PATRIA
  • 23-01-2023
  • 0 Comentarii
  • 93
  • 1

Este dificil să teoretizezi un simţămînt atît de grav şi sacru cum e iubirea de ţară. Ea este, deopotrivă, limbajul pietrelor din sanctuarele dacice, dar şi zgomotul bulgărilor de pămînt peste trupul Eroului necunoscut, este borna de hotar pe care arşiţa şi furtunile veacurilor au aşternut somptuozităţi de bronz, dar şi steaua care revarsă aur în calea spre eternitate a unui popor. Frumos glăsuia unul dintre tribunii deşteptării naţionale, Octavian Goga, despre semnele de nobleţe cu care generaţia sa a slujit idealurile naţionale: „Era, domnilor, ideea naţională, fluidul magnetic al acestei unanime resurecţiuni, o literatură care răscolea sufletul poporului românesc şi fixa valorile lui, o volbură pornită din adîncurile de jos năzuind spre culme... Cu o frenezie nestăvilită se rostogolea pretutindeni valul biruitor, noi nu eram decît martorii unui proces istoric, îndeplinind porunca fatală a vremilor...”. Acei sublimi eroi nu ne-au lăsat, aşadar, numai moştenirea unei ţări întregite, dar şi o strălucită ideologie a raportării la neam şi la patrie, o întreagă strategie a captării energiilor mai multor generaţii contemporane către estuarul triumfului. Ei au fost proorocii zorilor care aveau să năvălească, din făptura şi vorba lor de tunet ieşea la lumină, spiritualizată, esenţa demnităţii naţionale care fusese înăbuşită timp de aproape două milenii. Istoria însăşi îşi trecea arcuşul ca un fulger peste cutia de rezonanţă a pieptului lor vitejesc. Fireşte, în condiţiile contemporaneităţii, ale sfîrşitului de veac şi de mileniu, cînd însăşi patria s-a înnoit fundamental, şi modul nostru de a ne raporta la ea este întrucîtva altul, mai nou, mai complex, mai profund politic. Care este dominanta vieţii noastre naţionale, spre ce dimensiuni evolutive ne îndreptăm, cum îi pregătim pe aceia care nu peste mult timp vor conduce destinul patriei şi se vor afla în prima linie a făuririi istoriei, a unei civilizaţii superioare în vatra României? Indiferent de modul în care ne vom dezvolta şi de nivelul de trai, indiferent de conjuncturile internaţionale atît de labile şi de falşii profeţi ai federalizării mondiale, ai ştergerii graniţelor dintre state, noi, fiii acestui popor mîndru, trebuie să avem de-a pururi convingerea fermă că patria se cere iubită şi apărată din răsputeri, că atîta timp cît ea va exista vom exista şi noi, şi că nu trebuie să ne lăsăm impresionaţi de doctrine înşelătoare, şantajuri şi presiuni imperialiste. Nicolae Iorga, cu graiul său cel înflorit, scria în prevestitorul de urgie an 1939, cîteva rînduri nespus de actuale, care tulbură încă: „Reapare în forma cea mai crudă vechea teorie că statele mici n-au dreptul la independenţă, că ele cad în spaţii vitale şi se pot mărgini pe hartă ca să se ştie în al căruia din statele mari trebuie să cadă... Dar, după biruinţa principiului naţional, statele, cît de mici, sînt naţiuni. Iar naţiunile sînt o formă organică a umanităţii. Nici o metodă nu le poate nimici, cum ele nu sînt rezultate din exerciţiul unei metode. Ele sînt născute, iar nu făcute. Şi de aceea, ele vor asista, desigur, la meritata pedeapsă a apăsătorilor”. (1980)

IUBIREA DE PATRIE (I)
Are limba aceasta a noastră, poate în mai mare măsură decît alte graiuri, o proprietate rară: aceea de a scoate la iveală, pe solul său generos, o seamă de cuvinte mănătoare pomilor plini de roade. Pentru că limba mană este cea mai mare rezervaţie arheologică în castrele sale însufleţite stratificîndu-se milenii întregi de civilizaţie. Din nefericire, nu toţi înţelegem că o sursă de mîndrie ar trebui să fie pentru noi pildă. Printr-o veche şi păguboasă mentalitate, copiii studiază la şcoală limba latină la capitolul „limbi străine”, cînd, normal, ea este limba noastră maternă... Există vorbe pline încă de sensuri şi parimii, care-şi apleacă crengile deasupra unor vaste teritorii spirituale. Nu îndrăznesc o interpretare semantică, dar ele, prin marea forță pe care o degajă, prin energiile aluvionare captate din inimile oamenilor şi întoarse lor mai bogate, înapoi, par a avea printre celelalte cuvinte o nobleţe princiară. Ele sînt înnăscute cu flori de crin, constituind, prin ele însele, poeme electrizante. Oare cine nu vede în vorbele cu alese rădăcini latineşti – patrie, părinţi, libertate, pîine, pace etc. – nu numai semne şi convenţii lingvistice, menite a ne facilita contactul verbal şi viaţa de zi cu zi, ci şi, mai presus de toate, simboluri vii, cu proprietăţi miraculoase, ale existenţei întregului popor?! Ele, aceste mine de litere şi simţiri, sînt brodate în fir de aur pe brocartul purpuriu al inimii, odată pentru totdeauna, şi nimeni, în vecii vecilor, nu ni le va putea smulge de aici. Fără îndoială, aşa cum există o filozofie a istoriei, există şi o filozofie a cuvintelor. Îngăduit fie-i poetului să le elogieze ca pe nişte testimonii de mare preţ pe care ni le-au lăsat înaintaşii şi harul lor creator, ca pe nişte stropi de miere denşi, de cea mai pură esenţă, încrustaţi în fagurele pieptului. Ele sînt materia primă a muncii scriitoriceşti şi, aşa după cum sculptorul îşi caută bine marmura în care vrea să lucreze, lutierul – lemnul de rezonanţă al pădurii, iar pictorul – culorile zograficeşti, tot astfel creatorul de versuri îşi află în asemenea cuvinte un minereu sacru. Ele sînt vorbe în jurul cărora experienţa istoriei şi psihologia socială comună milioanelor de anonimi din popor, au făcut să graviteze, ca roiurile de fluturi fosforescenţi, pleiade întregi de cuvinte şi idiomuri. Ele sînt fascinante prin plurivalența virtuţilor şi pasiunilor pe care le descătuşează în oameni, în numele lor se fac jurăminte şi se săvîrşesc fapte legendare, cu ele pe buze ne naştem şi murim, ele polarizează şi conduc spre izbîndă stări de lucruri care la prima vedere transcend şi scapă de sub controlul cuvintelor, existînd independent de ele, în sfîrşit, pe umerii lor hieratici, ca o răsuflare imaterială a larvei de stea, se află în echilibru, ca pe nişte cariatide antice, însăşi Planeta spirituală a ţării. Ele au fost nucleii vi­tali, revenind pînă la obsesie, ai marilor texte însufleţitoare ale cugetului romanităţii: hrisoavele, pravilele şi daniile iluminaţilor voievozi, proclamaţiile revoluţionare, biblioteca vie a Şcolii ardelene, imnurile incendiare de tipul lui „Deşteaptă-te, române!” şi al „Puilor de lei”, care puneau pe tot ce mişcă în ţara asta o cocardă Tricoloră.
Luaţi aminte la poveţele frumoase ale preacinstitului boier cărturar, dumnealui Iordache Golescu, la începutul secolului trecut, apud. Aurel C. Popovici, text pe care am dori să-l repunem în circulaţie (deşi fragmentat din motive de spaţiu), mai cu seamă în folosul tinerei generaţii, dată fiind grandoarea şi părinteasca sa înţelepciune pilduitoare: „Iubirea de patrie e patima cea mai cinstită, ca o datorie firească ce-ţi aduce cinstea cea mai mare. Unde vorbă multă pentru ţara noastră este, acolo nimic spre folosul ei. Ca în ţara ta, nicăieri nu poţi găsi nici tată, nici mamă, nici frate, nici soră, nici măcar un prieten. Cu credinţă să slujeşti puterea ţării tale, şi pentru ea să te jertfeşti, la orice întîmplare. Nimic alt în lume nu-i mai dulce şi mai dorit decît ţara ta... Toţi deopotrivă să pătimim pentru ea că toţi noi împreună sîntem o ţară. Ţara noastră este muma noastră...”. Sînt fraze scrise acum aproape două secole, în tiparul lingvistic cu parfum de epocă şi afumătură de sfeşnic, turnate în acel „şirag de piatră rară, pe moşie revărsată”, după cum glăsuieşte binecunoscuta poemă a lui Al. Mateevici. Este numai unul dintre exemplele modului în care cărturarii noştri patrioţi, din toate tim­purile, au înţeles să sublimeze în cuvinte torţa de-a pururi vie şi fără prihană a iubirii de ţară. Poate tocmai de aceea, mai mult decît cultura altor neamuri, spiritualitatea românească, prin ceea ce are ea mai durabil, este eminamente politică. Permanenţa ideii de patrie, slujirea tenace a idealurilor de independenţă, unitate şi propăşire naţională, credinţa neasfinţită în triumful înalt şi în drepturile imprescriptibile ale suflării româneşti – iată magma fierbinte, iată soarele la lumina căruia s-au pîrguit roadele geniului românesc. Tot ceea ce s-a creat mai valoros în istoria noastră a servit, implicit, la înălţarea statuii patriei. De la întîile incizii ceramice, unelte şi sanctuare dacice, pînă la dverele, lavrele şi evangheliarele ferecate în aur şi argint ale Evului Mediu, de la epitafurile dantelate în stelă funerară ale cohortelor şi alaelor romane împămîntenite aici, şi pînă la porţile de rai, din lemn sculptat, ale nordului maramureşan, de la „Mioriţa”, oraţiile de nuntă, colindele şi celelalte mo­numente de limbă, pînă la cocoşii stilizaţi şi coloana infinită a marelui oltean care a revoluţionat gîndirea spaţială a sculpturii, de la tratatul de înţelepciune săpat de Neagoe Basarab în stînca limbii române, în imediata vecinătate a zăganilor, florilor de colţ şi caprelor de munte din Carpaţi, pînă la eternitatea plăsmuiriler lui Cantemir şi Hasdeu, Eminescu şi Caragiale, Iorga şi Sadoveanu, Enescu şi Blaga, Grigorescu şi Arghezi ş.a.m.d. Avem cu ce să ne mîndrim. Ele, toate aceste minţi, de o excepţională înzestrare şi toate aceste zidiri perene se află la loc de cinste în patrimoniul naţiei, nu numai din punct de vedere axiologic, al carurii lor valorice, ci şi pentru că poartă un numitor comun, un cod de taină prin care ni le facem accesibile şi le purtăm mai departe. Ei, toţi cei dinaintea noastră, cărora le datorăm astăzi existenţa demnă şi liberă a României pe harta lumii, au crezut cu tărie în ceva numai al lor, în luceafărul de ziuă care avea să răpună odată, cu suliţele razelor sale, toate cortegiile de nori. Zi şi noapte, an de an, secol de secol, nădejdea comună de a trăi în libertate, frăţie şi belşug a lucrat pentru binele patriei, aidoma unei ape mai mult subterane decît la suprafaţă, cu meandre, sorburi şi cataracte prăvălite în adîncuri. Pînă într-o bună zi cînd va ieşi pentru totdeauna la lumină, biruitoare, cu o personalitate şi forţă revendicativă mai puternice decît Dunărea dezlănţuită, rupînd şi ultimele sloiuri de gheaţă, intrînd pe sub Arcul de Triumf al libertăţii în matca de glorie ce i se cuvine.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite