Ziua de 10 august a căpătat, în ultimii 5 ani, o conotație aparte în rîndul societății românești, pentru unii – mai cu seamă ,,tinerii frumoși și liberi”, dar și foarte mînioși, însemnînd o culme a protestelor declașate în 2018, împotriva Guvernului PSD condus de Viorica Dăncilă, în încercarea acestora de a opri ,,asaltul asupra justiției”. Pentru alții, oameni mai așezați, cu școala făcută temeinic și iubitori de literatură, data de 10 august are, anul acesta, (și) o altă însemnătate: împlinirea a 139 de ani de la nașterea lui Panait Istrati, scriitor româno-francez, a cărui operă este ignorată, deși, la o lectură mai atentă, ea impresionează prin omenescul întîmplărilor și prin autenticitate. 

Panait Istrati a avut parte de o biografie plină de peripeții și de experiențe neverosimile. Născut din legătura amoroasă dintre o spălătoreasă din Brăila (Joița, la fel cum se numea și mama lui Marin Preda) și un aventurier grec, el a dovedit, de timpuriu, un accentuat instinct de nomad, fapt care l-a ajutat să cutreiere lumea și să-și îmbogățească experiența, încă de la vîrsta copilăriei. G. Călinescu afirmă că tot așa era și Vasile Alecsandri, descendent din greci, după mamă. Alții îl evocă, în același context, pe Alexandru Rosetti. I s-au găsit corespondențe și cu Maxim Gorki, alt spirit rebel, înclinat spre vagabondaj. Panait Istrati a crescut în satul Baldovinești, de lîngă Brăila. A absolvit cu greu 4 clase primare, rămînînd repetent de două ori. ,,Știința instrucțiunii publice nu a descoperit încă mijlocul de a face cartea dragă copilului” – avea să se scuze el mai tîrziu. La vîrsta de 12 ani, a fugit de acasă, fiindcă se deprinsese să facă numai ce-i plăcea. Acest comportament, de tînăr împins la marginea societății, l-a făcut să cunoască mizeria atroce. El n-a avut copilărie. A răbdat de foame, a tremurat de frig și a suferit bătăi crunte. A avut perioade în care a trăit numai cu varză acră. ,,Eu n-am trecut prin viață mirosind a trandafir și căutînd galeș la stele”, avea să recunoască el, adesea. Sfidînd parcă pe toată lumea, toate prejudecățile și convențiile ce dominau societatea, a practicat mai multe meserii manuale – ca zugrav, chelner, servitor, hamal, plăcintar, băiat de alergătură și fotograf –, nicidecum pe acelea de copist, învățător, sufleur, sau de corector în vreo redacție, așa cum a fost cazul multora dintre viitorii scriitori. Mînat de gustul aventurilor, fără bani în buzunar, se ascundea pe cîte un vapor și, odată descoperit, era bătut și debarcat în primul port. În volumele ,,Căpitan Mavromati” și ,,Trecut și viitor”, el descrie cîteva din suferințele îndurate în acele vremuri. Norocul lui Panait Istrati a fost acela că avea să descopere, în scurt timp, plăcerea cititului – o dimensiune esențială a tinereții sale -, care l-a făcut să dea alt sens instinctului său de peregrin. În acei ani adolescentini, face prima plimbare pe Mediterana (,,fără bani și fără acte”) pe ruta Constanța-Cairo-Pireu-Neapole. Debutează cu un articol în ziarul ,,România muncitoare”, intrînd, astfel, în contact cu mișcarea muncitorească. În 1910 participă la Congresul de  constituire a P.S.D. În romanul-confesiune ,,Casa Thüringer”, va vorbi despre apartenența lui de-o viață la ideologia de stînga. În prefața volumului ,,Chira Chiralina”, apărut în 1962, la Editura Pentru Literatură, criticul Alexandru Oprea avea să scrie, folosind limbajul proletcultist al vremii: ,,Panait Istrati a început ca scriitor democrat, progresist, prieten cu proletarii, și redactor la «România muncitoare», dar a căzut în rătăciri politice și a scris o carte calomnioasă despre Uniunea Sovietică. A nimerit în tabăra dușmanilor democrației și ai socialismului. N-a fost un proletar, ci un lumpen, un vagabond. S-a ținut departe de munca în uzine”. Pentru cine a uitat, Al. Oprea se referea la cartea ,,Spovedanie pentru învinși” (1929), o diatribă a lui P. Istrati împotriva stalinismului, ,,pus în slujba unei caste nomenclaturiste, care trăia în opulență, în timp ce poporul era asuprit, înfometat și exploatat”. Zece ani mai tîrziu, criticul bucureștean avea să-și schimbe atitudinea și să-i ia apărarea prozatorului bilingv, ,,un adevărat cavaler rătăcitor modern”, fiindcă fusese calomniat de scriitorul francez Henri Barbusse, adept al stalinismului, cum că ar fi fost un fascist și un agent al Siguranței române: ,,Panait Istrati a denunțat fascismul și stalinismul. Atît. El nu s-a dezis de convingerile sale comuniste și a rămas, pînă la moarte, omul care nu aderă la nimic”. În 1913 începe să vagabondeze prin lume. Ars de soare, bătut de ploi, oropsit și fără adăpost, se amestecă în mișcările revoluționare locale. Străbate Egiptul, Siria, Liban, Grecia, Italia. Imaginează o lume de amintiri și își minte foamea, citind din maeștri ruși. În urma acestei călătorii, scrie ,,Note din Egipt”. Ajunge, apoi, și la Paris, unde citește din marii clasici: Voltaire, Balzac, Montesquieu. În felul acesta, își perfecționează limba franceză, pe care o învățase empiric, numai cu dicționarul. De teama războiului, rătăcește prin Elveția. În 1921, ajuns la Nisa, ros de mizerie și cuprins de cea mai neagră disperare, încearcă să se sinucidă. ,,Eu o duc prost cu sănătatea și cu moralul, avea să scrie el. Cred că ar fi mai bine să dispar. Deși aici e un Paradis pămîntean, eu lîncezesc de urît. E rău cînd nu mai ai pe nimeni”. Îi sare în ajutor Romain Rolland, care îl îndeamnă să-și descarce sufletul scriind. O soluție ce ne duce cu gîndul la teoria lui Mircea Eliade despre șansa omului de a se salva prin povestire. Adică, ne putem apăra de toate agresivitățile, fabulînd, pur și simplu. Astfel, povestirile lui Panait Istrati, redactate în franțuzește, cuceresc repede Europa, chiar dacă, printre rînduri, el suspină după frumusețile Patriei natale și după sufletul românesc. 

Opera lui Panait Istrati este structurată în 4 mari cicluri: 1) Povestirile lui Adrian Zograffi – un alter-ego al scriitorului, dar și un mesager al lumii povestirilor, purtătorul unui destin excepțional: ,,Chira Chiralina”, ,,Moș Anghel”, ,,Haiducii”, ,,Domnița de la Snagov”; 2) Copilăria lui Adrian Zograffi: ,,Codin”;  3) Adolescența: ,,Mihail”, ,,Ciulinii Bărăganului”; 4) Viața lui Adrian Zograffi: ,,Casa Thüringer”, ,,Biroul de plasare”; ,,În lumea Mediteranei – Răsărit de soare” și ,,Apus de soare”.

În opera lui Panait Istrati găsim două registre: unul fabulos, ca în povestirile lui Gala Galaction și V. Voiculescu, și altul istoric, conturat prin amintirile sale. Iată, de exemplu, părerea autorului despre eroul său principal, prezent ca un leit-motiv în toată creația sa: ,,Adrian Zograffi nu e, deocamdată, decît un tînăr căruia îi place Orientul. Este un autodidact care își găsește Sorbona unde poate. Trăiește, visează, găsește multe lucruri. Păstrîndu-și întreaga libertate, el își va îngădui o altă libertate: aceea de a iubi și de a fi, în toate părțile, prietenul oamenilor de inimă. Așteptînd să ajungă la propria lui poveste, el nu face decît să asculte poveștile altora”. În 1933, revista pariziană ,,Europe” publică povestirea ,,Chira Chiralina” (titlul original, în franceză, ,,Kira Kiralina”) cu o prefață elogioasă de Romain  Rolland. Un an mai tîrziu, apare volumul ,,Moș Anghel”. Puternic creator al unei atmosfere ce stă sub semnul exoticului și al pitorescului, Panait Istrati relevă un anumit tip de sensibilitate dunăreană. De aici a apărut comparația cu Maxim Gorki. El se relevă ca un povestitor înnăscut, din Orient, un autor balcanic, a cărui creație literară are multe încrengături cu opera lui Anton Pann și cu aceea a lui Ion Barbu. Este un scriitor român care a avut instinctul Limbii Române și care a știut să ofere străinătății particularitățile sufletești ale românilor. În ,,Chira Chiralina”, scrisă în limba franceză și tradusă de autor în românește, întîlnim o tînără femeie care, deși nu are profunzime psihologică, dovedește o poftă de viață irezistibilă. Ea ascultă numai de ,,strigătele și poruncile inimii” . Ca atare, își înșeală bărbatul pe față. În final, sluțită de bărbat, o brută, aceasta se sinucide. Fiica ei îi urmează destinul, și nu e greu de ghicit ce o așteaptă. În ,,Moș Anghel” se profilează un antagonism între viața patriarhală, din trecut, și epoca modernă, de la începutul Secolului XX, dominată de capitalism, care duce la dezumanizare și degradare biologică. Drama cîrciumarului Anghel, unchiul scriitorului, este impresionantă. El are o nevastă frumoasă, dar insuportabil de leneșă, pe care vrea să o îndrepte, dar nu poate. Cîrciumarul se prăbușește. O înșeală pe față, ducîndu-se, împreună cu prietenul său, Ieremia, fiul haiducului Cosma, la nevasta preotului Cazașu. Surprinzîndu-l asupra faptului, popa l-a blestemat pe Anghel să ajungă rău. În scurt timp, nevasta și cei 3 copii ai săi mor, unul după altul. Anghel devine alcoolic și pierde tot, semn al unui determinism inițial, ceea ce duce la concluzia că personajele lui Panait Istrati sînt atinse de aripa fatalității. În ,,Chira Chiralina” și ,,Moș Anghel”, eposul popular se îmbină cu eposul oriental din ,,O mie și una de nopți”. Povestirile sale despre haiduci - firi exaltate, generoase, violente și virile - își au rădăcinile în basmele populare. Mediul lor de viață este circumscris bălților Brăilei. Impresionantă, prin plasticitatea descrierii, este scena cinei din pădure, cu muieri, mîncare și băutură din belșug: ,,Încet-încet, mesenii, bărbați și femei, se retraseră în culcușurile lor. Curînd, începură gemetele. «Dacă om duce-o tot așa încă o bucată de vreme, spuse Cosma, o să avem nevoie, în curînd, de o duzină de moașe. Haideți, muierilor, cărăbăniți-vă și fătați pe la mamele voastre!… Iar noi, la calabalîc!… pe cai!… și la drum!…»” (,,Cosma”). La fel stau lucrurile și cu descrierea unei petreceri de iarnă, care nu excelează printr-un stil rafinat. În schimb, vibrează de tumultul vieții și se impune prin caracterul ei firesc și prin impresia de adevăr. Sărbătoarea Crăciunului, acasă, la unchiul Dumitru, se desfășoară după tot ritualul: cu lăutari, cu mîncare și băutură din belșug. Dar, tot după ritual, începe bătaia pentru niște pricini mai vechi. ,,Ăștia sînt țăranii brăileni - scrie undeva Sadoveanu, un admirator al lui Istrati –, oameni de la margine, aprigi, îndrăzneți, tari la chef și la pumni”. O petrecere arhaică, în toată regula.

Panait Istrati a fost un idealist incorigibil, care a vrut să spună adevărul, un neadaptat și un nonconformist.

PAUL SUDITU