Omul care a refuzat toată viața înscrierea în C.A.P.: „Am trăit ani de groază” (1)
  • 08-06-2021
  • 0 Comentarii
  • 495
  • 1

După revoluția postdecembristă, odată cu trecerea zilelor, un om pînă atunci foarte lovit de soartă a început treptat să vadă că lumea poate fi și altfel. Mai suportabilă, așa cum simțise el cîndva că este normal să fie. Începu să deschidă ochii mai mari, ca trezit dintr-un somn adînc. Simțea că ceva  miraculos s-a petrecut, dacă la vîrsta sa destul de înaintată sufletul îi mai era capabil să iasă din starea de buimăceală și să vibreze, fie și numai după un dram de bucurie. Știa că pierduse ceea ce-i fusese drag, dar de un lucru era mîndru în sinea lui: că nu cedase niciodată, că a făcut tot ceea ce a depins de el... Așa, ca scăpat de pe o navă naufragiată, aproape năucit după o lungă derivă, reușind, la capătul puterilor, să ajungă la mal...

L-am cunoscut pe Nicolae Capotă la cîțiva ani după Revoluție. Omul s-a dus, dar faptele sale, despre care nu se putea vorbi pînă în perioada de tranziție, au rămas vii în sufletele multor oameni. Așadar, Nicolae Capotă  este eroul acestor rînduri – un om simplu, originar din locurile deluroase ale Istriței județului Buzău. Mai exact, din Pietroasele, o comună mare, binecuvîntată de razele soarelui în tot timpul anului, cu iz arhaic, tradițional, cu oameni dezinvolți, familiarizați cu vechi castre și terme romane, cu chilii în ascunse brădișuri și meșteșugite scorburi de deal, unde sălășluiau pustnici, conform unor obiceiuri străvechi. La loc de cinste, felurite livezi de pomi, dar, pe ansamblu, regină e vița-de-vie, ce se armonizează în legături ingenioase, prăvălindu-se ca o simfonie de pe crestele dealurilor, trecînd prin curțile oamenilor pînă hăt, departe, în rîpile de la șosea, spre Crucea Manafului, o imensă statuie din piatră cioplită, uitată de timp.

În acest cadru a trăit și s-a format tînărul Nicolae Capotă, ce provenea dintr-o familie de buni gospodari, cu rădăcini adînci în aceste locuri. Aici, pe Istrița, a deprins tainele cultivării viței, ale agriculturii, în general. Simte o atracție deosebită pentru animale, pentru pămînt. Fire dinamică, încearcă o meserie, dar își dă iute seama că aceasta nu e de el. Glasul gliei strămoșești e mai puternic. Înțelege că sensul vieții lui este legat de rostul pămîntului, să-l prețuiască și să-l lucreze așa cum a învățat de la bătrînii săi în tradiția românească. Războiul se sfîrșise și viața, în mod firesc, intră pe făgașul normal. Educat în spiritul bunelor rînduieli, la 26 de ani tînărul Capotă dorește să-și întemeieze o familie. O cunoaște pe Ștefana Rădulescu, fiica unui gospodar de frunte din localitatea învecinată, Movila Banului, cu care se căsătorește. „Așa a fost să fie – zice el acum, ca după un maraton epuizant – să mă mut din comuna mea. Socrii au dorit mult asta, Fănuța fiind singurul lor copil”.

Nicolae Capotă nu e un Ion al Glanetașului, el vine la Movila-Banului cu vreo 12 pogoane de pămînt, pe care le alătură celor ale Ștefanei. Locuiesc în casele părinților soției și, în afară de durerea pricinuită de pierderea socrului, nimic nu părea să le tulbure fericirea anilor tineri. Dar, de prin 1950, viața începe să se complice pentru Nicolae și Fănuța, ea derulîndu-se după un tipic ce nu prea se potrivea cu modul lor de a gîndi, cu structura sufletească... De aici începe o lungă și tristă poveste, pe care Nicolae Capotă, la o vîrstă înaintată – peste 70 ani – a ținut să o aducă la cunoștința publică mai întîi printr-o scrisoare, așternută cu un scris nervos pe mai multe pagini. Apoi prin relatările prin viu grai, pe care le-am consemnat întocmai.

(va urma)

IOAN STOICA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite