Dacă ar fi să ne luăm după aprecierile criticului și istoricului literar Marian Popa, avocatul Demostene Botez (1893-1973), un obișnuit al grupării de la Revista ,,Viața Românească”, a fost un scriitor mediocru. Dar, fiindcă, bine orientat, aderase la ideologia marxist-leninistă, după 23 august 1944, s-a bucurat de privilegiile epocii, printre care și un fotoliu la Academia Română. Dar, pentru cine îl cunoaște mai bine, așa este Marian Popa, profesor universitar la pensie în Germania și adept al metodei lui G. Călinescu, veșnic nemulțumit și intransigent cu toată lumea. Și cine are răbdare să-i parcurgă monumentala lucrare ,,Istoria literaturii române de azi pe mîine”, însumînd aproape 2.500 de pagini bogat ilustrate, nu va găsi nici un scriitor pe care să-l fi lăudat pentru viața exemplară de mucenic al literaturii și opera-i literară în integralitatea ei. Chiar și marilor scriitori, lansați în primele decenii ale Secolului al XX-lea și care s-au manifestat și după venirea comuniștilor la putere - cum ar fi Mihail Sadoveanu, Tudor Arghezi, George Bacovia, Ion Barbu, Lucian Blaga și alții -, dumnealui le-a găsit atîtea noduri în papură, și ca oameni, plini de slăbiciuni, și ca artiști.
Dintre scrierile lui Demostene Botez, în versuri și în proză, am citit recent volumul ,,Memorii”, apărut în 1970 la Editura ,,Minerva”. Completînd însemnările de aceeași factură, lăsate de Mihail Sevastos, și acest scriitor a întregit imaginea de ansamblu a grupării de scriitori, constituită în jurul Revistei ,,Viața Românească”, care a fost înființată la Iași în anul 1906 de Constantin Stere și coordonată de criticul Garabet Ibrăileanu pînă în 1930, cînd s-a îmbolnăvit, și la conducere a trecut Mihai Ralea pînă în 1940, cînd a fost desființată. (Ar fi interesant un portret în alb și negru al lui Mihai Ralea, schițat după aprecierile laudative și critice cuprinse în amintirile lui Demostene Botez și Petre Pandrea, aduse laolată într-un text mai cuprinzător.)
După ce a făcut școala primară la Botoșani, părinții l-au trimis pe Demostene Botez să învețe la ,,Institutele Unite” și mai apoi la Liceul ,,Internat” din Iași. Tot acolo a urmat și Facultatea de Drept. Printre colegii mai importanți din liceu s-au numărat frații Păstorel și Ionel Teodoreanu, D.I. Suchianu, Mihai Ralea și alții. Mai lungă este lista cu profesorii: Garabet Ibrăileanu, Calistrat Hogaș, Augustin Scriban, Axinte Frunză sau Vasile Bogrea.
Demostene Botez și-a început colaborarea la ,,Viața Românească” în anul 1921.
De-a lungul timpului, despre scriitorii, mari și mici, grupați în jurul revistei ,,Viața Românească”, au scris atîtea condeie: M. Sadoveanu, G. Călinescu, Otilia Cazimir, I. Teodoreanu, C. Stere sau G. Topîrceanu, Al. Piru, C. Ciopraga. Fiecare dintre ei reținînd diferite aspecte sau poate aceleași din viața și activitatea lor literară și publicistică. Astfel, prozatorul I.I. Mironescu, autor de literatură umoristică și creatorul personajului Tulie Radu Teacă, ardeleanul ajuns la Viena și care caută să înțeleagă moravurile Apusului, era medic dermatolog și profesor la Facultatea de Medicină din Iași. (Și comediograful Aurel Baranga era medic dermatolog). Fiu de răzeși de la Tarcău, și el se descurcă anevoie cu mentalitățile ieșenilor cuprinși într-un larg proces de emancipare. Dar cînd ajunge la casa părintească, aruncă cît colo pălăria și surtucul de boier și se apucă de cosit și înhămat calul la căruță. Vizitatorul redacției de la ,,Viața Românească” este și un obișnuit al crîșmelor ieșene. În acest context, reținem subtilitatea de natură stilistică a lui Demostene Botez de a-l numi pe față bețivan fără pereche. Fiindcă avea aplecare spre
violențe de tot felul, mai ales cînd era asupra chefului, soția împricinatului, și ea doctoriță, îi ame­najase acasă o cîrciumă dotată cu toate cele, inclusiv un ospătar. Și cînd îl apucau pan­daliile pe dom’ doctor, doamna îi încuia poarta, lăsîndu-l în plata domnului, să-și facă plăcerea acasă, fără să mai tulbure pe cineva dintre megieși cu paraponul său.
Multe pagini le consacră Demostene Botez și fraților Alexandru (Păstorel), Ionel și Laurențiu (Puiuțu) Teodoreanu. Știm: primii doi au fost poeți, prozatori și avocați de prestigiu, dar despre ultimul nu se știe prea multe. De ce? Deoarece, începînd primul război mondial, s-a înrolat voluntar în aviația franceză, și familia și-a dat acordul. A murit de tînăr, dar nu în luptă, ci în timpul antrenamentelor, cînd un avion francez a aterizat din greșeală peste avionul lui, strivindu-l. S-a întîmplat în 1914. După război, osemintele i-au fost aduse în țară și depuse în cripta familiei din Cimitirul ,,Eternitatea” din Iași. Părinții fraților Teodoreanu au fost avocații Oswald și Sofia, una dintre fiicele compozitorului Gavril Musicescu. Sora ei mai mare, Florica, fusese profesoara de pian a lui Dinu Lipatti. Dacă Ionel și Ștefana Velisar Teodoreanu au avut doi băieți, gemenii Gogo și Afani, Păstorel a preferat celibatul pînă la vîrsta de 59 de ani, cînd s-a căsătorit cu văduva Maria Poenaru Căplescu, zisă și Garofița. În atare situație, flăcău bătrîn, Păstorel a locuit cu părinții săi (nu ,,a trăit”, cum tot aud pe la televizor), iar după moartea tatălui, doar cu mama sa. Cînd a murit și aceasta, s-a mutat în casa fratelui Ionel. De abia după moartea fratelui, în 1954, a concedat să se căsătorească și să se mute la nevastă.
Dacă n-ar fi fost Demostene Botez, n-am fi aflat niciodată de existența fraților Iurașcu - Vasile, Gheorghe și Mircea - nepoții lui Eminescu și elevi la Liceul ,,Internat” din Iași, în 1909. Pentru unii erau niște tineri originali, cu multiple talente artistice, dar pentru alții, foarte ciudați prin gîndirea și comportamentul lor. Mama lui Eminescu, născută Iurașcu, era soră cu bunicul celor trei băieți. Situația aceasta, într-o vreme cînd gloria lui Eminescu devenise copleșitoare, se completa cu alta: cei trei tineri-minune etalau talente și disponibilități mentale surprinzătoare. În primul rînd, nu-i interesau notele. Apoi, față de colegi și profesori se arătau foarte degajați, familiari chiar, ironici și de un cinism care friza obrăznicia. Foarte inteligenți, își permiteau să-și ironizeze profesorii, inventau întrebări teribiliste și uneori chiar surprinzătoare, nelalocul lor, motivînd că le găsiseră în cărțile pe care le citiseră doar ei. La fel erau și discuțiile. Învățătura era pentru ei o joacă și un amuzament, un exercițiu de memorie, iar profesorii erau văzuți ca niște colegi mai mari. Disciplina școlii nu-i atingea. Snobismul lor se regăsea și în ținutele vestimentare. Niște nonconformiști, cum le-am fi zis astăzi. Scriau versuri foarte frumoase pentru vîrsta lor și se pricepeau și la muzică. Desenau extraordinar, și Mircea era un caricaturist fără pereche. Cunoșteau multe limbi străine. Dar, cum se întîmplă adesea cu copiii supradotați, cu timpul, nu s-a mai aflat nimic despre cei trei frați Iurașcu. Tîrziu, peste ani și ani, Demostene Botez l-a întîlnit pe Mircea, care era medic la Politehnica din București, iar Vasile, un mărunt funcționar administrativ, tot în București. Despre Gheorghe n-a aflat nimic. Așa e natura uneori: e darnică la început, dar după aceea își bate joc de copiii ei cei mai înzestrați.
Un musafir rar în redacția Revistei ,,Viața Românească”: era Calistrat Hogaș. Venea doar cînd se afla sub tipar vreo colaborare de-a lui sau un volum, să le execute corecturile. Era mărunțel și foarte bine legat. O pelerină largă, lavaliera, pălăria și luleaua formau aspectul lui exterior. În rest, era un om jovial și iubea anecdota picantă. În viața de toate zilele, Calistrat Hogaș era profesor de Latină și Română. Inventase un fel de idiom latino-român, convins fiind că Latina era doar o formă mai îngrijită a Limbii Române. O altă pasiune a lui erau excursiile de unul singur prin Munții Neamțului. Sensibilitatea și spiritul de observație distributiv  l-au ajutat să înzestreze literatura noastră cu două volume de călătorie în natură cum puțini scriitori au reușit să facă, ,,Pe drumuri de munte” și ,,Amintiri dintr-o călătorie”.
Demostene Botez l-a cunoscut pe profesorul, scriitorul și omul politic. D.D. Pătrășcanu prin intermediul fiului sau, Lucrețiu, elev și el la Liceul ,,Internat” din Iași și viitorul om politic de factură comunistă. Lucrețiu era un băiat înalt, blond și foarte interiorizat. Familia îl răsfățase ,,Coca” și citea foarte mult. D.D. Pătrășcanu era foarte dinamic în activitatea profesională și în cea politică. A plecat din Iași și s-a stabilit la Bacău și apoi în București. Cînd venea în vizită prin Iași, nu uita să treacă și pe la ,,Viața Românească”, unde se îmbrățișa cu Garabet Ibrăileanu, cu care se cunoștea din copilărie. Din lipsa unei finanțări susținute, după 1920, ,,Viața Românească” a fost de mai multe ori în pericol să își înceteze apariția. Dar a intervenit D.D. Pătrășcanu care, cu relațiile sale – cum ar fi Întreprinderea de librării ,,Alcalay”, o bancă din Pitești și mai mulți capitaliști – a reușit să atragă fondurile necesare apariției lunare a unei reviste de peste 100 de pagini. Dar astăzi toate aceste acțiuni ale lui s-au uitat. Despre D.D. Pătrășcanu se mai știe doar că a fost părintele intelectualului comunist Lucrețiu Pătrășcanu, asasinat de tovarășii lui de luptă și de idealuri.
În ceea ce-l privește pe Garabet Ibrăileanu, secretarul de redacție al Revistei ,,Viața Românească” de la înființarea ei în 1906 și pînă în 1930, cînd s-a retras pe caz de boală, lăsînd locul liber lui Mihai Ralea, memorialistul Demostene Botez îi găsește asemănări cu unii scriitori din literatura universală. Bunăoară cu Anatole France (autorul romanului ,,Thaïs”), prin gîndire și luciditate. Doctorul Emil Codrescu și Adela, personajele principale din romanul ,,Adela”, îl apropie pe Ibrăileanu de Ivan Turgheniev și eroul său, Sanin, din romanul ,,Apele primăverii”. Codrescu și Sanin sînt Ibrăileanu și Turgheniev la 50 de ani, care își refuză iubirea pentru cîte o tînără de 20 de ani. Pe Anatole France, Ibrăileanu îl admira, pe Ivan Turgheniev îl iubea. Dar Garabet Ibrăileanu avea și ciudățeniile lui. În primul rînd, lucra numai noaptea și dormea numai ziua din zori și pînă la ora 3, la fel ca Marcel Proust. O altă ciudățenie era ipohondria, manifestată prin frica de microbi. Se spăla cu spirt după ce dădea mîna cu cineva. La fel, dezinfecta și clanțele ușilor. Și trecea filtrul țigărilor prin flacăra chibritului. Dar, de murit, a murit în 1936 la Spitalul ,,Diaconesele” din Capitală, dintr-o infecție. L-au incinerat în acordurile Simfoniei a 6-a a lui Beethoven, ,,Pastorala”. ,,Așa face și apa Agapiei cînd se strecoară pe sub pietre, dragă Demostene... ca în «Pastorala»...”.
PAUL SUDITU