Era o dimineață de toamnă, cu cerul îmbrăcat într-o mantie de pîclă groasă, prin care soarele abia de se zărea. Cîntecul păsărilor parcă dispăruse, doar ici-colo se auzeau glasul răgușit al vreunui guguștiuc și larma cîtorva vrăbii oțărîndu-se între ele, probabil pentru un gîndac sau un fluture... În ograda noastră era la fel de multă liniște... Mama ne trimisese pe mine și pe sora mea Ileana să mulgem vaca... Să o ajut să ia deoparte vițelul, un năzdrăvan de tăuraș, că de îndată ce scăpa la ugerul mamei lui, era în stare să sugă la toate patru țîțele deodată... Nu terminarăm bine de muls vaca și numai ce o văd pe mama că intră în ogradă val-vîrtej, cu o falcă în cer și una în pămînt, venind spre noi, vorbind și ocărînd de una singură. Rareori o văzusem într-o asemenea stare, și cum furia ei era într-atît de mare, nici nu am îndrăznit s-o întreb ce i se întîmplase. La început am crezut că supărarea ei venea de la mine, că încă nu plecasem cu vaca la păscut. Desfac cît pot de repede funia din coarnele animalului și, cu o bucată de arac luată în grabă din grămada cu lemne, mîn vaca spre poartă ca, de acolo, pe uliță, s-o pornim spre islaz. Nu apuc să fac decît doi pași în urma ei, că mama e deja lîngă noi. Și, printre lacrimi, numai ce o auzim că spune:
– Omul e bun numai cît îi dai, altfel, dacă vei apela la el vreodată să te ajute cu ceva, ori nu te mai cunoaște, ori îți întoarce spatele ca și cum nu te-ar fi văzut vreodată în viața lui!
Am rămas surprins văzînd-o pe mama vorbind cu atîta năduf și supărare. Mă uitam la ea speriat... Însă sora mea, fiind mai mare, ea era cea care avea sarcina să lămurească de ce era mama așa de înverșunată și pe cine, că dimineață, cînd plecase în sat, fusese chiar binedispusă.
– Dar ce s-a întîmplat?, o întrebă soru-mea, încercînd să afle cine sau ce o supărase atît de tare, de nu se mai oprea din plîns și blestemat.
– Ăsta e omul nostru, dacă ești bun cu el, se șterge la fund cu bunătatea ta... Zdrobitor am vrut, zdrobitor am găsit..., se dezlănțui mama. Am fost la moș’tu Ghță al lelii Maria, să arvunesc și eu zdrobitorul, să fiu sigură că nu-l va da altora în ziua în care vom începe culesul strugurilor. Și ce crezi? Zgîrcitul naibii mi-a cerut o găleată din aia mare cu must și doi poli, bani grămadă... Cu mustul merge cum merge, nu e bai, dar bani de unde, cînd eu nu am nici gaz de pus în lampă? A uitat cît l-am ajutat la prășit porumbul, pentru o strachină de mîncare, și aceea mai mult apă chioară?!
Acum înțelegeam de unde venea supărarea mamei... Între timp, vaca, văzîndu-se slobodă, o luă la fugă spre poartă, o deschise cu coarnele și o porni spre pășune, probibil, la fel de supărată ca mama acum, pentru că toți ne adunam în jurul ei cînd o mulgeam, minunîndu-ne de laptele ei dulce, proaspăt, cu spuma de un deget, fără ca seara, întoarsă de la păscut, să găsească și ea un braț de verdeață în iesle. Și nu că nu ar fi avut cine să i-l pună, dar pămînturile noastre erau departe de sat, iar dacă dădeai iama în vreun lan prin apropiere și te prindea stăpînul, te puteai trezi cu capul secerat de coasă, ori cu vreun țepoi înfipt în burtă. Se întîmplaseră multe asemenea nenorociri între săteni pe vremea copilăriei mele... Cu toate lipsurile din casă, eram fericit că nu aveam griji, pentru că mama era cea care administra gospodăria pentru traiul nostru zilnic, cu aportul nostru, al fiecăruia, după vîrsta pe care o aveam.
– Omul este bun cît îi dai, dar dacă vreodată îi ceri vreun ajutor, se face că nu te cunoaște, sau te duce cu vorba pînă te lași păgubaș.
Adevărat, așa e firea omului, ca o cămașă întoarsă pe dos. De multe ori, el uită de ceilalți, dar și de Dumnezeu.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”