De cîte ori pierdem pe cineva apropiat – indi­fe­rent de raporturile directe de rudenie și indiferent de rangul social pe care de­functul l-a ocupat în societate – durerea și suferința capătă proporții, doliul fizic fiind amplificat și de cel sufletesc. Atunci cînd, însă, cel decedat a fost tată și fiu, și cînd, dincolo de pragul căminului familial – a îndeplinit funcții de înaltă responsabilitate în Stat, afirmîndu-se, în același timp, și în domeniul creației literare și artistice, precum și în profesia de jurnalist și fondator de gazete – trecînd peste hotarul analizei subiective, sentimentul pierderii omului drag îmbracă o formă de asceză (privită în planul sufe­rinței) profundă, cu repercusiuni de natură psihologică asupra urmașilor celui decedat.
Aceste considerațiuni m-au dominat acum șapte ani cînd, într-o zi de toamnă bucureșteană, marți, 15 septembrie, după ce, cu o zi mai înainte mă stupefiase vestea morții lui Corneliu Vadim Tudor, am asistat, la Biserica „Sfîntul Gheorghe Nou”, din centrul Capitalei, la un pelerinaj ad-hoc, imagine care a întrecut orice imaginație a personificării sentimentelor unui popor la plecarea definitivă dintre noi a bărbatului ce părea că ne privește întrebător de pe catafalcul din biserica răcoroasă.  Începînd cu ziua de marți, 15 septembrie și pînă joi, 17 septembrie, am asistat la o demonstrație de fidelitate și atașament din partea a mii de oameni, veniți din Capitală și din multe localități, pentru a-și lua un „adio” neprotocolar de la cel care dominase ani de zile scena politică, jurnalistică și literară a Țării noastre.
Am fost acolo în toate zilele în care Corneliu Vadim Tudor se arăta poporului pe care l-a iubit, pentru ultima oară. Chiar dacă nu am intrat de fiecare dată în biserică (atunci cînd am intrat să depun un buchet de garoafe roșii lîngă corpul neînsuflețit al fostului senator, a trebuit să fac uz de legitimația de jurnalist pentru a trece pe lîngă șirul de oameni care nu mai încăpea în marea curte a bisericii „Sfîntul Gheorghe Nou”), am vrut să mă întîlnesc de mai multe ori cu acest spectacol grandios, oferit de mulțimea de români dornici să-l petreacă pe ultimul drum pe cel pe care l-au iubit și l-au aplaudat de nenumărate ori în ipostaze mobilizatoare și generatoare de încredere în valorile autentice ale Poporului Român.
De șapte ani de zile retina ochilor mei reține nealterată această imagine a talazului de români mișcîndu-se decent, lent și într-o tăcere de  Catedrală, din cele aproape trei zile în care corpul neînsuflețit al lui Corneliu Vadim Tudor a mai așteptat printre noi pînă la locul definitiv, lîngă iubiții săi părinți, Ilie și Eugenia, cărora le-a închinat adevărate briliante de versuri, închegate în poezii de o profunzime și adîncime sufletească fără hotar, astfel cum citim în poemul „CÎNTAREA PĂRINȚILOR”, din volumul „Carte românească de învățătură”:
„Se-apropie pămîntul în zbor de astrul iernii
   curînd văzduhul fi-va un basm desfătător
în noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet
   făcliile aprinse spre pomenirea lor

Ei mai trăiesc, nu-i vorbă, dovada cea mai clară
   e că migrează unul spre celălalt, frumos
și amîndoi pogoară smeriți în neființă
   strîngînd la piept credința că n-au fost de prisos
...............................................................................
Azvîrle firea-n lume cu dărnicie multă
   miros de frig, izvoriu și vîsc amețitor
și-n noaptea asta vîntul mi-a întețit în suflet
   făcliile aprinse spre pomenirea lor”.
Sau cine poate uita cutremurătoarea plăs-­
muire poetică, intitulată „MULȚUMESC, IUBITĂ
MAMĂ”, în care Globul Pămîntesc este transformat în miza sfîntă a existenței și dispariției sale odată cu mama iubită:
„Mulțumesc, iubită mamă
   steaua mea din zori de zi
fără tine-mi este teamă
   că planeta s-ar răci”.
Și, ca un motto, ruga fiului către mama sa, care poate fi îndreptată și către Maica Domnului, versuri din care pare să picure lacrima prematură a durerii:
„Mamă frumoasă, primul meu rai
   fă o minune, te rog mai stai
dulce lumină, ram de măslin
   încă nu-i vremea, mai stai puțin...”.

* * *
Nici pentru Corneliu Vadim Tudor n-a fost vremea să plece la stele! Astăzi, la șapte ani fără cîteva zile de la tragicul și nedreptul eveniment, iată-mă din nou la Sfînta Biserică „Sfîntul Gheorghe Nou”, de la kilometrul zero al Bucureștilor, lîngă familia fostului senator și europarlamentar, căreia i s-au alăturat o mînă de oameni care au crezut în spiritul naționalist și patriotic al lui Corneliu Vadim Tudor, într-o ceremonie cu semnificație aparte – astfel cum ne învață Biserica Ortodoxă Română să comemorăm împlinirea celor șapte ani de la trecerea în neființă a celui drag.
Ca și acum șapte ani, o zi luminoasă de toamnă ne mîngîie chipurile, soarele mai este, încă, prieten cu noi, doar frunzele din frumoasa curte a bisericii, în dansul lor inefabil spre întîlnirea cu iarba, dau alarma că, totuși, Toamna ne privește dintre fuioarele de nori. Ca și altădată, Biserica ce poartă numele Sfîntului Mare Mucenic Gheorghe, întruchipat călare pe un cal și străpungînd balaurul, în fața căreia stă de strajă impunătoarea statuie a Domnitorului, ne întîmpină cu sobrietatea caracteristică unui astfel de lăcaș, dar nu putem să nu simțim măreția ultimei creații a Domnitorului Constantin Brâncoveanu, care ne privește de la vechimea (a se citi „înălțimea”) celor trei secole de cînd dăinuie în acest loc sfînt.
Fac înconjurul interior al lăcașului și mă închin la mormîntul ctitorului acestei biserici, ale cărui moaște au fost aduse de Doamna Marica, soția Domnitorului, mormînt descoperit după  sute de ani, cu ajutorul candelei de deasupra pe care era notat secretul păstrat atîția ani. Deocamdată, în biserică e liniște. Doar membrii familiei – doamna Doina, fiicele Lidia și Jeni, și cîteva rude apropiate – stau într-o așteptare încordată, pregătitoare apariției celor doi preoți și începerii slujbei de pomenire – importantul parastas de șapte ani. Din cînd în cînd, Lidia și Jeni se apropie de masa din naos și mai aranjează ceva: mai aprind o lumînare, mai fac ordine pe măsuța cu pachete și apoi se retrag în rîndul membrilor familiei, care devine din ce în ce mai numeros, prin sosirea altor și altor persoane.
Încet, încet, mai mult de jumătate de biserică se umple de oameni. Îi privesc pe fiecare de cum pășesc pragul Sfîntului lăcaș și încerc să intuiesc legătura pe care ar fi avut-o  cu Corneliu Vadim Tudor, legătură care a generat prezența acestora la parastas. Cei mai mulți sînt persoane în vîrstă, dovadă că aceștia l-au cunoscut pe cel pomenit, în timpul vieții și activității lui, doar simpatia de dinainte de 2015 și aprecierea de care se bucura fostul senator și președinte de partid între oamenii de rînd este liantul care îi mai leagă pe români de numele și de amintirea celui care a fost Corneliu Vadim Tudor.
Pentru că mai este un sfert de oră pînă la începerea slujbei, mi-am exercitat meseria de reporter și am stat de vorbă cu cîțiva dintre participanți, împărțindu-i pe categorii de „afiliere” la mobilul care i-a determinat să-și părăsească treburile gospodărești, într-o zi de sfîrșit de săptămînă, și să vină la biserica din centrul Capitalei; am descoperit următoarele: ● foști membri PRM  ● foști simpatizanți ai PRM ● adepți ai naționalismului promovat de patriotul Corneliu Vadim Tudor ● iubitori ai poeziei celui comemorat ● creștini ortodocși care nu pot uita intervențiile senatorului Corneliu Vadim Tudor pentru salvarea de la demolare a unor biserici și mînăstiri. În acest ansamblu emoțional compus din cei interesați să fie de față la slujba de șapte ani de la moartea lui Corneliu Vadim Tudor, am cunoscut un bărbat în curtea bisericii, care m-a întrebat la ce oră se va ține slujba de parastas, prilej cu care am intrat în vorbă cu acesta, purtînd un scurt, dar edificator dialog, care poate fi socotit un numitor comun pentru cei care mai au în minte și în gînd amintirea Tribunului.
- Bună ziua! Aici se ține slujba de pomenire a lui Corneliu Vadim Tudor? La ce oră?
- Da, aici. La ora zece și jumătate. Dar, de ce vă interesează? Vreți să luați parte și dumneavoastră la slujbă? – l-am întrebat.
- Da. Am venit special din provincie, din Ardeal. Eu am nume unguresc, Șandor Gheorghe, dar sînt român, numele familiei mele a fost maghiarizat. Personal, nu am avut prilejul să-l cunosc pe domnul Vadim, dar i-am urmărit activitatea din Parlament și de la Partidul România Mare, și pot spune că era un mare român și un mare patriot. Mi-a părut foarte rău că nu a ajuns Președintele României în anul 2000! Cred că altfel ar fi arătat România astăzi, în situația cînd nu ar fi fost împiedicat să ajungă la Cotroceni...
Acestea sînt gîndurile unui om de rînd, dintre aceia care formau masivele rînduri de susținători ai politicii lui Corneliu Vadim Tudor, și ai demersului patriotic, mobilizator, ce părea, la un moment dat, că va impune la conducerea Țării un om luminat, cu credință în Popor și în Dumnezeu. Din aceste considerente, în contextul evenimentului de astăzi, am făcut loc în acest reportaj  dialogului spontan de mai sus. Un dialog care poate fi, în anumite condiții, o adevărată filă de Istorie...
Ne întoarcem în biserică.
Venind de afară, interiorul dintre zidurile Sfintei Biserici mă orbește. Față de lumina solară, strecurată oarecum printre zdrențele de nori efemeri, impactul ocular cu explozia de lumină artificială a marelui candelabru cu șase etaje de becuri suprapuse într-o piramidă aeriană, coborînd din înaltul Pantocrator, mă transpune într-un arc voltaic extracorporal, aproape gata să-mi închidă pleoapele străpunse de mii de ace de lumină. Pașii făcuți pînă aproape de altar mă readuc în simbioza ceremonialului care stă să înceapă. Din Sfîntul Altar apar preoții Emil Nedelea Cărămizaru (părintele paroh) și Vladimir Lapte, preot co-slujitor, îmbrăcați în odăjdiile de ceremonie. Așezat strategic, în apropierea Altarului, puțin în dreapta părintelui paroh, radiografiez incinta bisericii. Imortalizînd pozițiile fizice și atitudinile exprimate de privirile dedicate, ațintite spre cei doi preoți – centrul vital al oficializării slujbei care începe.
Într-o tăcere simbolică, enoriașii de astăzi ascultă cu evlavie cîntarea duhovnicească, privind cu gînduri curate nestinsa flacără din candelele încovoiate de greutatea serafică a feștilei care iradiază  lumina izvorîtă din uleiul stors din floarea pămîntului, care poate fi numită Mama Soarelui.
„Aleluia, Aleluia! Doamne, Dumnezeule, Împărate ceresc”, cîntă părintele Cărămizaru, mișcînd cădelnița înainte și înapoi, sporind prin această mișcare răspîndirea fumului dulce de tămîie, care ne învăluie în spirale efemere, topindu-se în bolta înaltă a Pantocratorului. Cîțiva dintre participanți fac fotografii cu telefoanele mobile, dorind să imortalizeze pentru amintirile de mai tîrziu acest moment solemn, de la un praznic aparte. Fac și eu fotografii. Masa cu ofrandele parastasului încununează peisajul de deplină adorație pentru cel dispărut. În față de tot – fotografia celui comemorat, peste care, panglica tricoloră amintește de credința răposatului în cele trei culori sfinte ale Drapelului de luptă și de jertfă a românilor. Tot în acest cadru de dărnicie a dragostei de Țară se încadrează și Drapelul Tricolor așternut pe capătul acestei mese speciale, făcînd o legătură nu doar de imagine cu ștergarul de alături – ambele – dovezi ale celei mai pure simbioze dintre Național și Popular, dintre Națiune și Popor.
Slujba continuă după tipicul Bisericii Ortodoxe Române, dar nu cred că exagerez – cîntarea celor doi preoți, ajutați de doi cîntăreți din strană, mi se pare a avea „ceva” în plus, intonația muzicală îmbrăcînd o armonie cu rezonanțe biblice mai profunde, transformînd vorbele într-un mesaj cu trimitere directă spre sufletul din ceruri al celui dispărut. Am timp să-mi îndrept privirea spre latura unde este așezată familia lui Corneliu Vadim Tudor, în frunte cu doamna Doina, soția iubitoare și mama protectoare a celor două fiice: Lidia și Jeni. Deși, se poate spune, șapte ani constituie o perioadă în care se poate estompa sentimentul pierderii omului drag, realitatea dărîmă substratul subiectivității. Chiar dacă pîcla lacrimilor nu mai spală obrajii feței obosite de atîtea întîmplări, odată cu trăirea momentului de față, lacrimi invizibile, cele care își au izvorul în suflet, invadează ființa celui rămas să ducă mai departe crucea pătimirii în viață, dînd frîu sentimentelor care – fără să vrei – îți sculptează durerea pe față, urmată de o întrebare primordială: de ce atît de repede? Plecînd de la această întrebare, oricine încearcă să facă portretul doamnei Doina Vadim Tudor, dincolo de liniile și trăsăturile unei ființe cu inima deschisă, cu o căldură specifică în privire, descoperă umbra unei încercări cu întrebări și răspunsuri needificatoare, suprapusă cu frumusețea celei care a fost, timp de 28 de ani, soția devotată a unui om care, deși în familie era ca un copil, în arena politică era un adevărat leu...
În timp ce părintele paroh intonează troparul „Bine ești binecuvîntat, Doamne”, ale cărui cuvinte semnifică grija lui Dumnezeu pentru mîntuirea noastră: „Cu sfinții odihnește, Christoase, sufletele adormiților robilor Tăi, unde nu este durere nici întristare, nici suspin, ci viață fără de sfîrșit”, flăcările lumînărilor din mîinile oamenilor par o constelație mișcătoare, cu unduiri ce aruncă umbre iluzorii pe fețele sfinților ce ne privesc parcă întrebători de pe pereții Sfîntului lăcaș. Știind că se apropie finalul slujbei, am mai făcut roată ochii în biserică, să notez numele unor personalități prezente la acest Parastas, aceștia trăind mulți ani în preajma politicianului și jurnalistului Corneliu Vadim Tudor: Vladimir Fîrșirotu – fost șef de cabinet al senatorului Corneliu Vadim Tudor și mîna lui dreaptă;  Prof. Univ. Dr. Mihaela Ionescu – fost deputat PRM; Elena Pascu – Președintele Filialei PRM Argeș; Dr. Elis Râpeanu și Valentin Turigioiu – jurnaliști, colaboratori de bază ai actualei reviste „România Mare”, condusă de redactorul-șef, Lidia Vadim Tudor.
Deschizînd o paranteză la aceste nume ilustre, care trăiesc cu memoria lui Corneliu Vadim Tudor, tocmai în cinstea și în bucuria că au avut prilejul să cunoască și să lucreze în preajma unui asemenea patriot, mă încearcă un gînd sinistru, anume să scriu aici, cu litere îngroșate, numele și prenumele unor parlamentari (foști membri ai PRM), cărora, deși au făcut averi ca urmare a propulsării pe scara socială, sub emblema PRM și sub autoritatea lui Corneliu Vadim Tudor, și deși sînt în București, le-a fost „rușine” să vină măcar o dată, la șapte ani, la o slujbă de pomenire a celui care i-a făcut milionari! Dar, oricît aș vrea, nu pot să fac aceasta acum, pentru că aș impieta puritatea scrierii de față, reportajul trebuind să fie citit într-o atmosferă  de omagiu sacru, demn de momentul la care am luat parte. Odată însă, într-un material de analiză a activității politice a fostului senator și Președinte de partid, Corneliu Vadim Tudor, voi consemna numele acelor oportuniști și ipocriți care s-au înălțat în societatea românescă pe spinarea fostului lor tutore, iar astăzi nu mai dau doi bani pe amintirea politicianului. Pînă atunci, însă, poate aborda acest subiect altcineva dintre colaboratorii revistei noastre: domnul Valentin Turigioiu sau domnul profesor Paul Suditu. De ce nu?
Sfîrșitul slujbei din biserică a schimbat paradigma a ceea ce fusese pînă atunci. Sfîrșindu-se programul cîntărilor bisericești, parohul bisericii, părintele Emil Nedelea Cărămizaru, a încheiat slujba cu un „cuvînt” despre  personalitatea celui comemorat, Corneliu Vadim Tudor. L-am ascultat și anul trecut, la slujba de comemorare a celor șase ani de la decesul lui Corneliu Vadim Tudor. Acum însă, părintele a avut un discurs magistral, care ar putea fi oricînd parte dintr-o dizertație academică. Într-un limbaj elevat și elocvent pentru reprezentarea complexei personalități a unui om precum a fost Corneliu Vadim Tudor, părintele a dezvoltat un portret vorbit al celui comemorat, cu intonațiile și reflexele vocii proprii, pe alocuri ale unor George Vraca, George Calboreanu sau George Constantin. Înregistrînd pe reportofon acest discurs unic, mă întrebam cum aș putea fructifica bogăția de idei și de ipostaze la care întrega suflare de la acea oră din biserică era martoră. Încerc, în corpul acestui reportaj special, să fiu ecoul acestei cuvîntări, spre beneficiul cititorilor revistei „România Mare”, care n-au avut prilejul de a fi prezenți la un Sfînt Parastas, cel de șapte ani – ca la un spectacol de dragoste și lumină, de credință ortodoxă, de românitate și de românism – elemente ce definesc structura protocredincioasă a Poporului Român.
Începutul a fost într-un ritm lent, cu unduiri de glas molcom, numai bun de dat „Bună ziua!”:
„Iată, ne revedem și la șapte ani de cînd Corneliu Vadim Tudor nu mai este printre noi. Împreună cu familia – doamna Doina, Lidia, Jeni, cu prieteni de suflet, oameni care, astăzi, au vrut să fie prezenți aici, în biserica aceasta, cu Sfinții Brâncoveni, din inima Capitalei României. Așa după cum se știe, acest om, mare iubitor de Țară, iubindu-ți Țara cu disperare, a trăit cu intensitate, mărturisindu-și dragostea pentru Patrie și pentru Popor, mărturisindu-și credința în Biserica lui Dumnezeu, în Mîntuitorul Isus Christos, Maica  Domnului și Sfinți”.
După acest preambul biografic, legat intrinsec de evenimentul de azi, părintele Cărămizaru ne face o destăinuire care ni-l prezintă pe Corneliu Vadim Tudor în ipostaza omului de credință creștină și ortodoxă clădindu-i un soclu indestructibil în peisajul Bisericii Ortodoxe Române.
„Aproape nu trecea o săptămînă ca să nu pășească în biserica aceasta, în locul acesta, cu inima voioasă și cu chipul luminat, ca să se închine la moaștele Sfinților Martiri Brâncoveni, la racla  cu moaștele Sfîntului Ierarh Nicolae. Aici ieșea din vîltoarea lumii și se întîlnea cu sine și cu Dumnezeu și, după cum am mai mărturisit, ore întregi vorbeam despre credință, despre lucruri pe care mintea lui le cuprindea, pentru că, așa cum îl știm, era un om cu multă carte, putînd vorbi ore întregi, aducînd citate din Sfînta Scriptură și interpretîndu-le împreună cu un duh al dragostei și al bucuriei”.
În continuare, într-un ritm emoțional în crescendo, discursul părintelui paroh ne dezvăluie una dintre laturile cele mai umane ale fostului războinic din politica românească postdecembristă. În plus, Corneliu Vadim Tudor a demonstrat o premoniție care întrece 10.000 de ghicitoare Omida, un lucru care a impresionat asistența, dîndu-i fiorii întîlnirii cu astfel de atitudini aproape paranormale.
„Era cu totul alt om decît cel pe care-l cunoșteam dincolo, pe arena politică și socială. Aici se liniștea și se întîlnea  cu adevărat cu Dumnezeu. Și, am mai spus: nu cu mult timp înainte de a pleca din această lume, chiar în locul acesta, unde este așezată coliva de pomenirea sa, mi-a spus: «Frate Emil, dacă voi pleca din lumea aceasta, te rog să te ocupi de toate cele necesare pentru înmormîntarea mea și să ții cuvîntul de învățătură aici, în Biserica Neamului Creștin și Ortodox, aici unde a fost prohodit, odinioară, Mihai Eminescu!»”.
Ascultînd această fantastică destăinuire a părintelui Emil Nedelea Cărămizaru m-am dus cu gîndul la o poezie în corelație directă cu subiectul acestei dezvăluiri, poezie intitulată, semnificativ „Eu voi muri definitiv, odată”, pe care am căutat-o imediat ce am venit acasă, și am găsit-o în volumul „Carte românească de învățătură”, București, 1992, la Editura Fundației România Mare.
Iată străluminarea poetului, așezată ca o efigie mortuară peste viața încă pulsativă, ca un fel de prevestire și de avertisment pentru viitor:
„Eu voi muri definitiv, odată
   Nu-mi fac iluzii, știu că voi muri
făptura mea va fi decapitată
   de ghilotina clipei într-o zi

Iar trupul meu ca o statuie greacă
   turnat în bronz și stele din înalt
prin pietre mari de moară o să treacă
   strivit între un veac și celălalt

Și peste locul meu de-ngropăciune
   vor răsări civilizații noi
zvon de ospețe dulci or să răsune

Și cînd le-o fi urgia mai în toi
   le voi striga, de dincolo de lume:
veți fi ca mine, eu am fost ca voi!”.
În partea a doua a acestui discurs, părintele Cărămizaru ne-a amintit de opera poetică a lui Corneliu Vadim Tudor, punînd accentul pe cunoașterea acestuia...
„Pentru că, în Istorie va rămîne cu această operă, și nimic și nimeni nu-i va distruge acest adevărat tezaur național! Noi îl pomenim împreună cu familia, aici, în această biserică, pentru că este fiul acestei biserici și am avut prilejul să-i fiu și duhovnic. Îl voi pomeni atît cît îmi va îngădui Dumnezeu să slujesc în acest lăcaș, și-l vom pomeni cu toții, pentru că Biserica nu-și uită fiii ei duhovnicești, ctitorii și binefăcătorii ei!”.
Copleșiți de această cuvîntare părintească, am luat drumul Cimitirului Ghencea civil, unde, la mormîntul lui Corneliu Vadim Tudor și al părinților săi, s-a încheiat ceremonia de comemorare a celor șapte ani de cînd marele om politic și patriot român nu mai este printre noi. La acest moment a luat parte și fostul deputat PRM Marius Marinescu (pînă atunci filmase la o televiziune). Să ne amintim că domnul Marinescu a fost un continuator al lui Corneliu Vadim Tudor în ce privește grija și dragostea pentru animale, îngrijind, ani buni, cîinii vagabonzi din Capitală, împreună cu fostul președinte al PRM.
La plecare am rămas cu imaginea acoperămîntului de flori ce înfrumusețau mormîntul, și cu lumina din candelele aprinse, care pîlpîiau sub cerul de dulce toamnă românească, aruncînd sclipiri de opal șters peste marmura albă. Aici a depus o coroană de flori, cu tricolor, o delegație a actualei formule a Partidului România Mare, condusă de președintele partidului, Victor Iovici. (Pentru neinițiați, anunț că revista „România Mare”, aflată sub conducerea fiicei cea mare a lui Corneliu Vadim Tudor, domnișoara  Lidia Vadim Tudor, nu mai are nici o legătură – de nici o natură – cu actualul PRM, și nici vreun membru al familiei nu este implicat în noua „variantă” a ceea ce a fost odată PRM).
Dorind să închei acest reportaj special într-o notă caracteristică personalității invocate în aceste rînduri, am mai zăbovit cîteva minute, singur, la mormîntul Tribunului. Am recitit și iar am recitit toate înscrisurile de pe plăcile de la mormînt, litere negre pe cerul alb al marmurei de Rușchița. „Ultima cafea”, publicată pe pagina 1 a revistei, poezie-satiră la adresa morții care, fără ca autorul să știe, îi dădea tîrcoale (versurile fiind scrise în noaptea de 6 spre 7 septembrie 2015, deci, cu o săptămînă înainte de deces), urmărindu-mă ca o umbră, cred că poate marca acest reportaj de suflet, scris acum, la început de toamnă și început de an bisericesc românesc, într-o împrejurare cu care nu mă voi mai întîlni niciodată.
Noapte bună, domnule Corneliu Vadim Tudor, acolo unde, printre stele, meditezi încă la ce a ajuns România acum, și la ce ar fi ajuns dacă... dar asta-i altă poveste, cu „Dacă n-ar fi, nu s-ar povesti!”.
Ce-ai fost tu pentru Țară, nu e o poveste. Este un miracol. Cum și un miracol este faptul că, și după șapte ani de la plecare ta dintre cei vii, tu (prin spiritul tău) umbli printre noi și ne vorbești, sublim, despre România, despre patriotism...
GEO CIOLCAN