...Scriu aceste rânduri în amintirea bunei mele mame care nu a trăit nici în fericire și nici în bunăstare, pentru că tot timpul trebuia să muncească cu palmele pe unde apuca, pentru a ne asigura cele necesare traiului zilnic. Cine nu a trăit într-o casă cu mulți copii, cum am trăit eu, dimpreună cu cei șase frați și surori ale mele, nu are de unde să știe cât de greu le-a fost părinților să-i crească. Și scriu aceste rânduri nu pentru a o compătimi pe mama și nici pentru a-i aduce elogii gratuite... Mama a fost o eroină pentru noi, o adevărată martiră pentru copilăria noastră... Îmi amintesc cu tristețe despre ea, cât de grea i-a fost viața și cât de împovărată de griji și de neliniști era, muncind de dimineața și până târziu în noapte, pe de o parte, să ne vadă pe noi fericiți, iar pe de altă parte, să nu se facă de râs în comunitatea în care trăiam, unde mai toți erau oameni sărmani ca și noi. Îmi aduc aminte cum, de fiecare dată, de sărbătorile Paștelui făcea tot ce era posibil ca și nouă să nu ne lipsească nimic de pe masă, măcar în prima zi... Așadar, se străduia atât cât putea și, cu ceea ce avea în gospodărie, ne pregătea din bucatele pascale, specifice acestor minunate sărbători de Înviere a Mântuitorului. Apropo, în Vinerea mare a Paștelui din anul acesta, am mers și eu, ca tot creștinul, să-mi fac cumpărăturile pentru această mare sărbătoare. Și unde puteam merge decât într-un magazin comercial de anvergură, pentru zona în care locuiam?... Mai întâi am rămas impresionat văzând puzderia de mașini, care mai de care mai luxoase, din parcarea magazinului, iar apoi, odată intrat în incintă, de bogăția și varietatea mărfurilor etalate pe rafturi, de unde oameni de toate vârstele se grăbeau să cumpere fel și fel de produse. Deodată, însă, aud, dinspre raionul cu produse de panificație, o gălăgie infernală... Oamenii se îmbulzeau unii în alții, țipând, iar cei mai viscerali înjurau, ca odinioară la cozile din fața alimentarelor, din vremea vechiului regim... La doi pași mai încolo, la raionul de brânzeturi, aceeași coadă, unde nu lipseau, nici aici, îmbrâncelile și țipetele, fiindcă... brânza dulce era pe terminate. Am rămas cu un gust amar că, până și în acea zi sfântă, oamenii se înghesuiau, unii fiind la un pas să se încaiere pentru un cozonac și o bucată de brânză, când la doi pași, în piața de vizavi, se găseau lăzi întregi cu cozonaci, pâine pe alese și brânzeturi de cea mai bună calitate.... Privind la acest spectacol de toată jena, am ajuns la concluzia că românul are în sânge frica de a nu muri de foame, dar și plăcerea de a sta la cozi, indiferent pentru ce: bancomat, farmacie, cartele de metrou, case de bilete de la gară și cine mai știe ce. Chiar dacă nu e cazul, românul găsește motiv și se așază la rând pentru lucruri de nimic... Nu reușesc să înțeleg de ce persistă această apetență a românilor pentru statul la cozi și în vremurile de azi, după 36 de ani de libertate și democrație. Oare așa să le fie lor sortit, să nu se poată debarasa de cozile de odinioară când, acum, pretutindeni se găsesc de toate? La ieșirea din magazin, aveam să mă întâlnesc cu o veche cunoștință, pe care nu o văzusem de aproape 20 de ani, împingând de zor două cărucioare pline ochi cu fel și fel de cumpărături, cele mai multe fiind produse alimentare specifice sărbătorilor pascale... Momentul revederii e greu de așezat în cuvinte... În scurtul timp în care am zăbovit împreună, ne-am amintit de una, de alta, din perioada cât am fost colegi de serviciu. Din discuții, am aflat că nu are copii și că e numai el cu nevastă-sa, motiv de a mă invita în prima zi de Paște la ei la masă. După o luptă interioară cu mine, mi-am dat acordul, mai ales că locuim în același cartier. La masă mai erau invitate două familii, cam de aceeași vârstă cu noi. Probabil că făceau parte din lista noilor săi prieteni... După ce s-au făcut prezentările, am fost poftiți să cinstim așa cum se cuvine Nașterea Mântuitorului și să ne înfruptăm din bucatele de pe masa festivă, atât de încărcată cu de toate, încât aveam impresia că o să i se frângă picioarele de greutate. Dar prea puțin se mâncase din toate acele bunătăți, multe rămăseseră neatinse, iar gazda le adună din farfurii și, sub privirile noastre, le răsturnă în tomberon... Am rămas consternat când am văzut cum se aruncă atâta mâncare, iar gândul îmi fugi la anii copilăriei, când, chiar în prima zi de Paște, mă ridicam de la masă mai mult cu foamea amăgită decât cu burta plină, iar de bătut joc de mâncare nici vorbă, fiindcă în familia noastră, când venea vorba de hrană, totul era cumpătat... N-am înțeles de ce românul trebuie să se înghiontească la cozi pentru niște lucruri care se găseau pretutindeni, ba mai mult, să arunce la gunoi mâncare, când printre noi sunt sumedenie de semeni de-ai noștri care nu au ce pune pe masă... Mă întorc cu gândul la buna mea mamă, sărmana, care nu știa cum să drămuiască fiecare colțișor de pâine pentru a ne potoli foamea care niciodată nu ne-a ocolit copilăria. Mă gândesc la ea cu nostalgie, cum chivernisea fiecare bănuț. Și era o femeie sărmană de altfel, fără venituri din alte părți... Dar iată că acest Paște a trecut, Paștele va veni din nou peste un an, și mă rog sincer ca românii să fie mai ponderați și să nu mai facă atâta risipă de mâncare, nu doar de sărbătorile Pascale, fiindcă în fiecare zi sunt pe lumea asta destui sărmani care suferă de foame și care nu au posibilitatea nici măcar să-și cumpere un covrig. Paștele s-a dus, iar pentru mulți oameni rămân amintirile, însă nu tocmai cele dorite, sau cum și le-ar fi dorit, dacă avem în vedere lucrurile nefirești care s-au întâmplat chiar în timpul nopții de Înviere... Nu dezbatem noi aici această problemă, o lăsăm pe seama celor care au datoria să aducă la cunoștința opiniei publice astfel de știri. Sărbătorile Pascale ne oferă bucuria de a ne întâlni cu părinții, cu copiii și nepoții, bunici și rude, unii pentru a ne cere iertare, alții, probabil, folosindu-se de acest prilej, să se ia la harță pentru vreo moștenire, sau cine știe de la ce alte lucruri neînsemnate pentru unii, dar importante pentru alții. Așa e viața! Însă, privind în urmă, n-am cum să uit cum a fost cea din anii copilăriei mele, plină de lipsuri, neajunsuri. Dar, în același timp, viața era frumoasă, pentru că mama era sănătoasă și ne purta de grijă așa cum putea ea. Iar acum, nu-mi rămâne decât să-i zic din suflet: „Sărut mâna, mamă!, Christos a înviat!” și să-i mulțumesc pentru toate lucrurile bune pe care le-am învățat de la ea, ca ,,să nu-i fac neamul de râs!”. Sărbătorile Pascale să rămână mereu momente de bucurie și veselie... Încă o dată, buna mea mamă, sărut mâna, iar acolo unde te afli, în cerurile luminoase, Dumnezeu să îți poarte de grijă. Și nu uita că aici, după o vreme friguroasă, Sărbătorile Pascale au fost într-adevăr frumoase, cu soare strălucind pe bolta albastră, cu bucurie pentru tot mai mulți români din țara aceasta, cu flori de măr la temelia ei strămoșească!
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”