Pagini din literatura universală
  • 14-12-2015
  • 0 Comentarii
  • 131
  • 0

Poate, oare, un cal să rîdă?

 

Un psiholog renumit a aşternut pe hîrtie propoziţia: „Întrucît animalul nu cunoaşte rîsul şi zîmbetul“. Aceasta mă încurajează să povestesc că am văzut, cîndva, un cal rîzînd. Gîndeam pînă acum că acest lucru poate fi afirmat în fiecare zi, şi nu mă încumetam să semnalez faptul; dar, de vreme ce este ceva atît de preţios, vreau să mă exprim cu plăcere, pe îndelete.

Aşadar, era înainte de război; s-ar prea putea ca, de atunci încoace, caii să nu mai rîdă. Calul era priponit de un gard de papură, care înconjura o mică ogradă. Soarele strălucea. Cerul era de un albastru închis. Aerul, deosebit de dulce, deşi eram în februarie. Şi, în opoziţie cu acest confort dumnezeiesc, cel omenesc lipsea cu desăvîrşire. Pe scurt, mă aflam la Roma, pe un drum de ţară, în faţa porţilor de la hotarul dintre modestele periferii ale oraşului şi începutul Campaniei ţărăneşti.

Şi calul era de acolo, din Campania: tînăr şi graţios, de acea factură măruntă, însă bine legată, care nu are nimic din genul poneilor, dar pe care un călăreţ înalt arată ca un adult pe un scăunel de păpuşi. Era ţesălat de către un flăcău vesel, soarele îi strălucea pe piele şi era gîdilos la subţiori. Ei, ca să spunem aşa, un cal are patru subţiori, şi de aceea este poate de două ori mai gîdilos decît un om. Dar, în afară de asta, se părea că avea, calul acela, încă un loc deosebit de sensibil, în partea scobită a crupei şi, de cîte ori era atins acolo, nu îşi putea stăpîni rîsul. Încă de departe, pe cînd se apropia ţesala, îşi ciulea urechile înapoi, devenea neliniştit, se repezea să apuce cu botul, şi-şi descoperea dinţii, cînd nu izbutea. Dar ţesala meşterea voios mai departe, trăsătură după trăsătură şi, pe cînd buzele îi dezveleau tot mai mult dantura, iar urechile i se lăsau mereu mai îndărăt, căluţul sălta de pe un picior pe celălalt. Şi brusc, începu să rîdă. Rînjea. Căuta să-l împingă la o parte cu botul, cît de tare îi sta în putinţă, pe băiatul care-l gîdila în acelaşi chip în care o fetişcană de la ţară o face cu mîna, dar fără să muşte într-acolo. Gîndea chiar să se răsucească şi să împingă cu trupul întreg. Dar argatul îşi păstra superioritatea. Şi cînd ajungea cu ţesala în apropierea subţiorii, calul nu mai rezista defel. Se proţăpea pe picioare, un fior îi trecea prin întregul trup şi îşi descoperea gingiile cît putea mai adînc. Atunci se comporta, secunde de-a rîndul, întocmai ca un om pe care îl gîdili într-o asemenea măsură, încît nu mai poate să rîdă. Savantul sceptic va observa că, aşadar, calul n-a putut, totuşi, să rîdă. La care trebuie să i se replice că acest lucru este just, numai în măsura în care cel care, de fiecare dată, necheza de rîs era tînărul grăjdar. S-ar părea că, de fapt, este un privilegiu strict omenesc acela de-a putea necheza de rîs. Dar, cu toate acestea, era evident că cei doi se jucau în deplină înţelegere şi, de cîte ori o luau de la început, nu încăpea nici o îndoială că şi calul era dornic să rîdă şi era în aşteptarea celor ce aveau să urmeze. În acest fel, savantul scepticism în privinţa capacităţii animalului se restrînge la faptul că acesta nu ştie să rîdă la cuvinte de duh.

Lucrul, însă, nu trebuie luat, întotdeauna, în nume de rău, calului.

ROBERT MUSIL

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite