S-au împlinit 11 ani de cînd ne-a părăsit generalul Olimpian Ungherea – perso­nalitate de seamă a culturii noastre și a instituției care veghează la ordinea și liniștea socială, previne, stopează și ne apără de actele antisociale și antinaționale – M.A.I. Nu e ușor să scrii un articol care să-i contureze profilul, universul preocupărilor și al realizărilor, profunzimea gîndirii și iubirea față de această Țară, în care economia națională și gradul de civilizație se află într-un mare declin. Pentru că, așa cum scriam în Revista PENTRU PATRIE, ,,În ’90, și rîul, ramul/ Șopteau că am avut noroc.../ Atunci s-a deșteptat tot neamul,/ Apoi a adormit la loc”. În plus, în anii următori, ne-am convins că ,,Ne-ajută U.E., cum s-a zis,/ Că-n ’89, afirmăm,/ Eram pe margine de-abis/ Și-am fost împinși să avansăm”.
Olimpian Ungherea, scriitorul prolific, publi­cistul și polițistul ajuns general, înțelegea, ca nimeni altul, aceste lucruri și nu se sfia să le afirme. Înțelegea omul cu bune și rele, iertător cînd era cazul, dar nu suporta minciuna. Spunea că, în anchetă, mincinosul își acoperă minciuna cu alte minciuni care curg de la sine. Dar accepta minciuna invenție diplomatică a anchetatorului, pentru a-l prinde în cursă pe infractor. Multe lucruri, de fapt, învățăminte, am desprins din vasta sa operă literară, care m-au ajutat să-mi ,,rotunjesc” multe aforisme, precum:  Cel care schimbă subiectul discuției are ceva de ascuns.  Fie că-l dai, fie că-l primești, e bine să faci deosebire între sfat și ordin.  Chiar dacă adevărul e rece, el face lumină.  Pentru cei puși să slujească dreptatea, e de condamnat să fie lăsat liber un infractor, dar greșeala e și mai mare să fie condamnat un nevinovat.  Una e să fii urmat și, cu totul alta, să fii urmărit.  Încă de la începutul carierei în Criminalistică, polițistul învață că o coincidență nu e o simplă întîmplare; ea poate deschide ușa spre adevăr.
S-a născut la 1 iulie 1937 și ne-a părăsit înainte de a împlini trei sferturi de veac, la 16 martie 2012. În acea zi, exact acum 11 ani, era încă pe pămînt, cu fața spre cer, cu ochii închiși și cu mîinile împreunate pe piept, în semn de rugăciune. Ne-a părăsit e un fel de a spune, de fapt, s-a mutat în altă galaxie, dar a rămas printre noi cu zîmbetul său inimitabil, cu nenumăratele sale scrieri, cu principiul său de viață preluat din Biblie, prin care ne insufla verticalitate, spunînd ,,orice găsești de făcut cu mîna ta, fă-l din tot sufletul”.
A publicat în jur de 30 de volume (dintre care circa 20 de romane) și peste 1.000 de povestiri inspirate, în cea mai mare parte, din sfera criminalisticii, a spionajului și contraspionajului, precum și a crimei organizate. În tot ce a scris s-a adîncit în analize psihologice rămase unice în literatura polițistă. Dintre romane, amintim ,,Bătrîna domnișoară n-are alibi” (1967), ,,Versiunea maiorului Vlad” (1977), ,,Egreta Brâncovenilor” (1986), ,,Clubul Cocoșaților” (2000), ,,Rețeta gloriei” (2004) etc.; amintim, de asemenea, ,,Confesiunile criminalistului Andrei Zavera”, două ediții (2002 și 2005), publicate sub titlul ,,Prețul TĂCERII”, în care sînt relatate nenumărate cazuri, dînd dovada unui scriitor profund, deși se simte firea sensibilă a celui care nu ocolește imaginile plastice, precum: ,,Dragoș Marinescu nu e decît un strop de noroi pe reverul ilustrului compozitor”. Relatările cuprind judecăți cu valoare de aforism: ,,Pentru că lașitatea nu-i atacă niciodată frontal pe cei puternici, ci pîndește momentul prielnic, clipa de slă­biciune, de cădere, de pierdere, de prăbușire a adversarului și atunci atacă viclean, pieziș, cu toată ura adunată într-o viață de om” (p. 33). E evidentă adîncirea în firea omului, pe care o parcurge în trepte, cu aparente sinonime care intensifică ideea. Nu lipsește nota apodictică din gîndirea mînuitorului de condei: ,,Omul nu poate să le știe pe toate cîte le face și să le explice, să le motiveze. Le face și gata” (p. 185); după cum însuși afirmă, ,,știe să deslușească culisele vieții unui om” (p. 192).
Cu toate acestea, în mare parte, lumea înfățișată în scrierile sale, mai ales în cazurile din ,,Confesiunile criminalistului Andrei Zavera” (adică ale autorului), este o lume în care corupții (hoții mici), hoții, chiar criminalii se mișcă într-o societate bulversată și bulversantă, în care anormalul se impune ca normal. Deosebit de semnificativă este opera ,,Rețeta gloriei”, în care personajele și realitățile sînt transparente pentru orice cititor. ,,În mare”, personajul principal este un ziarist care acceptă cîrdășia cu cei de pe cea mai înaltă treaptă a politicii, le îndeplinește indicațiile, așa cum bolnavul respectă indicațiile din rețetă scrise de medic, și se-mbogățește. Dar, cum agonisise cam prea mult, i se cere să vîndă, pe nimic, marele hotel al cărui proprietar devenise. Cum? De ce? Pentru că plătești nu numai medicul, ci și rețeta cînd te duci cu ea la farmacie! Citind romanul, veți înțelege că ,,orice naș își are nașul”, dar și ziaristul își pierde viața.
