
- 08-06-2021
- 0 Comentarii
- 495
- 1
L-am cunoscut pe Nicolae Capotă la
cîțiva ani după Revoluție. Omul s-a dus, dar faptele sale, despre care nu se
putea vorbi pînă în perioada de tranziție, au rămas vii în sufletele multor
oameni. Așadar, Nicolae Capotă este
eroul acestor rînduri – un om simplu, originar din locurile deluroase ale Istriței
județului Buzău. Mai exact, din Pietroasele, o comună mare, binecuvîntată de
razele soarelui în tot timpul anului, cu iz arhaic, tradițional, cu oameni
dezinvolți, familiarizați cu vechi castre și terme romane, cu chilii în ascunse
brădișuri și meșteșugite scorburi de deal, unde sălășluiau pustnici, conform
unor obiceiuri străvechi. La loc de cinste, felurite livezi de pomi, dar, pe
ansamblu, regină e vița-de-vie, ce se armonizează în legături ingenioase,
prăvălindu-se ca o simfonie de pe crestele dealurilor, trecînd prin curțile
oamenilor pînă hăt, departe, în rîpile de la șosea, spre Crucea Manafului, o
imensă statuie din piatră cioplită, uitată de timp.
În acest cadru a trăit și s-a format
tînărul Nicolae Capotă, ce provenea dintr-o familie de buni gospodari, cu
rădăcini adînci în aceste locuri. Aici, pe Istrița, a deprins tainele
cultivării viței, ale agriculturii, în general. Simte o atracție deosebită
pentru animale, pentru pămînt. Fire dinamică, încearcă o meserie, dar își dă
iute seama că aceasta nu e de el. Glasul gliei strămoșești e mai puternic.
Înțelege că sensul vieții lui este legat de rostul pămîntului, să-l prețuiască
și să-l lucreze așa cum a învățat de la bătrînii săi în tradiția românească.
Războiul se sfîrșise și viața, în mod firesc, intră pe făgașul normal. Educat
în spiritul bunelor rînduieli, la 26 de ani tînărul Capotă dorește să-și
întemeieze o familie. O cunoaște pe Ștefana Rădulescu, fiica unui gospodar de
frunte din localitatea învecinată, Movila Banului, cu care se căsătorește. „Așa
a fost să fie – zice el acum, ca după un maraton epuizant – să mă mut din
comuna mea. Socrii au dorit mult asta, Fănuța fiind singurul lor copil”.
Nicolae Capotă nu e un Ion al
Glanetașului, el vine la Movila-Banului cu vreo 12 pogoane de pămînt, pe care
le alătură celor ale Ștefanei. Locuiesc în casele părinților soției și, în
afară de durerea pricinuită de pierderea socrului, nimic nu părea să le tulbure
fericirea anilor tineri. Dar, de prin 1950, viața începe să se complice pentru
Nicolae și Fănuța, ea derulîndu-se după un tipic ce nu prea se potrivea cu
modul lor de a gîndi, cu structura sufletească... De aici începe o lungă și
tristă poveste, pe care Nicolae Capotă, la o vîrstă înaintată – peste 70 ani –
a ținut să o aducă la cunoștința publică mai întîi printr-o scrisoare, așternută
cu un scris nervos pe mai multe pagini. Apoi prin relatările prin viu grai, pe
care le-am consemnat întocmai.
(va urma)
IOAN
STOICA
1.9 C