,,Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” (2)
  • 30-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 470
  • 0

Obsesia lui Antonescu – Transilvania!

În episodul anterior al acestui miniserial jurnalistic dedicat împlinirii celor 80 de ani de la data de 22 iunie 1941, zi în care România, alăturîndu-se Germaniei lui Hitler și aco­liților acesteia, a pornit răz­­boiul împotriva Uniunii Sovietice, cu un deziderat național – recucerirea teritoriilor pierdute prin ultimatumul din vara anului precedent (Basarabia, nordul Bucovinei și Ținutul Herța), anticipînd desfășurarea evenimentelor, mai mult pentru intrarea în atmosfera inedită a războiului și crearea unei emoții inițiale – am descris locul și momentul în care conducătorul Statului, generalul Antonescu, s-a aflat în minutul în care să rostească formula magică – citată de toți cei care s-au aplecat asupra acestui eveniment: ,,OSTAȘI, VĂ ORDON: TRECEȚI PRUTUL!”. În episodul de astăzi, întorcîndu-ne la paginile generalului Ion Gheorghe, atașat militar, apoi ambasador la Berlin în perioada 1940-1944, vrem să deslușim o parte din mecanismul infernal care a prins și România în angrenajul său nimicitor, cu obiective precise pentru Țara noastră și, bineînțeles, cu latura pozitivă a acestui demers fundamental, dar și cu erorile care l-au însoțit.

Pentru că nu doresc să predau o lecție de istorie despre participarea României la cel De-al Doilea Război Mondial – nici chiar a etapei din est – vă propun să cunoaștem (să adîncim) cîteva repere ale acestui act major (rar generat și însușit de un stat în întreaga lui existență), care a fost intrarea României în război de partea unei țări agresoare – fapt stabilit de tratatele internaționale convenite după sfîrșitul acestei conflagrații, repere jalonate de memoriile generalului Ion Gheorghe.

Pentru că în literatura dedicată celui De-al Doilea Război Mondial, în ce privește relația dintre generalul (mareșalul) Ion Antonescu și colonelul (generalul) Ion Gheorghe au apărut denaturări ale acestui subiect, majoritatea avînd ca bază locul de naștere comun al celor doi, orașul Pitești, ceea ce a indus în analiza unor contemporani un anumit grad preferențial al primului față de cel de-al doilea, însemnările fostului atașat militar spulberă aceste supoziții. Într-adevăr, la paginile 119-120, memoralistul consemnează fără a lăsa loc de vreo interpretare: ,,S-a afirmat adesea că am fost «omul» lui Antonescu și că acesta nu a avut nimic mai grabnic de făcut, după ce a preluat conducerea, decît să mă numească pe mine la Berlin. Dacă relațiile mele cu generalul Antonescu ar fi fost într-adevăr de această natură, atunci ar fi avut pentru mine cu siguranță posibilități mult mai bune. Cine a avut de altfel prilejul să-l cunoască mai îndeaproape pe Antonescu, știe că firea rece a acestuia nu permitea nimănui să se apropie de el și că îi lipsea înclinația de a avea «oamenii săi»”.

Din multe pagini din aceste însemnări ale unui bun cunoscător al ,,mașinăriei” pregătirii unei astfel de încleștări militare se desprind idei analitice bine dezvoltate și ancorate într-o realitate care a stat departe de ochii milioanelor de oameni azvîrliți în focul unui măcel uman de aproape 6 ani, nemaiîntîlnit pînă atunci. Referitor la generalul Ion Antonescu, atașatul militar al României la Berlin își susține o ipoteză argumentată, anume aceea că – așa cum a reieșit și din prima întîlnire a Conducătorului României cu Hitler – în țelurile sale politice pe primul loc se afla problema Transilvaniei, și numai după rezolvarea acesteia pot apărea la masa discuțiilor și alte teme. Chiar mobilul conceperii luptei lîngă un om politic precum Hitler – alături de repararea raptului săvîrșit de Moscova în iunie 1940 asupra Țării noastre – era unic: redobîndirea nordului Transilvaniei. Iată cum descrie generalul Ion Gheorghe ,,patima” lui Antonescu, cel care trăia cu Transilvania în sînge: ,,Această redobîndire nu era pentru el numai un scop politic, ci și o credință. Era însuși sensul politicii sale. În numeroasele întîlniri pe care le-a avut generalul Ion Antonescu cu Hitler, Goring și Ribbentrop, problema Transilvaniei s-a aflat pe primul plan, indiferent de pretextul nemijlocit al întîlnirii respective și în ciuda rezervei cu care era întîmpinat cînd punea această problemă spinoasă”.

