Din ce în ce mai mult, dorinţa de pace izvorăşte din ceea ce facem, roadele muncii noastre şi modul eroic în care făurim o civilizaţie superioară pe pămîntul generos al României fiind practic expresii vii ale umanismu­lui şi raţiunii româneşti. Ale spiritului adînc, responsabil şi echilibrat în care judecăm că fiecare cetăţean al lumii trebuie să-şi aducă, în felul lui, contribuţia la edificiul Păcii. Cuvîntul la ordinea zilei în lumea în­treagă este Pacea – şi aceasta nu e o simplă abstracţiune aşa după cum, din păcate, au tratat-o mulţi pînă acum. Ea este, şi va fi, cîtă vreme aripile de uraniu şi stronţiu ne adumbresc soarele, o necesitate imperioasă, însăşi condiţia elementară a vieţii pe Pămînt. Ştim foarte bine – unii din cărţile de istorie şi produse artistice, alţii din propria experienţă – ce rană uriaşă a brăzdat obrazul Terrei odată cu cel de-al II-lea Război Mondial. Peste 50 de milioane de victime, ţări şi oraşe devastate, bunuri ale civilizaţiei trecute prin foc şi, mai presus de toate, înjosirea nepermisă a speciei umane, tentativa de a o umili şi flagela, tocmai pe ea, fără strălucirea şi geniul căreia în­treaga arhitectură cosmică parcă n-ar avea nici un rost... Ar fi, de asemenea, superfluu să vă mai spunem ce ar însemna o nouă conflagraţie, în condiţiile în care încărcătura nucleară stocată ar putea distruge de cîteva sute de ori Planeta pe care trăim.
Cum s-a ajuns aici, ce cromozomi inumani ai lăcomiei, cruzimii, lipsei de logică şi poftei deşănţate de putere au condus către aceste praguri ale demenţei, ce interese primejdioase de cucerire imperialistă şi drept al forţei brutale au putut să îşi insinueze umbra corozivă printre cariatidele iubirii? Ca ţară care a cunoscut, vreme de secole, ce înseamnă nedreptatea, pofta de anexiune a agresorilor externi şi ghiarele de cobalt ale războaielor, România se pronunţă astăzi cu toată hotărîrea pentru oprirea cursei înarmărilor, pentru prezervarea Păcii şi a vieţii pe pămînt. Făcînd apeluri repetate la realism şi tratative, ca fiind singurele mijloace eficiente de soluţionare a problemelor conflictuale din­tre state, poporul român are tăria morală de a se înscrie în primele rînduri ale luptei pentru triumful Păcii, pentru dezvoltarea liberă a naţiunilor şi participarea judicioasă a lor, indiferent de mărimea şi galoanele de civilizaţie pe care le mai flutură unii din vanitate, la schimbul mondial de valori. Este drept şi imperios necesar să ne păstrăm omenia şi demnitatea, să fim cu adevărat fraţi şi să facem tot ce e omeneşte posibil pentru ca lumina să biruie, iar nu întunericul de peşteră din mintea troglodiţilor, să acţionăm strîns uniţi, toţi fiii Planetei, pentru a determina guvernele, pe liderii politici şi militari, să se gîndească bine la soarta a peste patru miliarde de oameni cărora nimeni nu are voie să le răpească dreptul sacru la viaţă.
Cum am putea oare să încheiem un articol despre Pace decît prin mijlocirea hieratică a poeziei? Căci, spunea întîiul mare poet al acestor meleaguri, l-am numit pe Ovidiu: „Pacea este prielnică; înlăuntrul păcii s-a născut iubirea“; şi această invocaţie nobilă: „Vino, pace blîndă, şi rămîi pe tot Pămîntul!... Tu vei fi pentru conducători o glorie mai mare decît războiul“. (1980)
Augurii unui An Nou
Astronomic vorbind, naşterea unui nou prunc al zeului Chronos este normală, previzibilă şi riguros calculată prin logica aştrilor. Însă, din punct de vedere uman şi poetic, sosirea unui An Nou poartă cu sine emoţiile ivirii unei noi galaxii, ale unui început de drum şi epocă, ale unei frumoase ceremonii care fascinează şi tulbură. La noi, la români, prin forţa geografică a lucrurilor, prin varietatea veşnică a celor patru anotimpuri cu frăgezimi vivaldiene, Anul cel Nou prinde viaţă aproape de mijlo­cul iernii. Aşa a venit şi acest an, cu hlamida voievodală a zăpezii pe umeri, cu belşug şi colinde ale juventuţii, atît de asemănătoare cu vechile obiceiuri de sfîrşit de an ale strămoşilor noştri, romanii – Saturnaliile, Calendele şi Dies natalis Solis invicti. Pretutindeni, în sate şi oraşe, în colectivităţile de muncă şi cinstite gospodării au luminat pomii de iarnă, au răsuflat colindele purtătorilor pluguşorului, ale vorniceilor şi junilor buni. Iar cînd aceste evenimente care ţin, la prima vedere, de o perpetuare a tradiţiei, de dispoziţii ludice şi elan artistic, sînt judecate la scară naţională, cristalizînd imaginea unui popor neclintit din datinile lui străvechi, liber şi iluminat de torţa geniului creator, atunci se poate vorbi şi de un aspect social şi politic al serbărilor de sfîrşit de an.
Ce ne va aduce Noul An? Ei, bine, numai de noi depinde ca viitorul să fie pregătit, sufleteşte şi fizic, în cele mai intime articulaţii ale sale, ca o epocă de linişte şi prosperitate, în care, chiar dacă mai sînt greutăţi, previzibile sau imprevizibile, să avem simţămîntul datoriei împlinite şi să ştim că am făcut totul pentru ridicarea condiţiei umane pe noi culmi, pentru fericirea şi libertatea patriei. Anul cel Nou are, aşa după cum se vede cu ochiul liber, semne şi auguri cît se poate de buni. Fie deci bine venit şi să aducă poporului român numai roade bogate şi bucurie, fericire şi milenii de pace! (1980)
2050 (I)
Admirabilă, de grave rezonanţe patriotice, este hotărîrea de a celebra memoria primului stat dac centralizat şi independent de sub conducerea lui Burebista. Au trecut de la momentul de apogeu al statului dac 2050 de ani. Istoricii şi literaţii au tot scris despre viaţa dacilor, în toate timpurile, însă în mod concret s-au păstrat din păcate extrem de puţine mărturii. Regretabilă, generînd un mare gol în istoriografia noastră, în însuşi actul nostru de naştere, este pierderea a două opere care ştim cu siguranţă că au fost scrise: poeziile lui Ovidiu în limba geto-dacică şi „De bello dacico“ a primului străin care a urcat pe tronul Romei, spaniol de origine, cel care avea să devină împăratul Traian. Cine au fost dacii, cum au trăit, ce moştenire ne-au lăsat? Neam paşnic, preţuind mai mult unealta, ei n-au venit de nicăieri, ci s-au născut aici, din timpuri imemorabile. Ei formau cel mai puternic neam al tracilor. După cum scrie acad. Em. Condurachi, „numele etnic thrax sau thraex apare încă din „Iliada“ şi „Odiseea“ şi era acordat de Homer tuturor tracilor ce locuiau nu numai în partea de răsărit a Peninsulei Balcanice, dar şi în Asia Mică şi în insulele din nordul Mării Egee. Poemele homerice amintesc şi numele de Thracia, ca ţară locuită de aceşti traci, fără a o delimita însă din punct de vedere geografic.
Istoria arată că geto-dacii locuiau pămîntul mănos cuprins între Dunăre, Tisa, Marea Neagră şi Nistru, depăşind uneori aceste hotare – ca dovadă că şi astăzi, după mai bine de două milenii, în ţările din zonă trăiesc urmaşi de-ai lor, romanizaţi, adică fraţi de-ai noştri, care s-au stabilit acolo încă de atunci ori s-au pus la adăpost ulterior de valurile migraţiilor. Este un lucru ştiut că înzestrarea excepţională a pămîntului românesc, bogăţiile măruntaielor sale, cu formele de relief atît de dulci şi împînzite cu ape, cu clima lui binecuvîntată de ploi şi soare, a fost în egală măsură un factor binefăcător, dar şi un izvor de lăcomii, jafuri şi ocupaţii străine.
Va trebui să se scrie istoria acestei ţări aşa cum a fost ea, cu aurul ruginit de sînge şi pîinea bună care i s-a furat, cu marile cruzimi şi nedreptăţi pe care le-a îndurat, cu eroismul şi asceza unui popor unic sub soare, care n-a asuprit niciodată pe nimeni, ci veşnic a plătit tribut marilor sale însuşiri şi dorinţe de a trăi liber! Dacii, apoi daco-romanii, proto-românii şi românii propriu-zişi n-au părăsit niciodată acest sanctuar geografic, aşa cum mai încearcă unii să mintă cu neruşinare istoria. Nu poţi părăsi o comoară de pămînt mai cu seamă cînd îţi este loc de naştere şi de îngropăciune. Alipiţi de munţii păduroşi, au rezistat în permanenţă tuturor valurilor de năvăliri şi influenţe: de la întîii sciţi, din Secolul al IX-lea î.e.n., şi pînă la tătarii şi avarii de la începutul mileniului în care trăim. Înflorirea supremă a dacilor a fost, fireşte, sub sceptrul lui Burebista. El a unit toate triburile acestora, le-a disciplinat şi, în foarte scurt timp, începînd cam de pe la anul 82 î.e.n. a învins toate neamurile celtice, şi pe ceilalţi duşmani de la hotare, întemeind un stat puternic. Grecii din oraşele pontice ascultau de el, numindu-l „cel dintîi şi cel mai mare dintre regii din Thracia, şi stăpînitor al tuturor ţinuturilor de dincolo şi de dincoace de Dunăre“ (aşa reiese din inscripţia cetăţeanului Acornion din Dionysopolis), iar romanii ajunseseră a se teme de el. Armata lui atin­gea cam 200.000 de oameni, ceea ce era fabulos pentru acel timp. Atît Caesar (care aminteşte de hotarele dacilor – „ad jines Dacorum“ – în „De bello galico“), cît şi rivalul său, aveau însă, ca o fatalitate, să cadă pradă unor violente conspiraţii, fiecare în ţara lui, primul la anul 44 î.e.n. iar celălalt, pare-se, la foarte scurtă vreme, poate în acelaşi an. Este util să comentăm pe scurt importanta inscripţie a acestui Acornion. Datează din anul 48 î.e.n. şi din ea rezultă că senatul şi poporul dionysopolitanilor dau un decret în onoarea cetăţeanului amintit, care, de bunăvoie, şi cu cheltuială proprie, şi-a luat asupra lui o solie către tatăl lui Burebista şi apoi către Burebista însuşi; că Acornion a intrat în graţia lui Burebista şi a fost trimis ca sol al acestuia la Roma, la Galus Pompeius, fiul lui Gnaeus, pe care l-a întîlnit în Macedonia, lîngă Heraclea, şi cu care a dus la bun sfîrşit nu numai tratativele referitoare la rege, cîştigînd pentru el bunăvoinţa romanilor, dar a încheiat şi acorduri favorabile pentru cetatea sa; că, în sfîrşit, cînd Burebista a început să-şi întemeieze marele stat, oraşul Dionysopolis s-a supus de bunăvoie şi nu a vrut să înfrunte urgia vestitului rege. Statul dacilor decade după moartea acestuia, fărîmiţîndu-se, dar nu pentru multă vreme.
(va urma)
CORNELIU VADIM TUDOR