Anul 2001 se anunța a fi oportun omagierii poetului național: destinul a făcut ca o urmașă a lui Eminescu, profesoară de engleză, Didona Stanislav Eminescu (nepoată directă a lui Gheorghe Eminescu), să viețuiască la Predeal. Aici era și un primar entuziast – inginerul Mihai Veștea, dornic să transforme urbea aflată la ce mai mare înălțime din România, într-un centru cultural în care, timp de cîteva zile pe an, să se adune cercetători, muzicologi, artiști preocupați de Eminescu – din țară și de dincolo de hotare, acțiune la care a fost invitat și Gh. Sărac, cunoscut mai ales pentru romanțele interpretate de el pe versuri de Eminescu și Veronica Micle. Inițial s-a dorit să se reînființeze Societatea Academică ,,România Jună” – o reactualizare a societății cu același nume, înființată la Viena, în 26 august 1871, de Mihai Eminescu și Ion Slavici.

Gh. Sărac a ajuns la Predeal într-o frumoasă zi de duminică din luna martie, fiind întîmpinat la gară de profesorul de Fizică Ioan Câmpan și de colega sa, profesoara Popa. Aceștia i-au condus pe oaspeți la Primărie, unde le-au ieșit înainte edilul orașului, Mihai Veștea și domnul Petre Gocan, alături de alte personalități împătimite întru Eminescu. Toți cei prezenți, într-un fel sau altul, și-au exprimat satisfacția și adeziunea la activitatea preconizată. Gh. Sărac era cunoscut pentru publicarea lucrării Misterul morții lui Mihai Eminescu, a lui Ovidiu Vuia, dar mai ales pentru antologia de romanțe eminesciene ,,Mai am un singur dor”, care a fost popularizată la Radio și Televiziune. Domnul Petre Gocan a ținut să precizeze că a lucrat mai mulți ani la Academia Română și că a răspuns cu multă plăcere invitației primarului, din dorința de a contribui la inițierea unei acțiuni culturale cu caracter permanent dedicate genialului poet. De fapt, domnia sa a venit cu ideea de a se reactualiza Societatea ,,România Jună”. Primarul i-a asigurat de tot sprijinul moral și material necesar. 

În frunte cu domnul Petre Gocan, cei implicați în acest proiect s-au apucat să redacteze statutul noii societăți culturale, după care urma înscrierea la Tribunal, conform prevederilor juridice. Domnul Gocan a ținut să precizeze că, pe parcurs, li se vor alătura și alte personalități care îmbrățișează această inițiativă. Printre acestea se va număra, spunea el, și Părintele Galeriu, care s-a arătat deosebit de încîntat de idee, dar își cerea scuze anticipat că nu va putea fi prezent în fiecare duminică, date fiind obligațiile sale parohiale. Va fi prezent, însă, cînd se va definitiva statutul societății.

Întîlnirile au fost deosebit de fructuoase, astfel că în luna mai 2001, noua Societate Culturală ,,România Jună” a fost înregistrată la tribunal. În continuare, s-au purtat discuții privind acțiunile științifice și artistice preconizate. A venit apoi și momentul cînd a apărut Părintele Galeriu, care a fost informat despre faptul că asociația are deja statut juridic. Cu chipul său extrem de expresiv, aidoma unui sfînt coborît din frescele bisericilor moldave, și cu palmele înălțate spre cer, a binecuvîntat acel moment:

– Mă bucur foarte mult pentru Bădița Mihai, și Bunul Dumnezeu să vă binecuvinteze pe toți cei care contribuiți la acest act de recunoștință față de Luceafărul tuturor românilor!

Inițial s-a dorit ca Societatea să cuprindă acțiuni închinate, în mod evident, lui Mihai Eminescu – simpozion științific, recitări, creații literare, dar Gh. Sărac a venit cu ideea ca orașul Predeal să devină Centrul Internațional ,,Eminescu”, în care să se reunească, timp de cîteva zile, iubitorii de Eminescu – români, aromâni, meglenoromâni, dar și reprezentanții altor nații. Ideea a fost primită cu căldură, și Gh. Sărac a fost numit directorul artistic pentru organizarea activităților de inspirație eminesciană. A urmat un moment inedit, în care regretatul actor Eusebiu Ștefănescu și actrița Rodica Mandache au susținut, în fața celor prezenți, un frumos recital de poezie eminesciană.

Un moment de mare emoție a fost acela în care Părintele Galeriu s-a întors spre Gh. Sărac, făcîndu-i pe cei prezenți să-și întrerupă discuțiile. În liniștea care s-a așternut în sală, Părintele a ținut să-i mulțumească în mod expres pentru ceea ce a înfăptuit în păstrarea memoriei lui Eminescu. A adăugat că aflase de realizarea antologiei de romanță ,,Mai am un singur dor”, lansată pe 15 iunie 1989, considerînd-o ca fiind un act de cultură și recunoaștere fără precedent. 

– La acest rar omagiu, a precizat Părintele Galeriu, ați adăugat publicarea documentelor medicale privind adevărul despre boala și moartea celui care se află, de mai bine de un secol, în cetatea îngerilor. Am citit articolul publicat în VESTITORUL ORTODOXIEI, prin grija Prea Sfinției Sale Teofan Sinaitul, pe marginea cărții doctorului Vuia.

Redăm, în context, articolul semnat de Pr. Daniel Vraciu în publicația menționată, periodic de informație bisericească, teologie și spiritualitate al Patriarhiei Române (Anul VIII, Nr. 172, 15-31 ianuarie 1997), purtînd titlul volumului semnat de Ovidiu Vuia, Misterul morții lui Eminescu. Eminesciene: ,,În vara anului 1996 a apărut la Editura Paco volumul intitulat « Misterul morții lui Eminescu. Eminesciene», scrisă de dr. Ovidiu Vuia, cetățean german de origine română, neuropatolog și cadru universitar la unul din marile institute de medicină din Germania. Cartea este o adevărată pledoarie în favoarea reabilitării și reconsiderării ultimei perioade din viața Luceafărului poeziei românești. Autorul descoperă, în urma cercetărilor sale, un adevăr cutremurător: Eminescu nu a suferit de nici o boală venerică, așa cum a fost stigmatizat pînă acum, nu a fost alcoolic și nici nu a fost bolnav psihic. El a fost victima unui diagnostic greșit și a unui tratament neadecvat. Studiul doctorului Ovidiu Vuia este important nu numai prin faptul că reabilitează creația literară a poetului din ultima perioadă a vieții sale. Este știut că marele critic literar G. Călinescu, considerat drept cel mai valoros comentator al operei lui Eminescu, susținea că poetul, suferind de infecție luetică, a prezentat tulburări psihice demențiale. În consecință, tot ceea ce a scris poetul după 1883 poartă amprenta rătăcirii mentale, deci ar corespunde unei întunecări a spiritului. «Această carte spune Adevărul – se precizează în prefață. Nu din ambiții deșarte ale autorului ei, ci din dorința lui de român, de a demonstra că cea mai înaltă culme a spiritualității noastre nu a fost atinsă de un sifilitic nebun, și din convingerea că opera eminesciană este nepieritoare, iar atîta vreme cît o va purta în suflet, întregul nostru neam va fi la fel. De aceea, creația Luceafărului trebuie purificată de erorile sau ignoranța ce întinează memoria autorului ei, pentru că avem nu numai dreptul, ci și datoria de a purta în suflet doar Adevărul»”.

– Am aflat, a continuat Părintele Galeriu, și despre cartea lansată în 2000 - ,,Documente privind adevărul despre boala și moartea lui Eminescu”. M-a impresionat mult acest adevăr dureros pe care e bine să-l știe toți românii. Vă felicit din suflet pentru efortul material și pentru cel moral prin care destrămați acel ,,mit” și îi luați, lui Eminescu, acea ,,cunună de spini” care-i întuneca figura.

În săptămînile următoare, s-au întocmit programe, au fost creionate posibilitățile, forțele artistice pentru realizarea programului inaugural. Primarul, implicat total în proiect, a anunțat că pune la dispoziție 400 de milioane de lei și, pînă la sfîrștul anului, va mai aloca încă 600 de milioane, ,,ca să aveți baza financiară pentru a da viață ideii de a transforma Predealul într-un centru de sărbătorire a celui mai mare poet al nostru, cheia de boltă a spiritualității românești”.

La rîndul său, Gh. Sărac a contactat toate forțele culturale pe care le cunoștea ca avînd interpretări de inspirație eminesciană sau din poezia Veronicăi Micle. Încurajat de bunătatea Părintelui Galeriu, a simțit că e momentul să-și verifice ideile și gîndurile cu privire la romanță, să le clarifice prin prisma Bisericii Ortodoxe Române. I-a mărturisit Părintelui că îi stăruie în minte o întîmplare petrecută în 1989, cînd Dina Cocea – 

directoarea Teatrului Național, Suzana Gâdea – preșe­dinta Consiliului Culturii, și Prof. Virgil Cândea i-au propus să se pregătească pentru un turneu ,,Pe urmele lui Eminescu” prin Europa, la comemorarea celor 100 de ani de la trecerea poetului în eternitate. Cu acel prilej, a fost pus în situația de a-i propune actorului Ion Caramitru să-l însoțească în calitate de ,,reputat recitator de poezie eminesciană”. Cu răceala-i specifică – a adăugat Gh. Sărac – acesta i-a retezat-o scurt: ,,Eminescu nu poate fi cîntat, ci doar recitat!”. Și acel turneu nu a mai avut loc.

Părintele Galeriu s-a arătat surprins și, cu multă înțelepciune, a spus că nu înțelege atitudinea lui Caramitru. Discuția a continuat cu o întrebare pe care Gh. Sărac i-a adresat-o preotului, folosind adresarea specifică ardeleanului:

– Dom’ Părinte, vă rog, dacă greșesc, afurisiți-mă, dar dacă nu greșesc, binecuvîntați-mă! Pentru mine, romanța este o rugăciune laică rostită la altarul iubirii curate dintre femeie și bărbat, la porțile dorului, spre înălțarea a tot ce e frumos în jurul nostru. Ca să mă ierte Dumnezeu și să m-ajute, mă rog la El să mă călăuzească în viață, mă rog cîntînd și cînece bisericești, cu evlavie, Îl implor să intru în grațiile iubirii Lui... Să preamăresc iubirea pămîntească, dintre femeie și bărbat, cînt romanțe. Părinte, comit, oare, o blasfemie, sau nu?

Privindu-l cu ochii săi deosebit de expresivi, Părintele s-a luminat la față și i-a spus:

– Nu te afurisesc, domnule Sărac, te binecuvîntez!

A urmat o săptămînă plină de energie și de entuziasm, fără ca nimeni să bănuiască ceea ce avea să se întîmple. Într-o atmosferă de căldura spirituală deosebită, s-au adunat toți cei implicați în acțiune, prezent fiind și Părintele Galeriu. Fiecare participant știa bine ce are de făcut în perspectiva zilei de 26 august, data la care trebuia să aibă loc spectacolul inaugural. 

În acest climat plin de speranță, a căzut ca un trăsnet o veste de ultimă oră: în ușa sălii a apărut primarul Veștea care, cu ochii în lacrimi, s-a îndreptat către Gh. Sărac, l-a luat în brațe și, cu vocea gîtuită de emoție, i-a spus:

– Domnule Sărac, în dumneavoastră ne punem speranța, să nu abandonați ideea, eu am fost obligat să vă retrag orice ajutor. Nu pot să vă spun mai mult – cine și de ce. Cred, însă, că va veni odată vremea cînd îl vom putea celebra pe Eminescu așa cum doriți dumneavoastră și toți cei de față, aici, la Predeal, iar acea manifestare să fie cea mai frumoasă sărbătoare a acestei localități. 

Oamenii au rămas muți de uimire, iar Părintele Galeriu, cu ochii scăldați în lacrimi, a ridicat mîinile spre cer și, cu palmele desfăcute, și-a adus pe față lumina lui Dumnezeu, zicînd: ,,Ce păcat! Ce mare păcat! Se așterne prea mult întuneric peste partea spirituală a românilor!”. Plini de tristețe, oamenii s-au îndreptat apoi spre gară, urmîndu-și fiecare drumul spre casă...

Întrebat cîțiva ani mai tîrziu cine crede el că se face vinovat de această pruncucidere spirituală românească, Gh. Sărac a răspuns: ,,Îmi vine greu să mă pronunț și să spun cine poartă această vină. La vremea respectivă, prim-ministru era Adrian Năstase, ministrul Culturii era Răzvan Theodorescu, iar președinte al Academiei, Eugen Simion. Altceva ce să mai spun? Mă întreb și eu: oare ei au fost străini de acest fapt regretabil? Să nu uităm că omului îi e dat să-și cunoască trecutul și prezentul, dar viitorul numai Dumnezeu îl rînduiește. Sînt convins că, de Acolo, de Sus, Părintele Galeriu veghează să i se facă dreptate lui Bădița Mihai”. 

Iar eu cred că înfăptuirea acestui act tot în seama lui Gh. Sărac, și numai a lui, cade.

ELIS RÂPEANU

(Din volumul ,,Vrednicul Părinte Galeriu”, 

Ed. Semne, 2015)