Analizînd cele două laturi ale politicii lui Antonescu, politica internă și politica externă, generalul Ion Gheorghe are curajul să ne arate eșecul conducătorului Statului pe ambele planuri. Astfel, pe plan intern a eșuat în a însănătoși viața românească, iar în plan extern nu a reușit redobîndirea vechilor granițe ale României. Deși problema ni se pare enunțată în mod prea simplist, deoarece o serie de circumstanțe (naționale și internaționale) au împiedicat înfăptuirea celor două deziderate (în mod definitiv) în timpul vieții și activității mareșalului Ion Antonescu, autorul a dorit ca prin acest demers critic să ne ofere motivația solidă a atașamentului lui Antonescu față de Hitler, față de valorile pe care acesta le reprezenta pe plan european și mondial.

La prima întîlnire dintre generalul Antonescu și Hitler (20-25 noiembrie 1940, Berlin), s-au pus bazele participării României la Pactul Tripartit (Germania, Italia, Japonia). Față de cum a decurs această primă întrevedere dintre cei doi conducători și față de abordarea acesteia de către partea română (Antonescu și suita sa), ne dezvăluie categoric știința și mania lui Antonescu de a folosi toate argumentele în scopul atingerii țelului său – indiferent de ce subiect s-ar fi discutat – anume Transilvania, și iar Transilvania! Desigur, nu uita nici Basarabia și Bucovina de Nord, considerate în mod logic a fi ale noastre. Între patru ochi (plus interpreții) și în plenul celor două suite, generalul Antonescu a urmărit punctele planului său inițial: teritoriile cedate, armata, economia, finanțele. În fața Führerului, Antonescu și-a pledat cauza primordială, cerînd, în schimbul orientării politicii sale externe în direcția Germaniei lui Hitler, revizuirea Diktatului de la Viena, din 1940. Deși șeful Protocolului Cancelariei lui Hitler îl făcuse atent pe Antonescu în problema Transilvaniei, care nu trebuia abordată deoarece Hitler o considera rezolvată definitiv, Antonescu a fost de neînduplecat. Înarmat cu hîrtii și documente de arhivă (faimoasele hărți demografice), pregătite de experții de la București, Antonescu i-a predat lui Hitler o adevărată lecție de istorie a Transilvaniei, ridicînd și problema comportării sălbatice a trupelor ungare față de populația română din nordul Transilvaniei, insistînd asupra dreptului României de a revendica teritoriul întregii Transilvanii.

Ion Antonescu nu a rămas dator nici cu Basarabia și nordul Bucovinei, semnalîndu-i lui Hitler situația încordată care există pe frontiera convențională și pe Brațul Chilia, unde trupele sovietice au o atitudine provocatoare, încălcînd sistematic limitele de frontieră, pro­vo­cînd nenumărate incidente, de multe
ori terminate cu focuri de armă și victime omenești din partea popu­lației de pe teritoriul românesc. După spusele martorilor, părerile asupra rezultatelor întîlnirii erau biunivoce. Pe de o parte, acaparat de pledoaria tranșantă a generalului Antonescu și pe avîntul ,,revoluționar” cu care și-a însoțit ideile, Hitler a declarat: ,,Generalul Antonescu este un român cu inimă de român”, completînd elogiul de mai sus printr-o frază memorabilă: ,,Aș fi fericit dacă generalii germani ar arăta o asemenea dragoste pentru poporul lor ca Generalul Antonescu pentru națiunea sa”. Pe de altă parte, același Hitler a făcut un joc la două capete, mizînd pe șantaj la adresa celor două țări (România și Ungaria) interesate de Transilvania. În acest scop, Fühurerul avusese grijă ca și lui Horthy, regentul Ungariei, să-i spună că și pentru Ungaria Transilvania întreagă poate constitui un scop! Divagînd în jurul acestei dileme, se spune că, într-un cerc intim, Hitler ar fi declarat, cu vădită emfază, că ,,îl are pe generalul Antonescu într-un buzunar și pe regentul Horthy în celălalt”, dezvăluire ce poate fi credibilă datorită scopului urmărit de regimul de la Berlin, dar și instabilității psihice a lui Hitler.

Tocmai din aceste motive (și, desigur, și din altele știute doar de Antonescu), acesta nu a cedat la încercarea germanilor de a rezerva României un rol de rezervor principal al armatelor Reichului, evitînd Armata Română, din cauza înzestrării, echipării și pregătirii sale precare, armata germană rămînînd să recucerească ea teritoriile răpite Țării noastre și să ni le ofere ca ,,răsplată” pentru punerea României la picioarele Reichului, cu toate resursele noastre, în special cele petrolifere. Replica lui Antonescu (ambițios, dar conștient de urmările acestei politici) a fost destul de dură: ,,De neconceput ca, în timp ce o armată străină pornește la luptă de pe pămîntul României pentru recucerirea teritoriului ei pierdut, armata română să stea cu arma la picior. S-ar dezonora și ea, s-ar dezonora și țara. Are datoria sfîntă de a lupta pentru recîștigarea pămînturilor românești luate sub amenințarea forței, pentru a-și afirma în fața lumii drepturile inalienabile ale României asupra Basarabiei și Bucovinei de nord mai întîi...”. În același context, subliniind concepția sa de militar, a mai declarat: ,,România nu va renunța niciodată la nordul Ardealului și dacă la liniștea evenimentelor nu-l va redobîndi la masa verde, va ști să-l cucerească prin sabie”.

România ºi Pactul Tripartit

În întîlnirea dintre Hitler și Antonescu de care am pomenit mai sus, fie tête-à-tête, fie în cadrul celor două delegații militare și civile, s-au pus bazele alianței concrete dintre România, alianța statuată prin semnarea, la 24 noiembrie 1940, de către generalul Antonescu a documentului cunoscut sub numele de Pactul Tripartit – alianța din care făceau parte Germania, Italia și Japonia. În data de 22 noiembrie Ungaria semnase un pact similar.

Citind memoriile generalului Ion Gheorghe, eșalonate pe diverse planuri (politic, militar, psihologic etc.) putem înțelege contextul general, cu tot concursul de împrejurări care le-au generat, ceea ce a fost definitoriu pentru soarta României de la jumătatea secolului trecut. În primul rînd se scoate în evidență faptul că între România și Germania nu a existat un tratat de alianță, document aproape indispensabil într-un moment de angajare a două țări și două națiuni care să lupte alături într-o astfel de conjunctură. Curios este faptul că nici mai tîrziu, cînd România a intrat efectiv în război împotriva URSS, nu s-a încheiat nici un tratat în care să fie stipulate angajamentele României pe de o parte, și beneficiile acesteia, ce urmau să-i revină după victorie, pe de altă parte. În al doilea rînd, Germania avea o viziune inedită asupra raporturilor dintre aceasta și celelalte state din conglomeratul aruncat în război împotriva Uniunii Sovietice. Într-un mod original, Germania a acordat statut de națiuni aliate doar Italiei și Japoniei, celelalte națiuni intrau în categoria ,,participanți la luptă”.

Acest tratament inegal acordat partenerilor de luptă a creat un deranj semnificativ în gestionarea unor probleme stringente, cum ar fi: nivelul colaborării tehnice dintre cele două armate; delimitarea drepturilor și îndatoririlor reciproce; problema administrației militare a Transnistriei; problema prăzii de război capturate de trupele române. Pentru a înțelege o astfel de anomalie să dăm cuvîntul generalului Ion Gheorghe, care, în stilul său franc, scrie: ,,Explicarea acestei renunțări (a încheierii unui Tratat bilateral – n.a.) este de natură psihologică. Colaborarea româno-germană, și anume nu numai colaborarea vagă, cu scopul unei noi orînduiri în Europa, despre care nu avea o idee clară nimeni, nici măcar conducerea Germaniei, ci mai mult, participarea practică la război, nu era un act spontan de voință al conducerii românești sau rezultatul unor tratative corespunzătoare – acestea ar fi dus în mod necesar la un tratat de alianță – ci o alunecare lentă, treptată și aproape nesesizabilă înspre politica germană. În cele din urmă, situația creată a căpătat oarecum un caracter firesc”.

În al treilea rînd, au existat explicații (politice, istorice, economice) care converg spre justificarea determinării orientării României lui Antonescu privind Axa Berlin-Roma-Tokio. Începuturile par a fi determinate de Pactul Ribbentrop - Molotov, din 23 august 1939, urmat de agresiunea celor două țări semnatare asupra Poloniei, pe care au împărțit-o între cele două puteri: Germania și Uniunea Sovietică. Ținînd cont că Diktatul de la Viena asupra cedării către Ungaria a Transilvaniei de nord a fost o nelegiuire făcută cu acordul Germaniei și Italiei, pare surprinzătoare poziția lui Antonescu de a se alătura acestor două națiuni în lupta împotriva bolșevismului. Doar pare, pentru că, așa cum sînt descrise caracterul și temperamentul Conducătorului Statului, nu lasă nici o îndoială asupra orientării politice a acestuia. În al patrulea rînd, acceptînd Diktatul de la Viena, România și-a pus speranțele în Germania în privința păstrării granițelor rămase, mergîndu-se cu scenariul pînă la alte rapturi posibile, în detrimentul nostru, fără a putea contracara. Da, este și această ipoteză o temă de meditație...

Așa cum relevă și generalul Ion Gheorghe, înainte de semnarea Tratatului Tripartit de către Antonescu și înainte ca acesta să ia conducerea Țării, România parcursese o bucată de drum pe această cale, ceea ce a urmat a fost doar menținerea direcției pe același drum. În toiul unor evenimente radicale pentru viața politică a României, așa cum a fost rebeliunea legionarilor din ianuarie 1941, după înăbușirea acesteia, generalul Antonescu s-a simțit îndatorat Germaniei pentru ajutorul oferit de aceasta, fără de care rezultatul final putea să nu mai fie în favoarea lui Antonescu. Nu este mai puțin spus că și Germania a mizat pe Antonescu și împotriva Gărzii de Fier, punînd în balanță puterea armată a generalului, prins astfel în mrejele planurilor de expansiune ale lui Hitler. Se cunoaște că educația lui Antonescu, în raport cu o națiune străină, era filofranceză, pentru Germania avînd doar o înclinație militară. Documentele vremii, coroborate cu unele declarații ale martorilor activi la aceste evenimente, demonstrează că aderarea României la Pactul Tripartit, prin semnătura generalului Antonescu, nu a fost generată de unele convingeri politice sau de unele considerente politice mai înalte, ci fiindcă ,,această hotărîre nu mai era altceva decît o hotărîre banală care confirmă faptele deja petrecute”.

Cînd Germania stăpînea aproape întreaga Europă ar fi putut Antonescu să refuze Pactul Tripartit? Greu de răspuns și incert! În afară de această realitate nu trebuie să uităm că, la 2 iulie 1940, regele Carol al II-lea a transmis lui Adolf Hitler o depeșă prin care solicita trimiterea la București a unei misiuni militare germane, guvernul român renunțînd la garanțiile franco-engleze, solicitare reite­rată și de Antonescu imediat ce a preluat conducerea Țării. Această entitate militară germană era formată de un Stat Major puternic, în fruntea a cel puțin 3 divizii de diferite arme, la care se adaugă trupe însemnate pentru apărarea regiunii petrolifere. În aceste condiții și în așteptarea recuceririi teritoriilor pierdute, soarta României era pecetluită, în sensul că, intrînd în horă, trebuia să jucăm!

În această nouă conjunctură era și mai greu de rămas pe dinafară. Cîmpurile petrolifere se găseau în mîinile germanilor. Misiunea Militară germană adoptase forme efective de exercitare a puterii în România, depășind limitele convențiilor anterioare. La momentul aderării României la Pactul Tripartit nu s-a auzit nici o voce de politician român să reacționeze negativ la acest fapt, lăsînd totul în seama generalului Antonescu. Parcurgerea filelor cărții generalului Ion Gheorghe ne edifică asupra situației din România în acel moment, situație văzută atît prin ochii clasei politice, cît și prin ochii maselor de români, aici fiind vorba doar de nuanță. ,,Înfricoșați” de dictatura antonesciană, politicienii erau mulțumiți că dictatura le vine în sprijin să stea deoparte și să nu-și asume nici o răspundere cu privire la orientarea politicii externe a României, așteptînd rezultatele, care, în situație favorabilă, i-ar fi umplut de mîndrie patriotică, iar în situația unei înfrîngeri (cum, de altfel, s-au petrecut lucrurile), ar fi aruncat întregul eșec în spatele generalului Antonescu. În partea cealaltă, poporul – pătruns și de propaganda eficientă a Guvernului Antonescu – acceptase cu entuziasm lupta și sacrificiul de dragul realipirii la trupul Țării a teritoriilor locuite de frații îndepărtați de la sînul mamei.

În cîteva linii esențiale, conform mizei și realității societății românești, se vor defini mobilurile aderării României la Pactul Tripartit, prin cîteva negații virtuale, cum ar fi:

1. Era România interesată de o nouă ordine europeană? Nicidecum! Opinia publică românească era preocupată de problemele românești, așa cum am arătat mai sus, ideea europeană fiindu-i străină și de neîncredere;

2. Era România cuprinsă de entuziasmul ideilor revoluționare ale fascismului, și în special ale național-socialismului? Nicidecum! Aceste idei găsiseră ecou doar în Garda de Fier și în cîteva cercuri de intelectuali, prea puțin pentru o generalizare;

3. Făcea poporul român o legătură de determinare între starea de război și ideologia unui partid? Nicidecum! Românii nu erau interesați decît de redobîndirea teritoriilor pierdute, de aceea vedeau în politica de orientare a Țării către Germania doar prilejul de a-și îndeplini dorința națională.

În acest fel, aderarea României la Pactul Tripartit a rămas un act oficial fără putere de convingere, cum foarte plastic evaluează situația generalul Ion Gheorghe: ,,Această constatare este de o importanță fundamentală, deoarece clarifică de la bun început natura relațiilor dintre România și Germania. Aceste relații au fost de la început pînă la sfîrșit un oportunism politic obișnuit”. Încheind în mod surprinzător paranteza de mai sus, atașatul militar al României la Berlin, pe lîngă Reichul german, scrie cu amărăciune: ,,Chiar și «războiul sfînt al națiunii» nu era conceput ca atare decît de eroii luptători: ei nu bănuiau că în spatele lor acționa numai un oportunism jalnic”.

Cruntă constatare, dar adevărată!

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite