Am ajuns la episodul al treilea al acestui serial jurnalistic, în încercarea de a scrie (deși, cu multă neplăcere) despre ineficiența, timp de opt ani, a președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, în a conduce destinele României – nu ca un hatîr personal – ci ca o obligație sfîntă, rezultată din îndatoririle sale constituționale, și nu numai. Cine a urmărit atent activitatea președintelui Iohannis, indiferent că l-a votat sau nu, este imposibil să nu fi remarcat nenumăratele hiaturi în îndeplinirea acestor îndatoriri oficiale, care, din păcate, au adus pierderi grave României, pe mai multe planuri: politic, economic, social, juridic, militar, extern, moral, și al încrederii poporului în forțele politice, în prezent.
Dacă în episodul anterior materialul s-a axat pe dezvăluiri care veneau în contextul (destul de alambicat) al eșuării României de a fi primită în spațiul Schengen, cu semnele de întrebare care planează asupra unor întîlniri ale președintelui României, în același plan, adică problema Schengen, în episodul de față narațiunea va fi de altă factură, aceasta îmbrăcînd haina unor aspecte controversate din viața și activitatea actualului președinte al Țării, fostul profesor de fizică din Sibiu, domnul Klaus Werner Iohannis. Dincolo de indignare și regret, rămîn 8 ani pierduți, în care România – sîntem siguri – n-ar fi trăit deziluzia de la Bruxelles, din 8 decembrie!
Apropo de acest „incident”: indiferent cît ne-ar durea și indiferent cu cîtă doză de supărare am primit această veste, ratarea (deocamdată) a intrării în Schengen, nu înseamnă ceea ce a clamat o parte dintre „analiștii” și „istoricii” invitați, cu duiumul, la posturile de televiziune – anume că am „pierdut un moment istoric”! Nu este adevărat! Am pierdut o oportunitate economică; de fapt, am pierdut un drept căpătat pe bune, din cauza unui șantaj de natură economică, glazurat cu obiective politice. Dacă intrarea în Schengen (cu tiruri, cu droguri, cu export masiv de carne vie – cu toată suita de factori nocivi pentru societatea românească), după ce vom primi acceptul, semnifică „un moment istoric”, atunci, vă întreb: 1859 – Unirea Principatelor, 1877 – Plevna și Independența României, 1917 – Mărăști - Mărășești - Oituz, 1918 – 1 Decembrie, Alba Iulia – ce momente au fost? Hai să nu ne aprindem și să nu cădem în derizoriu, sub apăsarea de moment a emoției naționale...
Președintele României –
legături periculoase
În contextul scurgerii inexorabile a timpului, cînd, în opt ani, președintele Klaus Iohannis a fost deseori absent (la propriu) din peisajul național, fiind plecat ba la schi, ba la golf, ba în excursii exotice sau (săptămînal, 2 - 3 zile) în cuibușorul familiei din Sibiu – totuși, i-au mai rămas zile pentru diferite activități prezidențiale, bineînțeles, toate acestea avînd un scop unic și măreț: servirea Patriei și a Poporului! Fără să punem la îndoială onorabilele intenții ale domnului președinte Klaus Iohannis, vom arăta cîte ceva dintr-un soi de relații și de legături, care – în momentele dificile prin care trece România (sau nu e adevărat?) – s-ar putea contoriza într-un fel de notă de plată, nemeritată pentru cei care trăim (și vrem să trăim normal) în acest colț de lume, hărăzit de Dumnezeu cu tot ce are nevoie pentru a fi îndestulător – pămîntul numit România!
