PĂSTOREL – AL. O. TEODOREANU (1894-1964) (I)
  • 11-12-2023
  • 0 Comentarii
  • 316
  • 2

Alexandru Osvald Teodoreanu e cunoscut mai ales sub numele de Păstorel, pentru că, susține el, șugubăț, în sonetul Spovedanie,
Am păstorit în viață vinuri rare –
De-aceea îmi și zice Păstorel –
Și de la Grasă pînʹ la Ottonel
Le-am prețuit, pe rînd pe fiecare…
Întruchipează, în cel mai înalt grad, umorul caracterizat de Tudor Mușatescu astfel: pentru români nu există umor absurd, negru sau sec, „nu există decît un fel de umor – HAZ” (Contemporanul, 1 ian. 1986, p. 13). Este nu numai unu din cei mai mari epigramiști și umoriști români, ci și  unicul dintre aceștia care a apucat „vremurile noi” de după 1944, cînd întreaga creație literară a fost subordonată unei singure ideologii. Dacă Alecsandri a fost numit „boier al sufletului”, pe Păstorel îl putem socoti „un boier al glumei, al poantei spumoase, al vorbei de duh nu numai în Iașul Moldovei unde nimic și nimeni în afară de moarte nu-și știe ceasul”, unde Bolta Rece și alte societăți Bahico-literare și-au onorat renumele, ci și la București, unde mișcarea literară include renumite cafenele (Aurel Leon, Umbre, Ed. Junimea, Iași, 1972, vol. II, p. 155). Minimonografia cuprinsă în volumul nostru Epigrama în literatura română, Ed. Dealul Melcilor, Brașov, 2001, p. 272-325, cuprinde un sumar bibliografic, precum și informații revelatoare privind destinul acestui reprezentant al spiritelor scînteietoare din literatura română, preluate în prezentul studiu, adăugînd alte aspecte noi.
Păstorel s-a născut pe 30 iulie 1894 la Dorohoi – veche reședință a Vornicului Țării de Sus. A copilărit la Iași, unde s-a mutat familia, capitală cu vechi și noi tradiții intelectuale și artistice, despre care Jules Romains (1885-1923) afirmase că  este Oxfordul românesc. Se bucură de o bogată moștenire culturală, se trage din familii de intelectuali de tradiție. Bunicul dinspre tată, Alexandru Teodoreanu (de la care viitorul epigramist a preluat numele de botez) – înaintaș al unei adevărate dinastii de jurişti, a fost decan al Colegiului de avocați din Iași și procuror general. Tatăl lui Păstorel, Osvald, era o figură a Iașului: „Trecea adesea pe la redacția ziarului OPINIA, la care colabora cu articole de dezbatere politică, urbanistică și chiar cu foiletoane literare. După ce își arunca cu zăduf uriașa geantă avocățească, se întindea la taifas cu redactorii, povestind cu gesturi largi, deformate de «bară», într-un limbaj colorat și de hîtru moldovean foc de deștept. Era vestit pentru generozitatea lui și, după un chef făcut de Osvald Teodoreanu, avea tîrgul ce povesti multe zile” (Cf. Aurel Leon, Umbre, Iași, 1972, vol II.). De la tatăl său a moștenit Păstorel verva și farmecul, jovialitatea, dar și dragostea pentru chefuri bine stropite cu „lacrimi de struguri”. Această ereditate pe linie paternă intră în rezonanță perfectă cu cea de pe linie maternă. Bunicul, preotul, născut în Basarabia, Gavriil Muzicescu, renumit muzicolog, a fost dirijorul corului Mitropoliei din Iași, „cu barbișonul lui lung, care-l prindea de minune și cu privirea parc-ar fi voit să cuprindă în ea tot orizontul /…/ cu ochii ageri și pătrunzători cari radiau o nesfîrșită bunătate și simpatie”. El a introdus vocile femeiești în corul Mitropoliei. A urmat și „cursurile facultății juridice, obținînd licența în Drept și îndeletnicindu-se apoi și cu avocatura” (Cf. Ioan Dafin, Figuri ieșene, seria III, Iași, Viața Românească, 1923, p. 54). De la acest bunic cu care, de altfel, semăna la figură, a moștenit și alte „virtuți” la care se referă însuși nepotul: „Și fiind el de feleșugul lui glumeț și vesel la inima lui, de vinul acătării nu-i era silă”. (Cronica fantezistă, în TRIBUNA, anul I, nr. 23, 14 iulie 1957).  De la acesta a mai moștenit darul muzical ce l-a favorizat să memoreze operele muzicale sau literare, imprimîndu-i armonia ritmului și a rimei, astfel încît epigramele sale, în covîrșitoarea lor majoritate, sînt bijuterii literare, adevărate modele de prozodie. Bunica maternă – Elena – născută Cristea, se trăgea dintr-o familie venită din sudul Dunării. Unul dintre nepoți spunea că tatăl ei „era cam grec”, dar, probabil, era aromân, ca atîția alții veniți în Secolul XIX în România. Despre ea, Ștefana Velisar Teodoreanu (Lily Lupaşcu, soția lui Ionel) notează în Ursitul, Ed. Minerva, 1973, p. 63: „Mă ațintea cu ochii ei negri, iscoditori, fremătînd din nasul ei subțire de grecoaică, prețăluindu-mă”. Aceeași autoare scrie despre mama lui Păstorel – Sofia Teodoreanu: „Era o mare putere în făptura ei, cu fața netedă și palidă /…/ și cu un zîmbet cu ochi pe jumătate închiși, ca și cum ar fi ascultat depărtate acorduri triste. Apoi, în mare contrast, avea scurte izbucniri, cu rîs puternic și tînăr, de răsunau pereții”. De la bunică și de la mamă, Păstorel deținea secretul cozonacilor pufoși în care puneau 50 de ouă la un kilogram de făină. Rețeta o va recomanda la Cronica Gastronomului, cu mîndria celui care o știe de acasă.
A avut o copilărie fericită, înconjurat de dragostea părinților și a bunicilor, alături de frații săi Ion Hipolit (Ionel Teodoreanu) născut la 6 ianuarie 1897 și Puiuțu născut în 1899, cel căzut eroic, ca aviator pe frontul din Franța. Încă de atunci, Ionel era cu visul, iar Păstorel cu rîsul. Memoriile celor care i-au cunoscut atestă faptul că Ionel și Păstorel erau total diferiți. Astfel, C. Botez consideră că Ionel era „de o candoare romantică de basm gen Le Grand Meaulnes”, în timp ce Păstorel era „frust, realist, cinic, zvelt și spiritual, aducînd aminte uneori de Anatole France, alteori de Jules Renard și Courtelin”. Citea VIAȚA ROMÂNEASCĂ încă de copil, învățînd să prețuiască scrisul românesc. Încă din liceu (urmat la Liceul Național și, a doua parte, la Liceul Internat, astăzi Liceul „C. Negruzzi”) citea, în original, multă literatură franceză și și-a însușit o cultură umanistă solidă. Din ultimii ani de liceu își formează obiceiul ca, în drum spre casă, să se abată pe la prietenul său Demostene Botez pentru a-i „consulta”, cu interes, damigeana cu vin.
Prima sa epigramă, scrisă la 18 ani, poate n-ar fi fost băgată în seamă dacă n-ar fi fost „validată” de evoluția sa ulterioară – aceasta e adresată tatălui care, în 1912, a candidat pentru un post de senator pe lista Partidului Conservator. Adolescentul ţinteşte, de fapt, în slăbiciunea parlamentarilor (valabilă și azi) de a „ațipi” în fotoliile Senatului:
Osvald a obosit
În Sălile Palatului
Și-și caută odihna
În dormitorul statului.  
Dacă Cincinat a evoluat în atmosfera SBURĂTORULUI, formația lui Păstorel stă sub semnul VIEȚII ROMÂNEȘTI. Primii pași în literatură îi face sub conducerea lui Garabet Ibrăileanu, pentru care avea o prețuire infinită: „Față de oameni ca el, cronologia își pierdea sensul, și contemporaneitatea se stabilește după alte criterii” (Al. O. Teodoreanu, Domnul Ibrăileanu, în VIAȚA ROMÂNEASCĂ, martie 1956). În Tămîie și otravă, declară: „Copil, la Viața Românească, am învățat a prețui scrisul fruntașilor literaturii noastre. Adolescent, cu Viața Românească petreceam cele mai frumoase ceasuri ale vacanțelor. Astăzi, în Viața Românească, am urmărit desfășurîndu-se cele mai de seamă talente ale acestei vremi. Și, pentru a spune tot, Viața Românească m-a călăuzit cu indulgență, îndrumîndu-mi primii pași nesiguri pe poleiul primejdios al publicisticii”. Cu alte cuvinte, cel care avea să oficieze în templul literaturii umoristice, și-a făcut „țîrcovnicia literară în strana Vieții Românești”. Va publica nu numai la această revistă, versurile și proza lui vor apărea și în BILETE DE PAPAGAL, FAPTA, CONTEMPORANUL, HIENA, FLACĂRA, ADEVĂRUL LITERAR ȘI ARTISTIC, ȚARA NOASTRĂ, UNIVERSUL LITERAR etc. Pretutindeni împrăștia voie bună, optimism, sete de viață, pînă și în război, firea lui de om cu gluma pe buze l-a făcut iubit de camarazi și de soldați.
Debutează în 1928 cu volumul Hronicul Măscă­riciului Vălătuc, şi se bucură de un mare succes. Însuși G. Călinescu, în VIAȚA LITERARĂ nr. 25 din 24 noiembrie 1928, scrie cuvinte de laudă despre inventivitatea anecdotică prodigioasă și larga veselie livrescă, zdruncinînd prejudecata că geniile orale nu se pot manifesta și în scris. Al. O. Philippide, în Pentru o antologie a umorului din VREMEA nr. 710, 8 august 1943, consideră că, în această operă, „ne întîmpină humorul moldovenesc pur, blajin, fără răutate, hazul nostru românesc, veselia pură, rîsul cinstit” – trăsături prezente și în epigrama sa.
În 1931 apare volumul Strofe cu pelin de mai / Contra Iorga Nicolai, care a stîrnit vîlvă atît printre contemporani, cît și printre urmași. În aceste „strofe”, „epigrama se articulează într-un segment de epopee burlescă. /…/ Ceea ce pare la început rodul unei polemici «cordiale», îngroșarea tușei împinge strofele [catrenele] către o sarabandă a burlescului. Astfel, Păstorel se plasează în descendența eposului eroicomic“. (Cf. Ioan Tatomir, LUCEAFĂRUL, 28 ianuarie 2998).
Cînd Iorga, meșteru-ntre meșteri,
Prin munți sălhui își urlă versul,
S-ascund jivinele prin peșteri
Și apele își schimbă mersul.
În legătură cu acest debut epigramistic, în volumul Mici satisfacții apărut în 1931, face cunoscut un principiu care ar trebui însușit de cei care-l citează, ca pe o falsă acoperire a înjghebărilor publicate între cele două coperţi, precum că, pentru fiecare dintre acestea, două-trei epigrame reușite ar motiva apariția unei cărți în domeniu. Aceasta a fost o constatare critică la adresa stării de fapt din acea perioadă cînd, ca și astăzi, devenise contagioasă boala numită epigramită. De fapt, iată care este convingerea lui despre tipărirea primei cărți: „Tipărisem prima mea carte. Aș fi putut-o tipări cu șapte ani mai înainte, dar toate cărțile de debut suferă de apendicită. De aceea cred că e bine ca domnii autori să le țină cît mai mult sub observație pentru ca la prima criză să le extirpe organul inutil. Asta am și făcut… am socotit totdeauna că un scriitor trebuie să se ocupe cît mai mult de cartea lui atunci cînd o scrie și deloc după ce a pus-o în vitrină”.
„În 1931, Păstorel e cunoscut peste tot” – scrie Mircea Handoca (Pe urmele lui Al. O. Teodoreanu. Păstorel, Ed. Sport-Turism, 1988). E ales membru în comitetul Societății Scriitorilor Români (deci, iată, pe vremea aceea – și nu numai – scriitorii umoriști, epigramiști, nu numai că făceau parte din Societatea Scriitorilor, dar erau aleși chiar membri în comitetul de conducere), colaborează la emisiunile de radio, publică asiduu în diverse publicații. E anul cînd fondează Societatea Hanul Ancuței – despre care am mai scris: „Societate academică în felul ei – dar nu Academie, avînd menirea să contribuie la ridicarea prestigiului oamenilor de litere și al artiștilor «aflat sub nivelul mării»”.
(va urma)
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite