Oceane de stele albe se întind în zări de codri cu păsări de iarbă ruginită şi, de jur-împrejur, vînt de mandoline scapără amurguri din vipia nopţilor prelungi, cu păsări veghetoare în cimitire şi la răscruci de drumuri. Că aşa e toamna, cocoşi de munte se destrăbălează la margini de copaci cu frunza în adieri de mîini astrale şi iubiri uitate de îndrăgostiţii veniţi după flori de cîmp şi miresme de basme verzi, care aduc bucurii şi linişte în suflet. Şi scriu, căci aşa am deprins de pe vremea cînd am fost elev şi purtam pe mîneca hainei matricola cu număr nou şi numele şcolii în care învăţam. De pe vremea aceea trăiesc taina clipei de toamnă pîcloasă, cu ploi de struguri din via noastră, în care graurii erau cei dintîi degustători de arome bahice. Tot ei erau singurii care prevesteau că negurile norilor din clipă în clipă urmau să-şi scoată cepurile, eliberînd îngeri de ploi cu aripi de fluturi vişinii, întru definirea clipelor mele de bucurie. Eram bucuros pentru că, de fiecare dată, natura mi-a oferit cîte un rozmarin de mister divin, încît, şi azi, îmi este greu să uit de calendarul programului de la internat. Şi acum mă gîndesc, cu aceeaşi ardoare, la anii copilăriei mele, de care, cu toate greutăţile prin care am trecut, nu mă voi dezice vreodată. Chiar dacă lumea de azi e una a intriganţilor, a profitorilor şi a mîncătorilor de seminţe la margine de trotuar, cei care învîrt grătarul în parcul comunal, sub privirile nepăsătoare ale poliţiştilor. Toţi sînt o apă şi-un pămînt, îmbrăţişînd lenea la nepăsare şi orgolii. Pe vremea copilăriei şi a adolescenţei mele, erau parcă mai buni şi mai înţelepţi, mai cu sufletul lipit de Biblie, pentru că ei chiar credeau în ceea ce spuneau şi făceau. O, şi mă uit în grădina mea, din Băneasa veşniciei mele, cum prunişorii aruncă priviri zemoase din fructele lor, la un pas de a deveni cîntec, joc şi voie bună la petreceri. Că toamna se numără cirezile pentru prăsilă, că toamna păsările îşi fac bilanţul puilor de peste vară, pentru a pleca în ţări unde le aşteaptă vremea împerecherii. Şi aici, în Băneasa veşniciei mele, cîntecul graurilor e la ordinea serilor, îngemănate cu lingouri de amintiri şi petreceri, chiar şi de unul singur, la o stacană de vin şi friptură de curcan, trecută prin mujdei de usturoi, căci toamna oferă momente de melancolie şi de meditaţii poetice… Şi acum miroase a toamnă, cu cîntec golaş de păsări ce se prefiră de peste tot, dînd autografe de dulceţuri şi porumb fiert. Ceea ce scriu acum sînt revărsări de unde albastre de pe cerul pe care, cîndva, am văzut chipul Maicii Domnului, sau aşa mi s-a părut, simţind fericirea dangătului de clopot, seara, la vecernie. Azi, încă sînt copleşit de amintiri, începînd cu primii paşi pe care i-am făcut în clasa întîi, la şcoala din satul meu natal – care acum e o ruină, cu gardurile rupte şi ţigla spartă pe acoperiş, de zici că, atunci cînd plouă, e iadul -, pînă la cea dintîi noapte petrecută în internat, cu un supraveghetor şmecher la capătul holului. Toamna, pentru mine, a însemnat mare parte din amintirile care mă răscolesc: numai ce mă gîndesc, şi mă trec fiorii – nu că aş fi prea conectat la natură, la viaţă, dar nu pot fi altfel, cînd văd spectacolul măreţ al atîtor culori ce se cern din pomi şi razele molcome strecurîndu-se printre ramuri. Toate acestea îmi insuflă trăiri deosebite într-ale visării. Toamna aceasta e în ton cu stările mele: sînt rîndunelele de pe firele de telegraf, turturelele care-şi pregătesc puii pentru balul soarelui-răsare, de unde urmează să vină îndărăt, odată cu trecerea anotimpului alb în pădurile noastre, spre bucuria inimii, ca atunci cînd mergeam în cete de copii, pe uliţele satului, cu focul sumetrului, şi oamenii ne aruncau nuci, mere, gutui, spre mulţumirea lor că toamna le este bogată. Şi iată cum îmi petrec eu timpul acesta de toamnă blîndă, pe care Dumnezeu mi-a adus-o ca dar al credinţei şi bucuriei… Şi iată că această toamnă mă face să văd şi să duc în sufletul meu bucuria din obrajii bucălaţi ai copilului, înfăşurat în roadele livezilor întru voioşie şi sănătate, că El a hotărît ca pămîntul să aibă miere de apă curată şi răcoarea parfumului de cer albastru.

ION MACHIDON, preşedintele cenaclului „Amurg sentimental”