Printre companiile austriece care funcționează în România, „ajutînd Țara să prospere din punct de vedere economic” (cum ar spune cancelarul de la Viena, Karl Nehammer), se află și „Automobile Bavaria SRL”, cu o mînă de angajați – puțin peste 500 – și cu o cifră de afaceri, pe anul trecut, de 946.770.159 lei. Cînd se va trage linie și se va socoti rezultatul economic al acestei firme, pe anul curent, sînt sigur că realizările vor fi mai bune decît cele anterioare, motivul fiind unul întemeiat. De ce spun acest lucru? Iată dovada: anul acesta, în condiții de licitație dubioasă, Ministerul de Interne a cumpărat de la „Automobile Bavaria SRL”, cu sediul în Șoseaua București-Ploiești, 600 de automobile BMW, în valoare de 98.000.000 lei fără TVA
Dincolo de condițiile impuse în caietul de sarcini, cu elemente de construcție care (întîmplător?) se găseau numai la marca BMW, presa iscoditoare a descoperit că, în anul 2022, firma în cauză a obținut contracte cu Statul Român atingînd un plafon de 223 milioane lei. Acum urmează... motivația acestui demers al ministrului de Interne, Lucian Bode, vicepreședintele PNL și un excelent ascultător disciplinat al domnului Klaus Iohannis: firma cu pricina, deși pare germană, are sediul în Austria, unul dintre administratori fiind Michael Schmidt. Pînă aici, nimic (sau aproape nimic) ieșit din comun! Căutînd, însă, în trecutul acestui om de afaceri, găsim explicația unui vechi proverb: „Sîngele, apă nu se face!”, zicală materializată printr-o veche prietenie dintre neamțul Michael Schmidt și neamțul Klaus Iohannis. Poate tot nu este ceva nepotrivit, ceva putred în această relație tovărășească, dacă... dacă aceasta nu s-ar fi materializat în substanțiale cîștiguri bănoase trecute în contul firmei neamțului... vienez, „norocul” domnului Michael Schmidt chemîndu-se... Klaus Iohannis!
Omnipotent, mai deținînd și alte firme, Michael Schmidt, conform presei românești, a încheiat numai în ultimii 6 ani, de cînd președintele României este Klaus Iohannis, contracte în valoare totală de aproape 250 de milioane de euro, cu entități ale Statului Român. Întorcîndu-ne în timp, prin 2014, în toiul campaniei electorale, încolțit de ziariști, candidatul la Președinție, Klaus Iohannis, declara, demonstrînd de pe atunci predilecția pentru a „ameți” auditoriul cu banalități salvatoare: „Am o relație apropiată cu Schmidt. Am puțini prieteni. E un om de afaceri de bună calitate. E foarte adevărat că firma lui a pus la dispoziția Sibiului un BMW pe care să-l folosim așa cum dorim noi. A fost un lucru  mult speculat. Acum nu mai există nici o mașină BMW în comodat la Primărie”.
Cum bunele prietenii se leagă și se consolidează pe dovezi palpabile, legătura dintre cei doi s-a întărit ulterior, urmînd ascendent drumul spre Cotroceni al domnului Iohannis, care a simțit din plin binefacerile unei astfel de prietenii, contabilizate în cîteva momente, cum ar fi:
1. În timpul campaniei electorale din 2014, Klaus Iohannis a locuit, cu chirie, într-un apartament aparținînd omului de afaceri Michael Schmidt;
2. În 2021 (octombrie), familia Michael și Veronica Schmidt a luat parte în Germania, la Aachen, la ceremonia de decorare a președintelui Klaus Iohannis cu Premiul „Carol cel Mare”;
3. În iulie 2021 și în iulie 2022, președintele României a participat la Festivalul „Săptămîna Haferland” din satul Criț, comuna Bunești, județul Brașov, eveniment organizat de aceeași familie germană, Michael și Veronica Schmidt.
Toate bune și frumoase, numai că trebuia să vină și răsplata președintelui pentru cîte s-au adunat în contul domniei sale, ca urmare a prieteniei cu omul de afaceri din Brașov. Ultima expresie este cea de la care am pornit incursiunea în acest mediu în care pot fi găsite și alte exemple, în conjunctură directă cu Palatul Cotroceni: cumpărarea de către servilul Lucian Bode a celor 600 de BMW-uri de la firma domnului Michael Schmidt. Bineînțeles că domnul Iohannis a recționat în felul său binecunoscut, încercînd să așeze o perdea de fum peste afacerile unui privat bavarez, pe banii Statului Român: „Cred că este evident pentru toată lumea că eu nu am nici o treabă cu această achiziție”. Dacă tăceai, filozof rămîneai!
Pardon, domnule președinte!
Analizînd contextul europen în care a fost realizată această investiție, este tot mai evidentă „licitația” cu adresă precisă, dacă ținem cont de aureola omului de afaceri Michael Schmidt – ca prieten vechi și finanțatorul dumneavoastră, astfel cum este cunoscut în mediul de afaceri din România. În această postură, cine avea curajul să-l concureze pe domnul Schmidt? Dacă introducem în ecuație și cîțiva termeni care bat la ochi, cu privire la acest contract, cred că demonstrația este asigurată 100%. Iată aceste argumente:
1. Noi dotăm Poliția cu mașini scumpe, în timp ce țări cu mult mai bogate decît România (Italia, Franța, Spania, Olanda) nu aruncă banii pentru mașini care să fie dotate cu o cutie automată cu 8 plus 1 viteze;
2. Pentru adaptarea acestor mașini la misiunile Poliției, vor fi necesare o serie de modificări, adică alți bani;
3. Mentenența celor 600 de mașini, făcută de firma vînzătoare, va aduce mulți euro în buzunarul lui Michael Smidth.
Problema acestei achiziții a devenit și mai complicată după ce Codruța Koveși a intrat pe fir, banii în cauză provenind din fonduri europene.
Așa cum dezvăluie presa dîmbovițeană, omul din umbră al lui Iohannis, Michael  Schmidt, are două dosare la DNA, astfel că viitorul nu sună bine deloc. Pentru că se vorbește despre încrengătura dubioasă în care a fost prins șeful Statului, s-a aflat că, în demisia fostului ministru al Apărării, Vasile Dîncu, pentru că a refuzat să semneze achiziționarea a două elicoptere AIRBUS (la un preț triplu față de cel de pe piață), situație pe care ministrul Dîncu era pregătit s-o prezinte în ședința CSAT, care ar fi bulversat afacerea, un rol important îl avea și reprezentantul „frăției săsești”, Michael Schmidt, în calitate de consultant, prin firma ELSIT.
Pentru a încheia acest capitol cu iz de frățietate de tip german, să așezăm direct bomboana pe colivă și să personificăm, fără subtilități, o părticică din anturajul președintelui Klaus Iohannis. „Am o relație apropiată cu Schmidt. Am puțini prieteni. E un om de afaceri de bună calitate” – vă amintiți textul? Să detaliem subiectul, reproducînd dintr-un jurnal bucureștean un citat definitoriu pentru acest caz de prietenie la cataramă: „Michael Schmidt, liderul de facto al «Coloanei a cincea săsești» și omul cu cea mai mare influență asupra lui Klaus Werner Iohannis, de cînd acesta era doar un profesor de provincie”. Cred că este suficient pentru a ajunge la chintesența problemei care poate genera acele legături periculoase amintite în acest articol, dar mai este ceva: fratele soției domnului Michael Schmidt, frumoasa doamnă Veronica, este Renato Usatîi, acel Usatîi care s-a lăudat public, vorbind despre faptul că este colaborator acoperit al FSB-ului de la Moscova (Serviciul Federal de Securitate) și nu s-a sfiit să ceară oficial autorităților de la Chișinău să declanșeze „vînătoarea fasciștilor români”!
Acesta este cadrul mai intim al unor relații bolnăvicioase, în care este vîrît actualul șef al Statului. Dacă lărgim cadrul, vom da, de pildă, de cazul „spioanei” cecene Marina Sircovscaia, care a primit cetățenia română taman la ambasada noastră de la Washington, depunînd Jurămîntul de credință față de România în prezența ambasadorului român în capitala americană Alexandru Moraru, omul președintelui Klaus Iohannis, singurul care l-a propus și susținut pentru această importantă funcție diplomatică! Dar, despre această filă neagră din Istoria Diplomației românești contemporane, sub dirijarea mult lăudatului ministru Bogdan Aurescu, poate vom reveni cu un material de sine stătător.

România – atrasă în războiul ruso-ucrainean?
Să ne întoarcem la Constituția României, cărticică ce nu trebuie să lipsească de pe biroul de lucru al Președintelui Țării, ba chiar să doarmă cu ea sub cap. Da, dar, în principal, s-o pună în practică, pentru că, ne aducem aminte, am avut un președinte (marinar de meserie), care, deși purta Constituția în buzunarul de la piept, o încălca fără nici o remușcare! Deci, la capitolul 2 din Constituție, intitulat „Președintele României”, la articolul 92, „Atribuții în domeniul apărării”, la primul aliniat scrie clar: „Președintele României este comandantul forțelor armate și îndeplinește funcția de președinte al Consiliului Suprem de Apărare a Țării”. Plecînd de la acest paragraf din „Cartea de căpătîi a Țării”, într-o interpretare halucinantă, președintele Klaus Iohannis, crezîndu-se Napoleon Bonaparte, se consideră stăpîn pe Armata României și, ca orice patron, ia măsuri pe cont propriu, în acest fel aducînd mari prejudicii Armatei, în principal, și Țării, în general.
Noi nu știm ce pregătire militară are Șeful Statului, dacă a trecut sau nu printr-o cazarmă înainte de a fi ales în fruntea Statului Român. Indiferent de acest aspect, în calitatea supremă pe care o are în prezent, aceea de comandant al forțelor armate ale României, domnul Klaus Iohannis trebuie să discearnă între obligațiile de Stat și credința sa personală, fiind capabil să traseze o linie de demarcație între obligațile impuse de Constituție și anumite stări emoționale sau cerințe venite din afară, care ar pune în pericol pacea în Țară, intrînd în conflicte care nu sînt ale Țării noastre. Dar, din păcate, din cîte s-au întîmplat pînă în prezent, președintele României ne-a demonstrat că își folosește puterea dată de funcția de șef de Stat și de comandant al Armatei pentru a pune această forță militară națională în slujba altor autorități statale, executînd ordinele Pentagonului, sub  pretextul subțire că România este membru NATO.
În motivația de mai sus poate exista ceva ce nu cunoaștem în legătură cu atitudinea de luptător a domnului Klaus Iohannis, o fi curgînd în vinele domniei sale sînge de cuceritori, oameni neînfricați, care să se arunce în luptă pentru o cauză personală, aceea de a se împăuna cu titlul de mercenari. Nu știm... poate e vreo fibră din arborele genealogic al familiei sale! Noi, însă, românii, am fost și sîntem un neam pașnic. Istoria ne-a învățat doar să ne apărăm în fața unor hoarde năvălitoare, nu să trimitem armate să moară pe pămînturile altor țări și pentru interesul altor state. Indiferent de adăpostirea sub umbrela NATO, invocînd obligațiile asumate de România, odată ce am intrat în această organizație paramilitară, menită, chipurile, să vegheze la menținerea păcii pe pămînt (în realitate, provocînd conflicte militare și distrugînd țări și popoare), cine mai redă familiilor pe cei 27 de tineri români morți în Afganistan, și cine a îmblînzit suferințele celor peste 200 de răniți? Doar cu covoare de flori și cu decorații de tinichea nu putem reface vieți și destine.
În Kosovo, Irak, Mali și în alte țări de pe glob, militarii români stau gata să intervină, fiind obligați, dacă e cazul, să împuște oameni, la rîndul lor găsindu-se în orice moment în fața morții. Dacă executăm orbește ordinele NATO, s-a întrebat președintele Klaus Iohannis, de ce, din cele 30 de armate aparținînd celor 30 de state care fac parte din același NATO ca noi, în misiunile cu statut de mercenariat din teritorii de aiurea nu se găsesc reprezentanții tuturor acestor armate, noi, românii, alergînd în orice colț de lume, acolo unde NATO are nevoie de carne de tun? Desigur, întrebarea este retorică, domnul președinte are doar interesul să-și aureoleze activitatea sa în slujba „păcii”, impusă cu forța de SUA, viața militarilor români fiind sacrificată pe altarul acestei ipocrizii prezidențiale.
Ce este și mai grav, sub conducerea „înțeleaptă” a Comandantului Suprem, este pericolul care se întrevede din confruntarea militară de la granița de Est a României. Făcînd pe viteazul, președintele României, cu sprijinul servitorilor din Guvern și din Parlament, dă semne neîndoielnice de angajare a României în acest război care nu  este al nostru. Greșelile săvîrșite de șeful Statului, începînd cu atragerea generalului Nicolae Ciucă în politică, de partea PNL (unde a ajuns chiar președintele acestui partid), continuînd cu cedarea unei părți din suveranitatea națională, prin admiterea instalării de baze americane la Mihail Kogălniceanu, la Cîmpia Turzii, la Deveselu și la Cincu (împreună cu forțe armate ale altor state din NATO) – în prezent, aceste  teritorii avînd alt statut decît cel românesc – și permițînd aprovizionarea armatei ucrainene cu armament și muniție de pe teritoriul României – fapte la care se adugă și alte elemente care adeverează cum a sărit președintele Iohannis peste cal – sînt tot atîtea dovezi ale jocului periculos pe care-l face Klaus Iohannis, în ambiția sa de a fi remarcat de Casa Albă, vizînd funcția de secretar general al NATO.
Cît de cinic să fii încît să te împăunezi cu titlul de lider al grupării anti-ruse, în cadrul conflictului dintre această țară și Ucraina, permițînd instalarea pe teritoriul Țării tale a unor armate și tehnică de luptă străine, de atac, preconizînd utilizarea acestor forțe împotriva unui vecin al României de la Răsărit, indiferent cum se numește acesta și ce i se pune în cîrcă?
Cît de iresponsabil să fii încît să accepți, ca șef de Stat, pregătirea teritoriului Țării tale ca pe un cap de pod într-o eventuală ripostă a NATO împotriva Rusiei? Cît de orb să fii încît să nu descoperi realitatea Țării tale din scenariul pregătit de Pentagon, care pune la cale o reacție colectivă a NATO împotriva „agresorului” european, Putin, punînd România vîrf de lance la hotarul de Est? Și, cît de ahtiat după putere să fii încît să nu observi situația precară a Poporului Român – sărăcia generalizată – și să te preocupe, zi și noapte, soarta lui Zelenski și a poporului ucrainean, dirijînd spre banca Ucrainei 60 de milioane de euro, la ordinul americanilor, după ce ai mai cotizat la „fondul de investiții” NATO, cu alte 34 de milioane de  euro?
Răspunde cineva la aceste întrebări, dintre politicienii care-l pot împiedica pe Klaus Iohannis să transforme România într-un cîmp de luptă? Este în stare vreun om de stat român să-i spună domnului președinte că militarii NATO de pe teritoriul României n-o să ne apere pe veci de pericolul pe care-l reprezintă „ursul” de la Răsărit? Pînă atunci răspund eu: nu va răspunde numeni! Lașitatea este mai puternică decît iubirea de Țară!
România – arsenal nuclear pe teritoriul ei!
De parcă n-ar fi fost îndeajuns balamucul în care am intrat de cînd cu războiul dintre Rusia și Ucraina, de curînd, Guvernul de la București – slugă plecată a politicienilor străini care conduc, de fapt, destinul României – printr-un ordin al ministrului Apărării, a aprobat intrarea arsenalului nuclear pe teritoriul României. Fapt inedit, ce permite intrarea în Țară a unor forțe militare străine nu doar cu echipament, tehnică militară, muniții, armament etc., ci și cu material radioactiv!
Problema este cu atît mai gravă cu cît acest ordin iresponsabil a fost un fel de stratagemă prin care să adoarmă vigilența opiniei publice și a mass-media, prin strecurarea într-un ordin de ministru (publicat în 29 noiembrie în Monitorul Oficial), modificînd art. 232 din Ordinul MapN M4 din 2014. Fără a intra în amănunte tehnice și birocratice, deosebim diferența dintre conținutul aceluiași articol al Ordinului din 2014 și cel din 2022, prin fixarea unui termen de 4 zile lucrătoare a cererii pentru obținerea aprobării de intrare (ieșire) și staționare a unor forțe armate aparținînd statelor membre NATO, Uniunii Europene și Partenariatului pentru Pace, înainte de data planificată. Noutatea care premerge halucinanta „dezlegare” la introducerea pe teritoriul României a arsenalului nuclear, constă în faptul că, din „Partenariatul pentru Pace” face parte, la ora actuală, și Ucraina – de fapt, destinatara acestui Ordin de ministru!
Mai mult decît atît, în caz de intervenție a armatelor din NATO și UE pe teritoriul României, noul document reduce termenul de aprobare la 48 de ore, la jumătate  față de termenul vechi. Și, acum urmează „bomba” zilei, care ar putea implica România într-un război nuclear, „pe mîna Pentagonului”. Iată textul incriminat: „Pentru desfășurarea operațiilor/ exercițiilor organizate de NATO sau UE sau împreună cu state membre NATO și UE, ale căror planuri/scenarii includ trecerea frontierei de forțe armate străine pentru gestionarea situațiilor de urgență sau de criză, cererile pentru obținerea aprobării de intrare/ieșire și staționare sau tranzitare a teritoriului României se înaintează  cu cel puțin 48 de ore înainte de data planificată a intrării transportului pe teritoriul național”. Acum, crezînd că nimeni nu se mai obosește să mai piardă timpul cu niște adnotări generale, MApN a introdus „șopîrla”, creînd un precedent de o gravitate imensurabilă pentru România: „Cererile vizează deplasarea de forțe, produse și echipamente militare, armament, muniții, explozivi, MATERIALE RADIOACTIVE (n.a.) și alte bunuri periculoase”.
Iată, dragi comparioți, pe cînd Națiunea este conectată la a „ne lua Țara înapoi”, în contextul eșecului de la Bruxelles, privind neadmiterea României în Schengen, cînd Poporul se simte trădat de Europa (se aștepta vreun român la altfel de tratament?), încercînd să repare ceea ce au stricat politicienii, în frunte cu șeful Statului Român, chiar sub ochii somnoroși ai acestuia, Guvernul provoacă o mare îngrijorare, punînd România în postura de a fi ținta numărul unu în cazul unui viitor conflict între Rusia și trupele NATO! Cine va fi răspunzător de acest adevărat act sinucigaș?
Președintele României? Nu! Pentru că 29 noiembrie (data publicării acestui Ordin aberant, în Monitorul Oficial) căzînd într-o zi de marți, domnia sa numai ce se înapoiase de la Sibiu și, încă, mai adulmeca aerul tare de la Păltiniș;
Premierul Nicolae Ciucă? Nu! Pentru că, în acel moment, domnia sa, deși general, nu mai îndeplinea funcția de ministru al Apărării, care, în mod direct, trebuie să răspundă de funcționarea feudei sale, adică a ministerului;
Ministrul Apărării, noul ministru, adică domnul Angel Tîlvăr? Nu! De ce? Foarte simplu – Ordinul în cauză nu era semnat de domnia sa, ci de secretarul de stat din MApN, domnul Eduard Bachide! Iată că am găsit, în sfîrșit, țapul ispășitor! (dacă va fi nevoie)
Din cînd în cînd, mai ales ca jurnalist, ești obligat să operezi cu elemente prin metoda comparativă, pentru a releva un anume aspect, o anumită situație din prezent, în raport cu același domeniu, dar, pe altă scară a timpului. Aplicînd acest procedeu în cazul de față, ce constatăm, comparînd cele două atitudini ale celor doi șefi de Stat (Nicolae Ceaușescu și Klaus Iohannis), într-o chestiune atît de importantă, precum suveranitatea națională și siguranța teritorială? Deși România era membru al Tratatului de la Varșovia (conglomerat militar al unor țări socialiste, asemănător NATO), și, deși Armata Română era integrată – tactic și operativ – în misiunile de apărare ale acestui Tratat, participînd împreună cu armatele celorlalte state din organizația amintită la exerciții și manevre militare comune, cînd Statul Major al Tratatului de la Varșovia a vrut să planifice aplicații militare cu trupe străine pe teritoriul României, Nicolae Ceaușescu – șeful Statului și Comandantul Suprem al Armatei – s-a opus categoric, admițînd, cu măsuri excepționale de siguranță pe timpul transportului, doar tranzitarea teritoriului României de către garniturile feroviare încărcate cu trupe, materiale și tehnică de luptă, în drum spre țările afiliate, unde erau planificate exerciții și aplicații militare.
Cum se comportă actualul șef al Statului, domnul Klaus Iohannis, în aceeași problemă? Total neadecvat. Lipsit de coloană vertebrală, în ipostază totală de serv al unor țări de mai aproape sau de mai departe, de peste Ocean. În special,  după declanșarea conflictului armat dintre Rusia și Ucraina, domnul președinte parcă ar fi intrat într-o fibrilație perpetuă și într-o alarmă universală! Stă aproape în genunchi, se roagă de America, de Franța, de Germania, de Olanda și de alte state din NATO, să trimită cît mai multe trupe, armament și tehnică de luptă cît mai sofisticate, să vină să se instaleze în România, pe cheltuiala românilor, bineînțeles, crezînd că, astfel, Țara noastră va fi apărată în caz de atac din partea Rusiei. Atît din punct de vedere militar, național, cît și psihologic, politica de apărare practicată de domnul Iohannis, în cazul de față, este o utopie (ca să nu spun, o prostie!). Iată un argument irefutabil, formulat printr-o simplă întrebare: crede președintele României că 1.000 de militari americani, 500 de soldați francezi și alte cîteva sute din alte țări NATO, staționați pe teritoriul României, vor fi capabili să „salveze” Țara și Națiunea Română în caz de un atac armat rusesc, atunci cînd, în 12 minute, rachetele Moscovei vor exploda în inma Țării, la București?
Dincolo de această percepere a apărării teritoriului Țării cu armate străine, bazîndu-se pe articolul 5 din Tratatul NATO, Klaus Iohannis uită un fapt real: acești militari, oricît de bine ar fi echipați, înarmați și antrenați, tot statut de mercenari vor avea, și o psihologie că practică acest serviciu pentru bani, încercînd să se pună la adăpost cu viața, pentru a-și putea cheltui în voie dolarii sau euro primiți drept răsplată. Crede oare domnul președinte că, în caz de intrare a României în război, ne vom mai întîlni cu exemple și cu jertfe ca la Mărăști, Mărășești, Oituz, Sfîntu Gheorghe, Valea Oltului, Oarba de Mureș? Nici mercenarii, dar nici soldații din noua Armată Română nu vor fi capabili să repete – dacă va fi cazul – faptele eroice, de arme, ale înaintașilor noștri! Va fi un dezastru total! Va fi o fugă ca acum 80 de ani, a armatelor Axei, în fața Stalingradului!
În aceste condiții, de ce apasă președintele Republicii și Comandantul Suprem al Armatei pe pedala periculoasă a deturnării realității și  forțării atragerii României într-un război care, nu numai că nu este al nostru, dar va duce, în final, la dispariția de pe hartă a României, în condițiile pe care le cunoaștem astăzi! Nu vă bazați pe articolul 5, domnule președinte Klaus Iohannis! În loc să vă gudurați pe lîngă generalii americani, care sînt vîrf de lance în aranjamentul de înzestrare a Armatei Române cu tot felul de vechituri ce ar trebui casate, mergeți într-o seară, incognito, la Deveselu – Baza militară americană, de suflet, a dumneavoastră – și vizitați cîrciuma din comună! Veți vedea cu proprii ochi, în practică, aplicarea articolului 5, pe care îl clamați mai abitir ca un pustnic moaștele unui sfînt!
În acest context, cînd vedem cum comandantul Suprem al Armatei (un civil, totuși) îndreaptă, încet, încet, România spre un conflict major cu un Stat puternic, fiind asmuțit de marii producători străini de armament (în timp ce industria autohtonă de apărare a intrat în colaps), și bazîndu-se orbește pe acel articol 5, nu înțelegem de ce nu se găsește nici un general, specialist adevărat în probleme și tactici de apărare, să-i explice șefului Statului, cu harta în față, la ce pericol iminent împinge România. Ajungînd în acest punct sensibil, al influenței generalilor asupra deciziilor lui Iohannis, să nu omitem cum încearcă președintele României să „cumpere” loialitatea și servilismul acestor generali la care facem apel. Cum? Prin avansări rapide și multiple, care atrag după ele funcții babane, la birou și solde generoase. Ultima operațiune de acest gen explică, dacă mai era cazul, muțenia baștanilor din Armată: peste 60 de avansări la gradul de general, anul acesta (la întreg sistemul de apărare și siguranță națională, numai la MapN, 32), față de 48, în 2020 și 44, anul trecut, per total! Cercetătorii militari au semnalat faptul că în Armata Română sînt mai mulți generali decît în cea a Marii Britanii!
Quo vadis, domnule președinte?
Au trecut 8 ani degeaba. Au mai rămas doi ani. Dacă pentru Țară, acești ultimi ani de domnie a lui Klaus Iohannis vor fi aproape inexistenți, pentru cel care nu va mai fi, din 2024, președintele României, ultimele 700 de zile se vor transforma într-o alergătură continuă pentru a-și asigura viitorul. Din cele întîmplate pînă în prezent, cam știm ce sfori trage domnul Klaus Iohannis pentru a fi sigur că va avea o bătrînețe linștită, deși o parte din aceste sfori s-au cam rupt. Astfel s-a întîmplat cu postul de secretar general al NATO, după ce Stoltenberg își va îndeplini misiunea. Atît s-a gudurat președintele nostru pe lîngă oficialitățile americane, făcîndu-le toate poftele (2,5%, în realitate este 3% din PIB pentru armată); zeci de miliarde de euro pentru achiziționarea din SUA de tehnică și armament militar; baze militare americane pe teritoriul României cu gîndul că-i va îndupleca și-l vor cadorisi cu acest post, vizibil pe plan mondial.