În literatură (romane, povestiri) și în publicistică, se dovedește  un maestru al suspansului, oferind încheieri care pot fi aforisme sau epigrame, inspirîndu-ne și pe noi: Aleargă polițiștii toți/ Ca, în această eră nouă,/ Să-i prindă în flagrant pe hoți/ Să-mpartă prada pe din două. Iată o epigramă care exprimă o idee de reținut de la domnia sa: Cînd scara cercetărilor îl duce,/ Dar nu spre Paradis, ci spre Infern,/ Tot polițistul poartă-n spate-o cruce/ Ca s-o plaseze unui subaltern.
În povestirile în care surprinde manifestările omului, comportamentul, gîndirea lui, nu putea să lipsească o trăsătură definitorie a spiritului românului – umorul, un umor de o anumită factură, din care nu lipsește componenta din mediul polițienesc, precum: ,,Plăcerea șefului meu e să vin cu asasinul în dinți. Pot eu să-i stric plăcerea?”.
În imagistică și-a creat un univers al său în care, de exemplu, surîsul unui infractor dovedit e lunecos, flexibil și iute ca sclipătul unei lame de pumnal. Tot astfel, din scrierile lui nu lipsesc nici imaginile poetice: lumina blîndă dintr-un elegant salon e sfioasă ca un gînd feciorelnic.
Înțelegem că trăsătura esențială a scrierilor lui Olimpian Ungherea este umanismul. Și nu numai a scrierilor, ci și în relația cu oamenii, cu cei care colaborau la Revista PENTRU PATRIE. O laudă a acestui OM te înălța și, în fața lui, aveai garanția că te privește în ochi și te respectă. Ca să caracterizăm opera literară a lui Olimpian Ungherea, universul de manifestare al personajelor, precum și eul transparent al autorului, ar fi necesară o teză de doctorat.
În 1999 a devenit membru al Masoneriei, în 2005 a fost numit redactor-șef la Institutul pentru Studii și Cercetări Masonice, fiind, în același timp, și Mare Purtător de Cuvînt al Ritului York din România. Realizarea sa excepțională este Dicționarul explicativ Masonic, considerat cea mai mare operă în domeniu din literatura română. Materiale a strîns de-a lungul activității sale, de scris l-a scris în cinci ani, lucrarea aceasta fiind rezultatul multor nopți albe în care a citit, cu condeiul în mînă, peste 100 de cărți despre Masonerie. După cum s-a spus, prin această operă, autorul demonstrează că Masoneria nu este o structură diabolică și contribuie la informarea membrilor săi.
Ungherea, purtătorul de cuvînt al Ritului de York, a declarat că Masoneria, pînă acolo unde se poate, trebuie să devină transparentă. E o stare de trăire, o ai sau nu o ai. Masonii nu se fac, așa cum se făceau odată generalii la apelul de seară, masonii se nasc. Pentru lansarea acestei lucrări pe care autorul și-a făcut-o cadou în 2007, cu ocazia împlinirii a 7 decenii, JURNALUL NAȚIONAL l-a declarat pe Olimpian Ungherea ,,Omul zilei” (informație preluată de pe internet).
Ne-a părăsit, iată, de 11 ani. E mult, e puțin? Oricît ar fi, el rămîne cu noi, cei care l-am cunoscut personal, și cu cititorii care și-au încîntat spiritul și sufletul cu scrierile sale. Și va rămîne cu toți oamenii care vor binele României. S-a dus, dar, pentru noi, epigramiștii, parcă ar spune, referindu-se la arma noastră: Cînd întreaga omenire/ Dă în patru zări alarmă,/ Pentru supraviețuire,/ Și UMORUL este-o armă.
Să ne rugăm să-l ierte Dumnezeu și să-l țină de-a dreapta Sa. Iar omului de valoare Olimpian Ungherea, căruia îi aducem un omagiu prin aceste rînduri, să-i șoptim să se roage pentru binele acestei Țări aflate în derivă. Țară pentru care și-ar fi dat și viața. Și, după a mea părere, chiar și-a dat-o, că a plecat la Domnul prea devreme.
Dorul ne ară
            Lui Olimpian Ungherea
Ne ară dorul celui dus departe,
Ascuns în zodii dup-o stea polară,
El a murit să-nvingă altă moarte
Și azi, cu dorul lui cumplit ne ară

Cu zîmbete rămase-n amintire,
O lume de păcate-a scufundat,
Din zborul fulgerat în gînd de mire,
Doar maci striviți sub pași am adunat

Și-azi plînge depărtarea dintre vise
Cînd pe cărări blesteme mute cad
Și cînd speranțele ne-au fost ucise
Iar Raiul mult visat se mută-n Iad

Vechi gînduri mutilate se întorc
Din zdrențe de nădejdi bătute-n cuie
Vezi rănile din suflet cum se storc,
Împinși sîntem pe-o-ngustă cărăruie

Și sufletul în marmori semănat
Se zbate-n crucea albă și suspină
Și-azi dorul lui se-aprinde-n noi curat
Cu picături de rouă și lumină.
ELIS RÂPEANU