,,Ostași, vă ordon: treceți Prutul!” (1)
  • 25-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 563
  • 1

Motto: ,,Ceea ce mă conduce, ceea ce mă îndîr­jește, ceea ce mă asigură este neabătuta credință în dreptu­rile și dreptatea Neamului Românesc...” – General Anto­nescu, decla­rație rostită la prima întîl­nire cu Hitler (Berlin, nov. 1940)

Argument

Ziua de 22 iunie 1941 a rămas încrustată în clepsidra timpului românesc, indiferent în ce fel a fost scrisă (și rescrisă) Istoria, ca ziua în care România, alături de Germania și sateliții acesteia, s-a angajat în cel de-Al Doilea Război Mondial, începînd ofensiva din est împotriva Uniunii Sovietice, pentru dezrobirea fraților români și recucerirea teritoriilor ocupate samavolnic de Marea Țară de la Răsărit, cu un an în urmă. Anul acesta, pe 22 iunie, se împlinesc 80 de ani de la acest eveniment istoric, care a adus schimbări radicale în România și în Europa, făcînd ca lumea să nu mai fie niciodată la fel.

Desigur, nu puteam trece peste această bornă de hotar, la 80 de ani de la marcarea ei, fără să abordez subiectul în paginile ,,României Mari”, momentul și materialul documentar oferind surse generoase pentru realizarea acestui demers. Rămînea modalitatea de prezentare a materialului respectiv: o relatare sub forma unui jurnal de front; o incursiune în mecanismul conflictelor care au durat pînă la 23 august 1944 (aproape 1200 de zile – mă refer la campania din est); o analiză a desfășurării războiului, pe etape, reliefînd părțile pozitive și cele negative ale participării Armatei noastre la această conflagrație; desigur, mai erau și alte căi jurnalistice de a scrie despre acest subiect, mai ales pentru cineva căruia îi place Istoria...

Deodată m-a străfulgerat o idee: ce-ar fi să tratez subiectul într-o versiune specială, văzută prin ochii, nu ai unui general de pe front, care, oricum, deține cunoștințe doar asupra sectorului său de comandă și responsabilitate, ci ai unui om de arme, totuși, care a trăit războiul de pe o poziție cu vederi adiacente asupra întregii panorame a participării României la această confruntare. Știam că am de unde să aleg pentru acest proiect inedit, și chiar am găsit în biblioteca personală, la rafturile comparetimentului de Istorie, ceea ce-mi doream: volumul generalului Ion Gheorghe, atașat militar și ambasador la Berlin (1940-1944), intitulat ,,Mareșalul Antonescu – un dictator nefericit”, carte apărută în 2019 la editura ,,Paul Editions” – o editură care a mai abordat acest subiect, tipărind, în 3 volume, cartea colonelului Gheorghe Magherescu, intitulată ,,Adevărul despre Mareșalul Antonescu”.

Atașat militar și ambasador la Berlin

Generalul Ion Gheorghe s-a născut la Pitești, urbea natală a Mareșalului Ion Antonescu – poate de aceea între ei s-a născut o anumită atracție profesională, cu toate că, pe parcurs, au apărut și divergențe generate de aprecieri oarecum diferite asupra poziției pe care România trebuia s-o adopte în raport cu aliatul numărul 1 – Germania lui Hitler. După mai multe funcții în Armată (la comanda unor unități militare, la catedra de învățămînt militar, în Statul Major, atașat militar în Turcia), Ion Gheorghe, avansat la gradul de general de brigadă în martie 1943, este numit atașat militar în Germania (în iunie 1943 fiind numit ambasador), în cea mai grea perioadă prin care a trecut România la jumătatea secolului trecut.

După cum consemnează istoricul Stelian Neagoe, într-o amplă prefață a cărții respective, sub titlul ,,Repere istorico-biografice”, activitatea de atașat militar la Berlin a colonelului (apoi generalului) Ion Gheorghe a fost una de excepție: ,,Rapoartele și telegramele sale informative sînt un model al geniului, strălucind prin analiză, probă și competență a fenomenelor militare, politice și diplomatice petrecute în anii 1940-1943”. Am citit și eu aceste rapoarte înaintate de la Berlin către București, fie la Ministerul de Externe, fie direct Mareșalului Ion Antonescu. În special, cele pe linie militară sînt fără cusur, ele cuprinzînd date, note și analize de situație care demonstrează profunda cultură militară a acestui general, dar și puterea analitică de a discerne multiplele fațete ale războiului, unele destul de înșelătoare, precum o Fata Morgana.

După capitolul militar urmează analize din punct de vedere politic, social și economic, teren pe care generalul Ion Gheorghe se simte ca peștele în apă. Trăind în capitala țării care a declanșat conflagrația mondială, țară ale cărei armate luptau cot la cot cu Armata Română, participând la diverse întîlniri cu comanda superioară a Wehrmacht-ului, chiar cu Hitler, atașatul militar român de la Berlin nu s-a sfiit să comunice la București impresii (justificate) despre unele erori săvîrșite de Germania în ducerea războiului sau în relațiile cu ,,sateliții”. Iată o mostră în acest sens: ,,Politica externă germană a avut multe și mari greșeli. Ea s-a arătat, în orice caz, lipsită de simțul precis al măsurii. Ea n-a arătat clar și de la început adevăratele ei țeluri, fiindcă a socotit că n-are nevoie să facă aceasta. Ea și-a zis că popoarele Europei vor termina în a merge laolaltă cu cel mai tare, fie că vor sau nu aceasta... Și așa ar fi fost dacă Rusia s-ar fi prăbușit sigur și definitiv în vara anului 1941, cum de altfel conducerea Germaniei socotise... Europa ar fi fost atunci sigur și hotărît în mîna Germaniei...”.

Fin obsevator al activității politice din Germania, atașatul militar, apoi ambasadorul României la Berlin, nu putea rămîne indiferent la pregătirile preliminare, care aveau în centrul lor comunitatea evreilor din Germania și din întregul continent. Fără să cunoască planul diabolic al Germaniei de a-i extermina pe evrei, văzînd unele semne ale propagandei antisemite, acesta comunică la București evacuarea radicală a evreilor de pe teritoriul german și trimiterea lor spre est, considerînd că un discurs al lui Goebbels este demagogic, acest fel de manifestări politice sînt rezultatul unor nervozități excesive și pot duce, ,,dacă se străruie pe această cale, la pierderea capului”.

Generalul Ion Gheorghe a fost la curent cu toată mișcarea diplomatică și cu pregătirile care au avut loc – pe diferite paliere politice, militare și diplomatice – în vara anului 1944 pentru ieșirea României din război, în condiții cît mai favorabile. Lovitura de stat de la 23 august 1944 l-a dezamăgit, constatînd cu acest prilej de cîți trădători fusese înconjurat. Acest lucru l-a făcut să rămînă în Germania, neîndeplinind ordinul de a se reîntoarce în Țară. Ca urmare a acestui gest, generalul Ion Gheorghe a fost destituit din funcția de ambasador al României în Germania pe data de 10 octombrie 1944, iar peste 11 zile, la 21 octombrie, noul ministru al Afacerilor Străine, Gr. Niculescu-Buzești, înaintează următorul raport Regelui Mihai I: ,,Sire, Am onoarea de a propune Majestății Voastre destituirea domnului general Ion Gheorghe din postul de trimis extraordinar și ministru plenipotențiar al României la Berlin, pentru pactizare cu inamicul. Dacă Majestatea Voastră va aproba această propunere, o rog respectuos să binevoiască a semna aici – alăturatul proiect de Decret”.

Epopeea fostului atașat militar și ambasador nu s-a terminat aici. În Țară a fost trecut pe lista criminalilor de război, i s-a confiscat averea și a fost condamnat la moarte în contumacie. În Germania i s-a propus să primească postul de ministru de Război în guvernul fantomă de sub conducerea lui Horia Sima, Ion Gheorghe refuzînd categoric. Apoi a fost internat în două lagăre americane din apropierea Berlinului. După terminarea războiului, anul 1951 îl găsește  pe fostul general Ion Gheorghe în fruntea ,,Asociației Românilor Liberi din Germania Occidentală”, asociație care edita publicația în limba română ,,Patria“. A decedat în Germania Federală în anul 1957, la vîrsta de 64 de ani.

Ca o încheiere a acestei vieți trepidante, trăite în condiții de extrem pericol și de implicare totală în problematica gravă a anilor de război, iată un fapt anecdotic (dacă n-ar fi tragic) petrecut la 3 ani de la moartea fostului ambasador. În martie 1960, printr-un ordin al MAI, semnat chiar de ministru (generalul-locotenent Alexandru Drăghici), se pun în urmărire pe țară anumite persoane printre care și Gheorghe Ion (cu toate datele de identificare și cu funcțiile avute), specificîndu-se, negru pe alb: ,,După 23 august 1944, a refuzat să se întoarcă în țară, în prezent făcînd parte din conducerea emigrației române din străinătate și este acuzat că desfășoară activitate dușmănoasă împotriva R.P.R. În caz de identificare să fie reținut”. Fără comentarii...

Trenul ,,PATRIA” ajunge la Piatra Neamț

Trecuseră aproape doi ani de cînd tăvălugul german se rostogolise peste Europa, începînd cu 1 septembrie 1939, data atacării Poloniei – ziua declanșării celui De-Al Doilea Război Mondial. Între timp, dovedind ipocrizia pactului Ribbentrop-Molotov, semnat la 23 august 1939, Hitler a lansat planul ,,Barbarossa” – invazia Uniunii Sovietice, operație militară căreia i s-a alăturat și România, completînd țările Axei participante la acest război. Așa cum ne atestă documentele de arhivă precum și însemnările și memoriile unor participanți din prima linie la acest conflict internațional, conducătorul Statului Român, generalul Ion Antonescu, a fost singurul șef de stat din această coaliție care a fost încunoștiințat încă din iarna anului 1941 de iminentul atac asupra vecinului de la Răsărit. Avînd această informație, Ion Antonescu aștepta ora ,,H”, pentru a-și îndeplini visul – de recuperare a ceea ce pierduse România prin ultimatumul URSS din 26 iunie 1940.

Bineînțeles că data precisă nu a cunoscut-o decît în apropierea zilei ,,Z”, de declanșare a invaziei, fapt petrecut pe la jumătatea lunii iunie 1941, cînd von Killinger, ministrul Reichului la București, într-o audiență la șeful statului, la insistențile generalului Antonescu, motivate de necesitatea imperioasă de a cunoaște data, cu cel puțin 10 zile înainte de această acțiune, pentru a se putea încadra în timpul oportun al pregătirii finale, Killinger, fără să rostească vreun cuvînt, a luat un creion de pe masa lui Antonescu și a scris: ,,21/22 iunie”. După această informație generalul Antonescu a plecat pe frontiera de est, în inspecție, unde erau deja desfășurate însemnate forțe militare, după cum urmează: Armata a III-a, sub comanda generalului Petre Dumitrescu, era instalată pe frontiera bucovineană; Armata a IV-a, comandată de generalul Nicolae Ciupercă, se întindea pe Prut, pînă la Galați; în zona orașului Iași, între cele două Armate românești, era intercalată Armata a XI-a germană, de sub comanda generalului Fr. Schobert.

