E ora amiezii, iar peste pădure se așternuse liniștea și nici o boare de vînt nu o tulbura. Nu se mișca nici o ramură, iar pîrîiașele, cu apa lor cristalină, abia mai gîfîiau de căldură. O asemenea vipie nu se mai pomenise pînă acum. Din scorburile copacilor bătrîni cîte o veveriță scotea capul, mirîndu-se de ce se întîmplă în jur. Păsările stăteau și ele pitite la umbra vreunei frunze, fără să mai aibă chef de cîntat ca odinioară. De pe bolta încinsă ca o plită, soarele, cu strălucirea lui orbitoare, împrăștia săgeți de foc, încît întreg pămîntul era toropit de dogoare. Fiecare bulgăre de pămînt era fierbinte ca pîinea scoasă din cuptor... Cu toată atmosfera de vară caniculară, natura își urma cursul. În cuibul lor dintr-un copac bătrîn, mama-gaiță, văzîndu-și puii secătuiți de sete și de căldură, se tot frămînta cum să le spună că venise vremea ca ei să înceapă să zboare, fiindcă ea nu mai era așa de tînără și în putere să le aducă de-ale gurii singură. Pe tatăl lor îl prinsese un uliu în timp ce plecase să le aducă hrană, așa că, rămasă doar ea cu puișorii, trebuia să aibă grijă de ei.
– Dragilor, sînteți destul de mărișori, spuse ea, adresîndu-se fiecăruia pe nume: Tu, Griuțule - îi zicea așa fiindcă avea penele gri -, ești isteț și ești cel mai mare, zic să ieșim din cuib și să pornim încet cu zborul pînă la cel mai apropiat pîrîiaș, că mi s-a uscat sufletul de sete. Eu o voi lua înainte și tu să-i îndemni la zbor și pe ceilalți frățiori ai tăi. Să ai, Griuț mamă, mare grijă de Griuța, să nu o pierzi din vedere, e singura ta surioară și copila mea dragă, pe care o iubesc ca lumina ochilor... Fiind primele voastre încercări într-ale zborului, nu vă apucați de zburdălnicii, fiți mereu atenți la mine, că avem destui dușmani. Și apoi nu vreau să vă aud plîngînd în ghearele vreunui răpitor... Ne-am înțeles, dragul meu Griuț?
– Da, mamă, răspunse puișorul, speriat că trebuie să părăsească locuința din care nu ieșise niciodată, nici măcar pentru a se așeza pe crenguța de alături. Ceilalți doi puișori, Griuța și încă un frate, rămaseră surprinși de vorbele mamei lor, dar nu aveau ce zice, pentru că într-o zi tot trebuiau să plece din cuib. Și-apoi, mama lor știa cel mai bine ce are de făcut să le fie bine puișorilor ei. Așa că începură ușor-ușor să-și întindă aripioarele și din cînd în cînd să bată din ele, dînd de veste mamei că au înțeles ce au de făcut.
Gaița-mamă își întinse larg aripile și, dintr-un singur fîlfîit, coborî vreo jumătate de metru, pe o creangă de dedesubt, cu ochii țintă la Griuț...
– Haide, sari din cuib!, strigă la el, dar atentă ca, în caz că nu va reuși să se oprească pe vreo ramură, ea să fie pregătită să-l prindă deîndată.
Dar nu a fost cazul. Bucuroasă, mama strigă și la al doilea puișor, care reuși fel de bine să iasă din cuib și să se așeze pe aceeași ramură, lîngă frățiorul lui... Veni și rîndul Griuței, copila ei dragă, să iasă din cuib. Doar că, cu cît o îndemna mai mult să-și întindă aripile și să coboare lîngă ei, ea mai tare se înghesuia în fulgii de pe fundul cuibului, devenit acum destul de încăpător. Văzînd că micuța nu îi dă ascultare, mama-gaiță, cu blîndețe și cu vorbă bună, așa cum fac mamele cu copiii lor în anumite momente delicate, se urcă în cuib și, de pe margine, o dojeni cu mare grijă:
– Tu trebuie să înțelegi, Griuța mamei, că nu mai pot să vă car mîncare, iar căldura asta mare ne va omorî pe toți de sete. Hai la frățiorii tăi, care sînt ceva mai jos și te așteaptă!
– Mamă, mi-e teamă, parcă am aripile moi...
– De-asta le ai, că nu ai zburat niciodată... Haide, draga mea!...
În cele din urmă, Griuța se lăsă convinsă și ieși din cuib... Își întinsese aripioarele și, cu ochii țintă la cei doi frățiori, își luă zborul și într-o clipă se așeză lîngă ei... Inima mamei bătea cu putere, de spaimă ca nu care cumva să i se prăpădească vreun pui. În scurt timp, coborî și ea aproape de ei. Stătură ce stătură și, după ce s-a convins că primul examen l-au trecut cu bine, mama-gaiță îi îndemnă la drum, zburînd prin copaci, cînd mai jos, cînd mai sus, să-și obișnuiască odraslele cu zborul... Se depărtaseră de-acum destul de mult de copacul care le găzduise cuibul. Dorința mamei era să-i ducă la cel mai apropiat pîrîu, să bea vreo cîteva picături de apă, că, din cauza căldurii, pe toți puii parcă îi lua cu leșin.
– Uite ce facem, le zise gaița, ca o mamă grijulie. Eu voi zbura în fața voastră, voi să vă țineți după mine... Mă voi opri din cînd în cînd să ne mai odihnim. Trebuie să ajungem la pîrîul din vale. Acolo vom găsi apă să ne potolim setea și vom căuta prin iarba din preajmă ceva de-ale gurii: o rîmă, o furnică... Trebuie de-acum să vă îngrijiți singuri... Eu, ca mamă, v-am crescut cum am putut, de-acum trebuie să aveți grijă de voi.
Și cum stăteau și ascultau povețele mamei, numai ce răsună o pocnitură ca de pușcă, trezind întreaga pădure din liniștea aceea adîncă, în care parcă nu mai exista viață... Păsări zburau de-a valma speriate, animalele mai mari, urși, mistreți, lupi, fugeau care încotro... Pe sub copacul în care se afla biata gaiță cu puișorii săi, un iepuraș cu urechile ciulite țîșni ca o săgeată prin hățișuri și ierburi încîlcite...
În zarva produsă de acea pocnitură, după ce zburară cît zburară, mama-gaiță se opri cu puișorii săi să-și tragă sufletul. Mare îi fu însă durerea cînd văzu că draga ei copilă, Griuța, lipsea. Se puse pe plîns și striga cît o ținea glasul, poate-poate o auzi careva... În zadar însă. și cum nu mai era mult pînă să se lase întunericul, începu să o caute... Și o căută de-a fir-a păr să dea de locul unde se afla. Și strig cu lacrimi în ochi, de ți se muia inima cînd o auzeai cum se jelea... Încet-încet, se lăsase noaptea cu  negurile ei care se întindeau peste tot... Înăuntrul pădurii se mai răcorise puțin, dar nu îndeajuns încît să nu mai fie vorba de caniculă... Toate rudele gaiței, dar și alte păsări se întrebau ce s-o fi întîmplat cu puișorul... Chiar și ele începură să-l caute, dar cum noaptea devenise mai întunecată, mama și puișorii ei au încetat să o mai caute pe Griuța, fiind prea istoviți.
Cerul era plin de stele și cîte o boare de vînt murmura printre frunzele ofilite de arșiță. Ziua care trecuse fusese atît de fierbinte, de ziceai că se aprinde pămîntul. Acum aerul e ceva mai răcoros, dar nu într-atît încît natura să poată adormi în liniște. Mama-gaiță, alături de puișorii ei, nu închisese un ochi... Toată noaptea se frămîntase cum de s-a pierdut Griuța. Plîngea în sinea ei, fără să facă zarvă în rîndul celorlalte surate ale ei. Și nici nu voia să-i întristeze pe cei doi puișori, care stăteau lîngă ea gîndindu-se la cuibul pe care îl părăsiseră cu o zi în urmă și iată că acum, dormeau departe de el...
Odată cu ivirea zorilor, mama-gaiță își îndemnă puișorii la zbor, în căutarea surioarei lor pierdute... Începu să scotocească pădurea, zburînd din copac în copac, din tufiș în tufiș să dea de vreo urmă. Întreba din cînd în cînd cîte o surată care i se părea mai cumsecade, că și în lumea păsărilor, a sălbăticiunilor, ca și printre oameni, există dușmănie și nepăsare din partea unora la necazul altora.
– Nu am văzut-o, îi răspundea vreo mierlă mai cu suflet. Dacă aș fi văzut-o, ți-aș fi adus-o chiar eu. Dar vezi, cînd dai de ea, să nu o cerți, pentru că nici nu a știut ce face, probabil a fost curioasă, cum se întîmplă în lumea noastră, a păsărilor, mai ales că micuța se afla la primul ei zbor, îi zise mierla.
– Nici gînd, soro!... Nici gînd s-o cert, îi răspunse mama-gaiță cu lacrimile mari și fierbinți în ochi, îndurerată de necazul ce dăduse peste ea.
Se gîndea să trimită vorbă peste tot, poate o fi văzut-o careva dintre animalele pădurii ori i-o fi dat de urmă vreun iepuraș, de exemplu, sau altă vietate care nu vînează păsări pentru hrană. Și tot plîngînd, sătulă de alergătură, se opri într-o poieniță verde, cu iarbă deasă, de o frumusețe ce nu poate fi redată decît de pana unui pictor iscusit... Cu aripile obosite de atîta zbor, că trecuseră deja cîteva ore bune, se opri în vîrful unui stejar bătrîn, rotindu-și privirea peste toată poienița, doar-doar își va vedea odorul... O căprioară ce păștea împreună cu puiul ei la marginea acelei poieni, de unde se pornea pădurea peste dealuri și văi, auzise și ea cum jelea biata pasăre. Și, pe cînd se pregătea să ia un smoc de iarbă, simți niște aripioare cum i se zbăteau în bot... Ghicind ce este, își ridică repede capul și behăi puternic spre copacul în care se afla gaița cu cei doi puișori ai ei...
– Uite, uite, nu te mai văita! Griuța ta este aici...Vino să o iei și ai grijă de ea! E prea mică să se descurce în desișul pădurii, unde nimeni nu poate fi sigur de viața sa.
Mama-gaiță nu a așteptat să i se spună a doua oară și, deși obosită cum era, în mare grabă își luă zborul împreună cu puișorii săi spre locul indicat de căprioară. Nu mică i-a fost mirarea găsind-o pe Griuța țopăind prin iarba plină de rouă, cu penele ude, de parcă făcuse baie... Nu știa ce să facă de bucurie și cum să-i mulțumească pentru binele făcut căprioarei și puiului ei. Nu a certat-o pe Griuța, așa cum îi promisese mierlei aceleia sfătoase. Și, ușor-ușor, alături de toți puiuții ei, o porni la drum, țopăind prin iarbă pînă la cel mai apropiat copac. De aici, își îndemnă puișorii să urce de pe o crenguță pe alta pînă în vîrful copacului, mulțumind încă o dată căprioarei pentru binele făcut. Și porni cu puii săi să le arate în zbor întreaga pădure, pîraiele unde vor veni să se adape. Și tot așa a continuat, pînă ce sosi toamna, cu bruma și ploile ei prelungi, cînd și cei trei pui ai săi, mari de acum, se amestecară în stolul de gaițe, găsindu-și fiecare perechea, odată cu Dragobetele, pentru ca apoi să facă la rîndul lor pui și să-i crească, așa cum o făcuse și mama lor. De la întîmplarea prin care trecuse, Griuța s-a ales cu o sperietură zdravănă, pe care nu o va uita vreodată, dar această lecție de viață i-a prins bine, mai tîrziu, cînd avea să-și educe proprii pui.
ION MACHIDON,
directorul Revistei „Amurg sentimental”