Acesta era un vis de-al președintelui. După cum devoalează analiștii politici de la NATO, orientarea lui Biden și a liderilor europeni s-ar opri la un secretar general NATO de gen feminin, pe tapet fiind enumerate și nume concrete: președintele Slovaciei (Zuzana Caputova), vicepremierul Canadei (Chrystia Freenland), prim-ministrul Estoniei (Kaja Kallas), fostul președinte a Croației (Kolinda Grabar-Kitarovic). Dacă pentru șefia NATO speranțele par a fi zero, totuși, domnul Iohannis nu disperă – mai are o speranță, speranță ce se numește președintele Consiliului European. Și în acest sector se pare că sînt preferați tipi asemănători actualului șef, Charles Michel – oameni activi  și rapizi în a lua hotărîri, politicieni cu o largă manevră de diplomație și cu dovezi de inteligență comunitară, ceea ce, probabil, s-a constatat că îi lipsesc domnului Iohannis.
În fine, să lăsăm  aceste posturi din afara României și să încercăm, totuși, să răspundem la întrebarea de mai sus, proiectînd cariera actualului președinte (cînd va ajunge un fost președinte) la posibilitățile interne. Unii spun că, așa cum tot a ținut PNL-ul în brațe, cîntînd peste tot că e „partidul meu”, ar vrea chiar să-l ia de-a binelea, adică să ajungă președintele PNL, apoi să-și croiască drum spre Palatul Victoria, în fotoliul de premier. Scenariul nu este unul SF, poate funcționa, știind, mai ales, pe cîte legi și regulamente, și pe cîte cadavre a călcat de cînd a fulgerat în politica românească fostul primar al Sibiului!
Da, dar, în această variantă, s-ar putea să-i pice destul de rău fostului profesor de fizică, materie la care nu se va mai întoarce niciodată. Iată cum s-ar putea scrie Istoria.
Pierderea fotoliului de secretar general al NATO poate fi o pierdere grea de tot. Punînd piciorul în acel fastuos birou, sub pavăza steagului cu 50 de stele și a lui Biden, bineînțeles, Klaus Iohannis se asigură de un factor de imunitate beton, cu platoșă americană și europeană, care domină imunitatea autohtonă, ce poate fi zdrobită (cum s-a mai întîmplat, în multe cazuri) de un procuror „dirijat”. Președintele știe mai bine decît noi că trebuie să se pună la adăpost pentru dosarele păstrate la naftalină: 640.000 de euro – bani încasați din chiria unei case, în posesia căreia familia Iohannis a intrat în mod fraudulos (hotărîre rămasă definitivă), problema chiriei primite rămînînd în aer. Dar, asta nu e tot. De-a lungul timpului, presa a dezvăluit gravele ilegalități, cunoscute din documente publice, cu hotărîri judecătorești anapoda și sfidarea pe față a Legilor Țării. Și, aici nu vorbim despre casă, fostul sediu al băncii Raiffeisen, filiala Sibiu, ci de cu totul alt dosar – cel al retrocedărilor ilegale a averii Statului Român – zeci de imobile cedate, într-o totală sfidare a realității, Forumului Democrat al Germanilor din România, al cărui președinte (în timp ce era și primar al Sibiului) a fost actualul președinte al României.
Aici este buba!
Deși, deocamdată, se prezintă cam bleagă, mîna Justiției se poate înzdrăveni, după 2024, și va da la o parte praful de pe aceste dosare ținute de judecători obedienți și (probabil) corupți, pe fundul unor sertare. Atunci, dacă NATO nu e, dacă nici Consiliul Parlamentului European nu e, Quo vadis, domnule Klaus Iohannis? Pînă să aflăm răspunsul la această întrebare, apropo de titlul acestui articol, după 8 ani împreună cu președintele Klaus Iohannis, se cade să întrebăm: Mai are Țara Președinte? Mai are Președintele Țară?
Sfîrșit
GEO CIOLCAN

Notă: Pentru că am promis, iată cîteva titluri din presa noastră, referitoare la președintele Klaus Iohannis: „Mai trăiește profesorul de la Cotroceni?”; „Disprețul izolatului. Iohannis, un provincial cu aere de upperclassman”; „O previziune din 2014: Klaus Iohannis, viitor asasin al economiei naționale”; „Ce profiterol joacă acest robot?”; „Iohannis, ți se rupe de România: Rools-Royce la München, vilă la Marbella!”; „BMW-ul și asfaltul. Cazul Iohannis –
Schmidt, un remake după Dragnea – Teldrum”; „Iohannis, jos laba de pe Statul Român”; „Iohannis, copilul de trupă al banilor mulți”.
Dacă ne gîndim bine, aceste înșiruiri de titluri pot forma o enciclopedie a Cotrocenilor, cu un titlu generic de Rușinea Națională. (G.C.)