Liviu Zanfirescu este un pictor de cuvinte care redă prin poeziile sale culoare, optimism, transmițînd multă emoție conjugată cu starea omului de moment, celor care iubesc limba română și care doresc să o ducă mai departe așa cum este: curată, frumoasă, plină de esențe și plămadă lirică... Poeți de felul lui sînt tot mai rari în peisajul nostru liric, unde sinceritatea maximă este exprimată prin talent și muncă, dăruire pentru zămislirea unor trăiri sufletești aparte, așa cum o face el în volumul său de poezii, „Cuvîntul – divinul etern” (2023). Liviu Zanfirescu este un meșteșugar al cuvîntului frumos, iar prin ceea ce scrie și gîndește, încearcă să pătrundă în sufletul cititorului, să-l cucerească prin fondul său poetic luminos. Fiindcă, pentru el, cuvîntul și lumina sînt două elemente esențiale, definitorii pentru creația sa, ambele stînd la baza poeziei sale.
Volumul „Cuvîntul – divinul etern”, așa cum autorul ne spune, a fost creat după „Scrisul ca o taină”, de Nicolae Georgescu. Poeziile au candoarea lor, prin celebrarea de către autor a Cuvîntului, ca-n Sfînta Liturghie, pe care-l cultivă așa cum grădinarul cultivă pămîntul cu flori, curăță livada de crengile uscate, pregătind-o pentru puritatea rodului, cum inspirat se exprimă în poezia „Cuvîntul – divinul etern” (pag. 10), care împrumută titlul volumului și care merită a fi citită integral, pentru a se descoperi și vedea vocația acestui poet, ca stil de scriere coerentă a versului neoclasic, actualizat în prezentul în care trăim, prin mesaj și prozodia armonioasă a versului. Dăm citire acestor versuri, pentru a se vedea și a lua la cunoștință că poezia, de fapt, întruchipează bucuria de a trăi a autorului, care, folosind toate mijloacele de exprimare, și de ce nu, forța cuvîntului, caută să ajungă la acea perfecțiune a limbajului, în care metafora să prindă aripi și să strălucească aidoma boabelor de rouă de pe firul de iarbă în diminețile de vară: „Eu celebrez cuvîntul ca-n Sf. Liturghie/ Frumos, blînd, caligrafic și în respect de OM/ Se zice că-i o taină ce ține de magie/ În gînduri ni-l ascundem, în suflet ca-ntr-un dom// E-n ruga de lumină perpetuă culoare/ Trăire-legătură ce germinează oameni/ Eterna libertate pulsîndă în odoare/ Cuvîntul e Iubire cînd știutor îl semeni...// Deplin se dă cuvîntul întru sinceritate/ Cunoașterea să fie durată semnătură/ În semnele-i divine, vocale-nestemate/ ÎNVIERE este cu-asupra de măsură/ În zurgălăi de sănii, colindă de-nceput/ Corolă de petale-n livezi, de Mărțișor/ E în Carpați cu Sfinxul poveste de demult/ E magică rodire întomnatul DOR...(...) Eu celebrez cuvîntul în rugă carpatină/ Rîvnita libertate în roua de odoare/ Îl văd doinind pe coală, în DACIA lumină/ Și-i simt eternitatea și-n lumea viitoare.../ Și pornind iubire, să trăiești frumos/ Să vezi, să simți minunile divine/ În rugăciune, cu Isus Hristos!”. Poetul nu doar că scrie, el își proiectează viitorul întru existență prin iubire și rugăciune, exprimîndu-și compasiunea față de tinerii noștri care tot mai mult se îndepărtează, cu bună știință, de aceste meleaguri atît de frumoase, pe care străinii le glorifică, iar mulți dintre români le nesocotesc... Poetul își exprimă la scenă deschisă mîhnirea sa față de tinerii pe care îi consideră ca fiind o generație de sacrificați, din cauza tehnologiei moderne pe care o acceptă și cu care se mărginesc a trăi, în aceste timpuri tulburi din toate punctele de vedere. Poemul său „Viață în rezumat” (pag. 59) este un panseu de un dramatism și o revoltă personală greu de imaginat și de acceptat într-o lume în care se zice că toți sînt fericiți... Poetul este un realist prin vocația sa de fost ofițer al armatei române, iar dacă scrie cu atîta revoltă, o face din convingeri patriotice și o fericită ideologie românească de îndreptare a unei situații: „M-am tot gîndit la tinerii ce vin/ Și asta n-am făcut-o din capriciu,/ Că viața lor cu gust amar, pelin/ E-un fel de viață scurtă – sacrificiu!// E «stresul dulce» pe calculator/ La treabă cînd te-nhami ești ca ariciu’/ Te trece timpul plîns – surîzător.../ «Uzură prematură în serviciu!...»// Te faci chiar optimist navigator/ Te amăgești că azi IT-ul e deliciu/ Și-n fapt ajungi buimac rătăcitor/ «Uzură prematură în serviciu!»// În calcule mereu întrebător/ Gîndire permanentă precum «briciu’»/ În stresul, parcă, mai apăsător.../ «Uzura-i prematură în serviciu!»// Mă tot gîndesc la voi, iubiți copii,/ Tabletă, telefon, TV dau viciu/ Și toate-s în viteză anemii/ «Uzură prematură în serviciu»!/ Adică, viață scurtă  – SACRIFICIU!”. Versuri care te pun pe gînduri și care nu mai au nevoie de nici un comentariu în plus, deoarece poetul a făcut o substanțială radiografie critică privind situația tinerilor noștri expuși la fel și fel de situații neplăcute la locul de muncă și care, mai devreme sau mai tîrziu, vor avea repercusiuni grave asupra sănătății lor. Și nu vorbim aici doar de cei care lucrează în domeniul IT, ci de toți tinerii, în general, de la alte locuri de muncă unde stresul este la fel de mare, din cauza multor factori care țin de tehnologia modernă a acestor vremuri. Poetul este o fire vulcanică, pe deplin ancorat social, gata să demaște în formulări lirice bine alese starea precară în care se află țara, vorbind despre această situație, dar și despre pămînturile ei, despre obiceiurile noastre, în termeni populari controlați, parcă stăpînit de oarece temeri, spre deosebire de Dan Gîju, poetul care taie în carne vie cînd vine vorba de vînzătorii de țară, mandatați de Uniunea Europeană. Liviu Zamfirescu este mai înțelegător, parcă, și mai tolerant, ca un pedagog rîvnitor pe aceste plaiuri românești, pe măsura firii sale ca fost militar, care a crescut sub jurămînt de lege ostășească, precum că țara nu trebuie trădată. Toate aceste trăiri estetico-poetice le găsim în poezia „Despre țară, simplu, românește” (pag. 39), concepută după eseul „Lăsați-ne să trăim românește!” al lui Nicolae Dan Fruntelată, o odă a neliniștii și a dezgustului față de tot ceea ce se cheamă azi România. Nici nu se putea să lipsească din temele poetice ale lui Liviu Zanfirescu o asemenea poezie de reflecție, cu sentimente naționale de proporții: „Țara noastră nu mai e lăsată/ Să trăiască simplu, românește/ Să învie roua de-altădată/ Doina care încă răscolește!.../ Obiceiuri sînt, tradiții în natură/ Gustul roșiilor proaspete/ Tot ce mai există-n stare pură/ Era pentru orice oaspete.../ Azi, în mall-uri, mare tevatură/ Vin străini să strîngă iute potul/ Noi nu mai avem agricultură/ Trădători ne vînd, ne vînd cu totul!.../ Sugrumați sînt toți autohtonii/ Nu mai sînt comercianți români/ Năvălit-au hoții histrionii,/ Multinaționale și păgîni!.../ Țara noastră nu mai e acasă/ Obiceiuri sfinte și tradiții/ Unor tineri nici că le mai pasă/ Rătăcesc prin mall-uri cu ambiții/ Cu străini ce practic nu ne lasă/ Să trăim iubindu-ne părinții!.../Mai vedem reclame de tot felul/ Însă, clar, nici una nu vorbește/ Că noi sîntem, concentrat, modelul/ Dorului ce încă mai doinește/ „Lăsați-ne să trăim românește!”. Poemul este într-adevăr de sorginte patriotică, iar autorul, la nivel de gîndire poetică, este frămîntat de soarta românului. Tocmai de aceea scrie cu atîta vehemență: „Lăsați-ne să trăim românește!”. Se subînțelege că se adresează oamenilor politici care au înlesnit străinilor libertatea de a face ce vor ei aici, oferindu-le țara drept stup de miere pentru afacerile lor.
Liviu Zanfirescu este un poet care cultivă poezia după principiul solidarității sale cu natura și semenii săi, cu viața de zi cu zi pe care românii încearcă să o trăiască, fiecare, după puterea de a duce povara vieții. Din păcate, tot mai puțini, însă, sînt cei cu aplecare către Dumnezeu și biserică, iar în volumul său, „Cuvîntul – divinul etern”, nu lipsește aproape nimic din ceea ce înseamnă natură vie, aflată într-o continuă mișcare, de la un anotimp la altul, drept lucrare a divinității... Pentru poet, esențială în trăirea sa lirică este primăvara, pe care aproape în toate versurile sale o cîntă, așa cum o face în poezia „Odă primăverii” (pag. 28), în care aduce un aduce un elogiu celui dintîi și stătător copac crescut pe marginea drumurilor țării noastre, printre blocuri. Copac pe care mulți dintre semenii noștri îl ignoră, deși tuturor le iese în cale cu primele lui flori de început de primăvară virgină. Un alt simbol vegetal cîntat de poet este corcodușul, însemnînd pentru el puritatea primăverii, descătușată odată cu înflorirea acestuia și zvîntarea mustului zăpezii: „În corcoduș deschide ochii floarea/ Tot căutînd liane de lumină/ Polen de fluturi scutură mirarea/ Pe Înălțarea dinspre rădăcină// Solemnitatea clipei lăcrimează/ De pulsul dorului sacral/ Pe ramuri mugurii înseninează/ Tăcerile din marșul triumfal/ În hohote de alb rodind livada/ În freamătul de muguri anonimi/ Iubirile în lanuri cum Sagrada/ Trezesc în suflet rugă de creștini...(...) În corcoduș deschide ochii floarea/ Solemnitatea clipei dă contur/ Arome somnolente duc cîntarea/ De adieri, iubiri, jur-împrejur/ Să regăsim în suflete strigarea/ Să preaslăvim al primăverii drum...”. Final excepțional, ca îndemn de a trăi fiecare moment din viață în armonie de flori și primăvară. Poetul conștientizează că toată bucuria vieții și viața în sine constau în lumina Cuvîntului din cuvînt și din dragostea pe care trebuie să o manifestăm unii față de alții, indiferent că vorbim de intelectuali sau de oameni simpli. Liviu Zanfirescu este ancorat în partituri lirice speciale, știind să trateze mesajul cuvîntului cu simț de răspundere și pe care să-l transmită din pocale de dor, cum îl descoperim în bijuteria sa poetică „Fluturi din pocale” (pag. 32), pe care o închină, cu toată forța cernelii sale, lui Fănuș Neagu, cel definit de critica literară „prințul metaforei”: „E nuntă în livada lui Fănuș/ O horă albă susură-n corolă/ Și parcă florile-s turnate-n pluș/ Corola însăși pare o gondolă// E timpul primăverii în urcuș/ Petalele sînt ii monumentale/ E nuntă în livada lui Fănuș/ Din flori metafore sar osanale.../ Sub adierea vîntului retuș/ Cohortă albă, doldora petale/ E strigăt primăvara în arcuș/ Din rădăcinile patriarhale...// E nuntă-n livada lui Fănuș/ «Frumoși nebuni» ies fluturi din pocale”. Iată un rondel dezvăluind strădania unui poet original care urmează pașii poeziei pe care îi cunoaște cel mai bine și cu care a pornit în viața literară din anii tinereții, cînd era ofițer în armata română. Îl ajută sinceritatea mesajului și apoi sinceritatea expresiilor lirice, pe care le stăpînește îndeajuns de bine în orice moment al creației sale. Regăsim în potențialul lui scriitoricesc pocale de lumină suficient de bine portretizate prin versuri luminoase ca trăire intensă a muzicii. Muzica aceasta survine din starea unui poet visător privind cu atenție la salva de cuvinte exprimate de la o poezie la alta, așezată într-o ordine benefică stilului său de clasic în viață, neclasicizat însă în peisajul literaturii contemporane.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”