În acest cadru, în dimineața zilei de 19 iunie 1940, înainte de ora 8, la cabinetul Conducătorului din Palatul Președinției Consiliului de Miniștri, de la Șosea, sosește un plic de la Ambasada germană din București, sigilat și parafat cu emblema Cancelariei Reichului. În minutele următoare, cu un avion special, colonelul Gheorghe Magherescu pleca la Galați, unde se afla generalul Antonescu, și, în mai puțin de o oră, plicul cu formula ,,Strict secret” la vedere era în mîinile generalului Ion Antonescu. Așa cum declarau martorii acestui moment, deși nu există nici o informație oficială, toți cei din anturajul generalului aveau certitudinea că în acel plic diplomatic nu era altceva decît anunțul începerii războiului. Întreaga concentrare de trupe la frontiera de est, cît și mișcările de unități și tehnică militară din ultima vreme, conduceau la acest deznodămînt.

N-a trecut nici o oră de la primirea misteriosului plic, și Antonescu, împreună cu anturajul său din conducerea Armatei, s-au urcat în tren și au pornit spre București. În Capitală, dincolo de agitația mereu crescîndă de la Statul Major al Generalului, pregătirea trenului special pentru deplasarea generalului cu întreaga suită căpăta noi indicii ale unui apropiat eveniment, fiind completat ca pentru deplasarea pe un cîmp de luptă: instalații de transmisiuni, asigurare antiaeriană, pază terestră activă și nominalizarea ofițerilor care se vor urca în tren (aproape toți ofițerii aflați la Cabinetul militar). Acum, nu mai era nici un secret pentru nimeni că așteptarea luase sfîrșit, calea spre realizarea dezideratului național – redobîndirea, prin luptă, a teritoriilor pierdute în 1940 prin ,,fugă” – era de acum deschisă. Și așa a fost.

Sîmbătă, 21 iunie 1941, gara Băneasa, de lîngă București.

Trenul ,,PATRIA”, cum fusese botezat trenul generalului Antonescu, era tras la peron, gata pregătit pentru a porni spre Piatra Neamț – locul de unde avea să înceapă totul. Era o atmosferă asemănătoare cu o plecare la manevre militare, în Moldova. Ofițerii de Stat Major își ocupaseră locurile în vagoane, așteptînd sosirea generalului Antonescu. Cu cîteva minute înainte de ora 13 sosi și Antonescu, condus la tren de doamna Antonescu și de Mihai Antonescu, vicepreședintele Consiliului de Miniștri și ministrul Afacerilor Străine. După un rămas bun banal, fără batistă fluturată la geam, garnitura trenului național ,,PATRIA” pleca din gara Băneasa, pufăind cu greu din ,,plămînii” de cărbuni, cerînd cale liberă cu șuierături prelungi ce se pierdeau pe deasupra cîmpiei de la marginea Bucureștilor.

Pentru plasticitatea frazei, cît și pentru filonul de patriotism ce străbate aceste rînduri, voi prezenta momentul plecării trenului din gara Băneasa prin pana de memoralist a colonelului Gheorghe Magherescu (ofițerul care a adus plicul cu ștampila ,,Strict secret” și l-a predat generalului Antonescu, ofițerul care a lucrat mult timp în preajma generalului în funcții importante, printre care și aceea de șef de Cabinet). Iată paragraful: ,,Odată cu prima învîrtire a roților trenului PATRIA, căci aceasta i-a fost denumirea, se pusese sfîrșit primei perioade a guvernării generalului Antonescu, măreață și plină de consecințe favorabile, care-l trecuse învingător în istoria politică a țării, urmînd o altă etapă, mai măreață, care-i va deschide larg porțile istoriei și ale legendei. Trenul PATRIA lunecă grav și maiestos în amiaza plină de lumină și speranță, pe șinele destinului de nepătruns, spre împlinirea soartei”.

În drum spre Piatra Neamț trenul ,,PATRIA”, deși avea mersul de tren rapid, a trebuit să oprească în gările principale de pe traseu (Rîmnicu Sărat, Focșani, Mărășești) pentru a da prioritate trenurilor militare, încărcate cu trupe, tancuri, autovehicule etc. – dovadă peremptorie a războiului care bătea la ușă.

În jurul orei 18, trenul special a ajuns la Piatra Neamț și a fost garat pe o linie secundară. Aproape ca într-o atmosferă de weekend (cum am spune noi, acum), ofițerii s-au dat jos din tren (fără a se depărta, nu aveau voie), făcînd cunoștință cu împrejurimile imediate, apoi au luat cina în vagonul special amenajat pentru sala de mese, după care fiecare s-a retras în cușeta lui sau au mai rămas la vagonul restaurant. Oricum, începuse o noapte cu semne aparte și cu trăiri speciale, cu sentimente incerte, pe care fiecare în parte le simțea, dîndu-le libertatea de a-și croi drum spre necunoscut. Ca un făcut, fără a fi primit vreun ordin în acest sens, numeni nu avea chef de somn, toți din ,,garda pretoriană” a generalului își făceau de lucru așteptînd, parcă, să se întîmple ceva.

Și chiar s-a întîmplat.

După miezul nopții, aproape de ora 1, lîngă tren s-a simțit o agitație aparte, generată în special de mai multe mașini și motociclete care soseau și de comenzi militare în limba germană. Deodată ușa vagonului generalului Antonescu se deschide și generalul apare în cadrul ei, în timp ce spre aceeași ușă se îndreaptă un general german, care intră în vagon. Era generalul Schobert, comandantul Armatei a IX-a germană (cea de pe poziția din jurul Iașului) care venise să se prezinte generalului Antonescu. Timp de o oră și ceva, în salonul vagonului lui Antonescu, doar în trei (Antonescu, șeful Marelui Stat Major, generalul Iosif Iacobici, și generalul german) au discutat cu ușile închise, amplificînd semnul de întrebare care plutea în aerul nopții de iunie. Între timp, cine a avut prezența de spirit mai activă a putut constata cum, în miez de noapte, în vagonul restaurant se punea la cale un fel de petrecere: s-au înlocuit fețele de masă, au apărut pe masă cupe pentru șampanie și farfurii cu mici gustări! Ce urma? O recepție? O masă festivă? O sărbătorire a vreunui eveniment?

Aproape de ora două, ofițerii din suita lui Antonescu au fost anunțați să vină la vagonul restaurant. Pe tăcute, unii mai șoptind între ei, cu fețele ce exprimau întrebări amestecate cu nedumeriri, disciplinați, au ocupat locurile de la mese în așteptarea surprizei care, de fapt, putea foarte ușor să fie numită semi-surpriză, ținînd cont de bănuielile acestor militari care știau să citească harta și dincolo de liniile și culorile ei.

În curînd apăru și generalul Antonescu, avîndu-l înaintea lui pe generalul Schobert, ca musafir. După prezentarea ofițerilor din suită, personalul de serviciu trecu la destuparea sticlelor de șampanie și umplerea cupelor de pe mese. În mijlocul vagonului, generalul Antonescu se opri, luă cupa cu șampanie în mînă, și, într-o atmosferă de solemnitate totală, rosti o scurtă, dar profundă cuvîntare, pe care o redăm, pentru a încerca să înțelegem (dacă nu putem trăi) sentimentele ce-l dominau în acel ceas crucial pe Conducătorul Statului Român: ,,Domnule general, domnilor, vă anunț că astăzi a sosit ceasul luptei pentru a șterge pata de dezonoare de pe fruntea Țării și de pe stindardele Armatei. Peste puțin, în faptul acestei zile, Armata va primi ordinul să treacă Prutul spre a împlini trupul țării așa cum ne-a fost lăsat de la Basarabi. În această luptă dreaptă și sfîntă prin drepturile ei, avem cinstea de a ne afla lîngă cea mai vitează armată, care a venit pe pămîntul nostru spre a lupta pentru dreptatea noastră. Vom ști să fim vrednici de această cinste.

Pentru ceasul care se apropie, pentru zilele ce vor urma, să ridicăm paharul nostru și să închinăm pentru izbîndă, pentru triumful dreptății asupra nedreptății și silniciei și al luminii asupra întunericului”.

(va urma)

GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite