- 20-01-2016
- 0 Comentarii
- 169
- 0
Regimul horthyst
(Întoarcere în timp)
Regimul horthyst, exercitat în Ardealul de Nord în perioada anilor 1940, a schimbat şi destinul familiei mele, ca şi alte multe destine, determinînd adevărate tragedii, ireversibile. Satul în care locuiam, foarte aproape de Bistriţa-Năsăud, era înconjurat de dealuri, pe care toamna rîdeau în soare ciorchine de mărgăritare, cu frunzele aurii şi cu vin din bogatele vii, ce curgea în Potir. Într-o singură noapte, acest sat a-nglobat Istoria unui veac. Casa noastră, cea mai mare şi mai frumoasă din sat, avea două camere, o bucătărie mare, o verandă, prăvălia, cîrciuma şi lăptăria. Familia era compusă din tata, mama, eu, sora mea şi cele două servitoare care ajutau în gospodărie. Viaţa era o încîntare, părea că, de Sus, coborîse Pacea lui lSUS. În prăvălia noastră se vindeau de toate. Produse naturale, care nu se mai găsesc azi.
În sat, fetele umblau desculţe, doar eu, sora mea şi fata popii aveam pantofi de lac, volane la fustiţe şi funde în codiţe, iar cu „haine domneşti“ erau îmbrăcaţi doar „bîrsanul“, cum i se spunea tatei, „bîrsăniţa“, adică mama, notarul şi învăţătorul. Oamenii din sat purtau costumul tradiţional. Duminica, însă, ţărăncile purtau fuste de pînză, plisate, cămăşi brodate, pălării cu flori şi opincuţe, cătrinţe cu mărgele şi paiete, iar feciorii aveau pene de păun în clop, o adevărată încîntare. Copilărie fericită, cît era ziua de mare zburdam printre dealuri. Timpul, însă, ne urcă şi ne coboară pe o scară imaginară, aducîndu-ne în dar filele din calendar. Cu mari surprize.
„PĂLĂRIILE CU PENE DE COCOŞ“ ne-a adus în „dar“ o noapte de coşmar. Trezită din somn de un zgomot infernal, speriată, am privit pe fereastră. Pe stradă, „curgea“ un rîu de cizme în pas cadenţat. Era o furtună de vorbe într-o limbă străină. Mama a strigat: „Ne-au ocupat UNGURII“. A doua zi, nu ne venea a crede, fîlfîia un steag ROŞU, ALB şi VERDE. Pentru Tricolorul ROŞU, GALBEN şi ALBASTRU a început dezastrul. A doua zi, la şcoală, aveam cărţi în limba maghiară şi o altă învăţătoare, pistruiată, grasă ca un poloboc, strigînd la noi „beszelny maghiaro, beszelny, „bidos“ (puturos), şi ne plesnea cu băţul peste mîini. Ochii noştri, cît o ceapă, încercau să priceapă, ce o fi, ce o fi beszelny? Uniformele: roşu, alb, verde. Adică, fustă roşie, bluză albă şi şortuleţ verde. Cărţile în limba română au fost arse. Cînd a venit Horthy să-şi viziteze „moşia“, toţi copiii l-am întîmpinat la gară, unde trenul în care era cu suita sa (nişte doamne îmbrăcate foarte colorat), a oprit pentru cîteva minute, timp în care noi am cîntat: „Horthy Miklos Icatonaya voadyung“ (Sîntem soldaţii lui Horthy). Şi la Primărie a fost schimbat primarul cu unul maghiar. La fel şi notarul. La scurt timp după ocuparea Ardealului, într-o zi, au venit la noi jandarmi unguri, avînd pe cap celebrele pălării cu pene de cocoş. Ne-au făcut percheziţie şi i-au spus tatei să declare tot ce avem. Tata, preventiv, ascunsese în podul casei, sub o streaşină, un sac de făină şi unul de zahăr. Au terminat percheziţia, au făcut inventarul cu bunurile noastre şi au plecat. La poartă, un jandarm şi-a amintit că în podul casei n-au fost şi s-au întors. Au găsit sacii ascunşi şi l-au condamnat pe tata la 3 luni închisoare şi o amendă foarte mare. Coşmarul familiei mele a început. Destinul nostru a fost schimbat. Seara, mama a fript un pui, a făcut nişte plăcinte şi, în timp ce frămînta, plîngea, plîngea. Eram foarte mică, dar simţeam că ceva rău se întîmplă. La miezul nopţii, tata a venit în dormitorul meu şi al surorii mele, ne-a sărutat, apoi a plecat, A trecut graniţa clandestin pentru a scăpa de puşcărie. A fost ultima noapte cînd am mai avut tată.
Rămase singure, fără apărare, drept pedeapsă că tata a fugit, „pălăriile cu pene de cocoş” ne-au scos din casa noastră, din bunurile noastre, fără a permite să luăm ceva, în STRADĂ. Ţinîndu-ne de mînă, mama a început să plîngă şi nu ştia încotro s-o ia. În noaptea aceea, am dormit sub cerul liber, în frig, dezbrăcate. Prietena mamei, doamna Irinuţa, fostă miss România, căsătorită cu un aghiotant al regelui Mihai, care a plecat cu acesta în străinătate, ea refuzînd să-l urmeze, ne-a primit în casa ei. Era iarnă, camera în care dormeam nu avea sobă. Era tare frig şi noaptea ne încălzeam una pe alta (mama, eu, sora). Mîncare primeam din mila sătenilor. Mama, de multe ori, „înghiţea în sec“. Îmi dădeam seama că ea nu avea pîine, dar nu mă înduram să-i dau din porţia mea, fiindcă îmi era foame. Tot timpul îmi era foame.
(va urma)
LILIANA TETELEA
-2.7 C