Despre Ion Barbu (pseudonimul lui Dan Barbilian, n. 19 martie 1895 – d. 11 august 1961), cunoscut de români drept „cel mai mare poet dintre matematicieni și cel mai bun matematician dintre poeți”, s-au scris numeroase studii, care îi analizează viața și opera, punînd în evidență rolul său de artist cu o viziune unică, a cărui creație îl plasează printre cei mai de seamă reprezentanți ai modernismului literar românesc. De pildă, monografia pe care i-o consacră criticul și prietenul său Tudor Vianu este considerată a fi cea mai completă pînă în ziua de azi.
Dar se întîmplă ca, la un moment dat, să apară noi amănunte biografice despre poet, cu atît mai prețioase cu cît provin din interiorul familiei Barbilian. Este vorba de cîteva scrisori adresate de tatăl lui Ion Barbu unei rude, în care se referă și la fiul său. Articolul pe care îl prezentăm în continuare, aparținînd scriitorului și publicistului Romulus Dianu – cel care a avut prilejul să descopere aceste epistole –, a fost publicat în ,,Almanahul literar’79”, la rubrica ,,Pagini inedite.
Homer?... și mai cum?
Cei trei mari poeți interbelici Blaga, Vinea și Barbu – s-au născut în anul 1895, iar dintre ei, ultimii doi, la Giurgiu. Arghezi a fost cu cincisprezece ani mai vîrstnic decît aceștia. Biografismul, atît de scump lui Sainte-Beuve, încarcă memoria posterității cu o mulțime de superfluități, și într-adevăr, aproximațiile biografice cu privire la Homer, sau la Shakespeare, nu ne încurcă deloc la critica operei lor. (...)
Istoria literaturii nu se poate dispensa de biografia scriitorilor, cu toate că nu le explică totdeauna opera, dar vedem bine că se poate scrie o istorie a picturii, a sculpturii, sau a componisticii, fără atît lux de folosință a mausoleelor de familie! Profesionismul artistului constituie un abuz lexical. Cum am putea compara echitabil munca de fiecare zi a unui profesor, cu munca unui artist? Marelui pictor flamand Pottar i-au trebuit aproape doi ani, pentru a picta celebrul său ,,Cal”, iar lui J. Dupré, ilustra sa ,,Vacă dezlănțuită” i-a cheltuit mai mult de cinci sute de zile, de migală și de concentrație artistică. Profesionismul pictorului a apărut atunci cînd rutina a zugrăvit douăzeci și cinci de vaci, pe oră!... Însă, în cazul acesta, nu se mai poate vorbi de artă, ci de instruire, sau de artizanat.
Întîmplarea m-a pus, deunăzi, în fața a nouă scrisori, despre poetul Ion Barbu, de o incontestabilă valoare biografică, fiindcă au fost scrise chiar de tatăl său, de austerul magistrat C. Barbilian, și adresate rudei sale, doamnei Zoe G. Tutoveanu / poeta Zoe Frasin /, de la Bîrlad, între anii 1925 și 1937. Citindu-le, gîndeam că ne naștem ceva, și neîncetat devenim altceva, ca orice materie vie, în natura aceasta care nu cunoaște punctul, ci virgula. Astfel, în anii cînd Ion Barbu scria ,,La Périodicité des opérations commutatives” (1927), ,,Les cas d’exceptions de certaines propriétés quadratiques” (1929), ,,Ein Rekursionstheorem über die Vielecke” (Cluj, 1929), sau în același an ,,Reprezentarea canonică a adunării ipereliptice”, în jurul lui, în familie, la Giurgiu, se vorbea și se scria, despre el, ca despre un personaj meritoriu, dar complet străin de fizionomia lui spirituală, în cultură.
Tatăl său, plin de bunătate și de stimă pentru Dan (numele de botez al lui Ion Barbu), îl descrie atît de exterior, încît istoria literară nu-i reține portretul decît ca pe un detaliu de pitoresc.
În 1925, trecuseră șapte ani de la Pacea de la Versailles, dar mizeria economică a țării noastre nimicise tot ce agonisise demnul magistrat C. Barbilian. (...) Referindu-se la fiul său, bătrînul Barbilian scrie, la 16.XI.1925: ,,Dan, băiețelul meu despre care mă întrebi, nu este un băiețel, ci este profesor de matematici, la liceul din Giurgiu, însurat cu o nemțoaică – se numește Gerda – cu care a venit din Germania, și este cunoscut în literatură cu pseudonimul de Ion Barbu”. (...)
Scrisoarea următoare, din martie 1928, pe șapte pagini, magistratul evocă mai substanțial pe Ion Barbu, în atmosfera locală și de familie: (...) „Cînd mă-ntorsei la Giurgiu, n-am mai găsit nimic. Fusesem luat de tunuri, pe-nepusă-masă. Și unde mai pui grija dureroasă cu moartea în suflet, că aveam băiatul pe front. (...) Apoi, veni plecarea lui Dan în Germania. N-a stat decît trei luni, pe socoteala statului. Se schimbase regimul, și un pricopsit de ministru, care voia să fie cel mai înflăcărat naționalist, i-a tăiat subvenția, neîngăduind tinerilor o cultură nemțească, așa că a trebuit o altă serie de privațiuni, ca să-l țin cu cheltuiala mea, acolo, încă vreo doi ani și jumătate. Necazurile însă culminează în nenorocirea cînd îl văzui venind în țară, într-un hal de nervi, ce să-ți mai spun – era nebun. Ți-o fi vorbit poate d. Valerian, cu care sînteți în prietenie. Mulțumesc lui Dumnezeu că astăzi este sănătos. Apoi și acea boală complicată și însoțită de o încurcătură sentimentală. Norocul lui a fost că este o fată cum alta – la firea lui – nu s-ar găsi, atît este de bună, îngăduitoare, răbdătoare și iubitoare. Este dintr-o bună familie; tatăl ei, care a murit în timpul logodnei (lor), a fost un distins medic din Kothus”.
Despre poeziile scrise Ion Barbu, în perioada aceea (1928-1930, cînd el a publicat volumul ,,Joc Secund”), părerea bunului său tată nu coincide cu a istoriei literaturii! Iat-o formulată, cu cea mai pedagogică îngustime: ,,Uite, spusei mai sus că n-am primit nici o încurajare de la voi. Aș fi voit să felicit pe Conu Gheorghiță (poetul G. Tutoveanu), la timp, și o fac acum, deși tardiv, pentru un articol scris, nu știu în care revistă, prin care le-a tras o sfîntă de săpuneală zăpăciților noștri poeți moderniști, din școala cărora făcea parte și alde fiu-meu. Bine le-a făcut! Cînd l-am citit, am strigat: «Să trăiască!»... (...) Invidiez Bîrladul, unde văd că au putut trăi atîtea reviste. Nu multe orașe se pot cinsti cu această cinste”. Despre Ion Barbu, doar un mic amănunt: ,,Biblioteca mea e cam sărăcăcioasă. Tot ce aveam mai bun ca cărți mi le-a luat Dan, la București, unde stă cu nevastă-sa, de mai bine de un an”.
În luna mai 1929, în România de atunci, vlăguită de împrumuturi externe și de ,,șomaj intelectual”, scrisoarea fostului magistrat Barbilian schițează un portret politic al vremii și își exprimă nemulțumirea că nu-și putea realiza dorința de a-și vizita neamurile (vara Filofteia și toți nepoții – aluzie la Virgilia Maiorescu, frații acesteia, Theodor și Octav, în fine, la copiii lor ): ,,O familie de oameni necăjiți, intrați încă de la cei dintîi ani, cînd au putut să-și ia zborul, în lupta cu vitregia necazurilor. Așa se întîmplă, în general, în afară de mici excepții, cu toți aceia care n-au avut rezistență, nici rude la Ierusalim! (...) Mi-aduc aminte de un negustor de țară, de un gherlan chiabur, care fiind sfătuit de mine să-și să-și dea pe unul dintre băieții lui, care era foarte bun la învățătură, să-l dea la să învețe carte mai departe, mi-a retezat-o: «Domnule judecător, doi bani ocaua!...». Și m-a judecat zevzecul, ca pe dracu, spunîndu-mi că ce procopseală este de mine și de alții ca mine, cu cartea!... Avea dreptate, și am înghițit-o. (...) Uită-te la Dan! Ce folos, săracu, că este un bun cărturar? De-abia își duce viața, la București. Dacă l-aș fi dat la stăpîn, ar fi învîrtit și el milioane, și ar fi fost un om fericit. Nu vezi cum guvernanții noștri sînt croiți? (...) Tu mai zici că trebuie să fim fericiți, că băiatul nostru este atît de prieten cu cartea! Mersi! (...) În politică n-am intrat, deși am fost solicitat de toate partidele din localitate. (...) Mi-e scîrbă de politica învîrtelilor, care se face în această țară, atît de blajină și de tolerantă”. (...)
Amănunte mai apropiate, sub raportul biografic, se află în scrisoarea de la 28 aprilie 1932: ,,Nu ți-am scris, iubită Zoe, pentru că am luat parte la o serie de necazuri prin care a trecut băiatul meu Dan, de la ianuarie, pînă acum, cînd Dumnezeu și dreptatea au triumfat. Știi poate că, prin moartea lui Pangrati, devenise vacantă, la Universitatea din București, catedra de Geometrie Descriptivă. Se hotărîse să fie chemat la această catedră, de-a dreptul, Dan, pe baza lucrărilor și reputației lui. S-a ridicat însă, din partea politicienilor – tot politica și aici, arză-o focul și n-ar mai fi! – o furtună de proteste, cerînd scoaterea catedrei la concurs, crezînd că, pe această cale, care le-a reușit prin alte părți, vor putea și aici să impună pe nechemații lor. Valoarea științifică a băiatului însă a fost atît de mare, încît nu s-a putut trece peste ea. Din 9 concurenți, Dan a ieșit întîiul proclamat, fiind votat în unanimitate de întreg Consiliul Profesoral, în număr de vreo 30 de persoane. Cu toate astea, cei interesați nu s-au dat bătuți, ci dimpotrivă, profitînd că la ordinea zilei era, în parlament, discuția modificării Legii Învățămîntului Superior, au căutat ca, pe cale de amendament, să împuternicească pe ministru cu puteri suverane, de a trece peste concurs, de a călca în picioare avizul Consiliului Profesoral, și să numească el pe cine o vrea, din lista celor 9 candidați, călcînd astfel peste autonomia Universității. A trebuit o mișcare bine susținută din partea universitarilor, ca d. ministru să cedeze, să ceară singur respingerea amendamentului, și numai astfel Dan a reușit să pună solid piciorul în Universitatea din București (...) Este triumful neamului unor oameni modești și muncitori; de aceea ți-am scris, că trebuie să te fi plictisit!”.
Biografic vorbind, toate aceste epistole pot sluji istoria, eventual, dar opera poetului nu mi se pare întru nimic explicată și orice critică serioasă, ne-didactică și ne-divagantă se dispensează de ele. Anacronic, după Sainte-Beuve, biografismul balastează spiritul critic, și mai întîlnim și astăzi străluciți savanți ai arhivelor de stare civilă, care întreabă:
– Homer? Și mai cum?...
ROMULUS DIANU

* * *
Cîteva date din biografia autorului Romulus Dianu (1905-1975), scriitor, gazetar și traducător, pe care poetul și criticul literar Emil Manu îl considera ,,un intelectual fin și discret”. A debutat în revista Rampa, în 1926, cu cronici literare, apoi a lucrat ca redactor la ziarele ,,Dreptatea” și ,,Curentul”, a colaborat la numeroase alte publicații și gazete literare și a scris cîteva romane. În 1931 a intrat în serviciul diplomatic, lucrînd, timp de un deceniu, ca secretar al lui Nicolae Titulescu. După război, odată cu instaurarea noului guvern condus de PCR, a fost arestat și judecat în procesul așa-zișilor „ziariști fasciști”, alături de Pamfil Șeicaru, Stelian Popescu, Nichifor Crainic, Radu Demetrescu-Gyr, Grigore Manoilescu ș.a. Condamnat, în 4 iulie 1945, la 20 de ani detenție grea, 10 ani de degradare civică și confiscarea averii „pentru crimă de contribuție la dezastrul țării și instigare la crime de război”, a fost eliberat la 10 octombrie 1955, după ce pedeapsa i-a fost redusă la 10 ani. A lucrat apoi ca salahor, tăietor de lemne și vînzător ambulant de cărți. Întîlnindu-l întîmplător în această ultimă ipostază, Ion Caraion l-a ajutat să primească o pensie din partea Uniunii Scriitorilor, prezentându-i-l lui Zaharia Stancu. În ultimii cinci ani de viață a mai scris trei cărți de proză și a tradus din opera literară a lui Dostoievski, Bertolt Brecht și Georges Duhamel. (R.M.)