris. Istoria PCR a fost scrisă, la propriu, de alogeni, chiar componența primului Consiliu Științific al Institutului de Studii Istorice și Social Politice de pe lîngă CC al PCR era formată în majoritate de străini cu nume romînizate: Ana Pauker, Vasile Luca, Teohari Georgescu, Lothar Rădăceanu, Alexandru Moghioroș, Clara Cușnir-Mihailovici (directorul instituției între 1951-1953). Din conducerea acestui Institut a făcut parte și ,,faimosul revoluționar” Mihai Roller, caracterizat astfel de istoricul și politologul Florian Tănăsescu (fost cercetător la acest institut timp de 20 de ani), în volumul său ,,Adevăruri neștiute despre o altfel de istorie”: ,,comunist, evreu fanatic, membru al Partidului Comunist German, din 1926, și al Partidului Comunist din România, din 1931, care a jucat un rol de prim ordin în falsificarea istoriei României”.

Scrierea (rescrierea) Istoriei României – în diferite etape de dezvoltare a Țării noastre – a avut în prim-plan oameni nu doar după nume, străini de bătăile inimii românești, ci și din punct de vedere moral și doctrinar. Infiltrarea acestora în instituții de multe ori vitale desfășurării vieții normale în România, are mai multe sensuri care ar merita o cercetare și un studiu adîncite asupra acestei problematici. Dureros este că, deși după 1989 nu mai putem vorbi de o dictatură a Internaționalei a III-a, ,,specialiștii” alogeni fac legea în România, în anumite sectoare. În acest sens, vă invit să citiți cu atenție lista cu numele celor care formează Comisia Prezidențială pentru Analiza Dictaturii Comu­niste din România, în frunte cu șeful acestei structuri propagandistice, Vladimir Tismăneanu (fiul lui Leonid și Hermina Tisminețki – evrei, membri de seamă ai vechii nomenclaturi comuniste!). Deci, am ajuns să condamnăm comunismul din România sub conducerea progeniturilor acelor care – culmea ipocriziei – au pus umărul în mod direct la instaurarea comunismului în Țara noastră!

Dacă aveți interes și timp, analizați și comparați efectele Cominternului asupra evoluției Statului Român interbelic, cu cele ale Uniunii Europene expansioniste, de azi.

Sfîrșit

GEO CIOLCAN

Nota autorului: Întrucît colegul de revistă, analistul de politică internă și internațională Dragoș Dumitriu, a publicat un amplu material în revista ,,România Mare” din 11-17 mai a.c., cu un subiect generos: ,,Partidul Comunist Român – o poveste inegalabilă pe care nu trebuie să o uităm”, în care proiectează activitatea partidului de la înființare pînă în anul 1989, cu date semnificative din acest interval de timp, am considerat să nu mai abordez și eu perioada 1944-1989, pentru a nu repeta unele date, oprindu-mă la subiectul principal al zilei – borna  8 mai 1921.

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite