Omagiu Academicianului Mihai Cimpoi la zi aniversară
  • 14-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 221
  • 2

Să scrii despre Academicianul Mihai Cimpoi, acest simbol al neamului românesc, este o onoare, dar şi un gest de mare curaj pentru că nu poţi să cuprinzi într-un articol de revistă întreaga sa activitate, opera amplă care-l defineşte ca fiind unul dintre cei mai mari reprezentanţi ai culturii noastre.
Ca istoric literar, aria cerce­tărilor, în timp şi în spaţiu, cuprinde secolele parcurse de literatura română, istoria evoluţiei începînd cu Evul mediu, pînă în contemporaneitate, curentele literare, portrete de scriitori – autori de limbă română, genurile literare etc. De o importanţă deosebită este lucrarea „O istorie a literaturii române din Basarabia” (1996,1997,2002), considerînd că „literatura română este una şi indivizibilă”. Numărul mare de volume, purtînd titlul CRITICE, cuprinde un număr imens de articole de critică literară vizînd reprezentanţi ai literaturii române (şi nu numai), în care analiza „modelelor îi marchează profund fiinţa, punînd-o stăruitor sub semnul ontologicului cauzal” (CRITICE, vol. 9, Fundaţia Scrisul Românesc, „Magna Princeps”, Craiova, 2011, p. 5, carte pe care am primit-o cu dedicaţia autorului).
Toată această operă de cercetător, de condeier dedicat, în egală măsură, literaturii române şi interpretărilor filozofice, e încununată de studiile privind opera lui Eminescu, precum şi de „Congresul Mondial al Eminescologilor” iniţiat la Chişinău în 2012 şi sprijinit de primarul comunei Dumbrăveni (jud. Suceava), Ioan Pavăl. Am avut cinstea să fiu invitată şi eu la ediţia a XI-a a acestui Congres, unde am stat alături de eminescologi din ţară şi din lume (printre care amintesc o înaltă Faţă Bisericească, Părintele Theodor Damian de la New York) şi unde am prezentat lucrarea „Eminescu şi credinţa sa ortodoxă” (Ed. Semne, Bucureşti, 2022, 198 p.) avînd bucuria/onoarea să primesc Diplomă de Excelenţă şi Medalia Congresului.
Prin aceste rînduri sugerez numai amploarea operei de istoric şi critic literar al Academicianului Mihai Cimpoi, născut pe 3 septembrie 1942, în comuna Larga, judeţul Hotin, Regatul României, în familia lui Ilie şi Ana Cimpoi, ţărani români, deci, anul acesta împlineşte 81 de ani. Şi, avînd în vedere importanţa şi aria largă de cuprindere a operei sale, ne punem întrebarea: la care aspect să ne referim? Am stat mult şi m-am gîndit şi, de fiecare dată, inima şi spiritul m-au dus cu gîndul la ataşamentul acestui mare om de cultură faţă de cei care, cu condeiul lor – mai mult sau mai puţin ascuţit – conferă o tentă specifică literaturii şi neamului românesc: epigramiştii şi autorii de aforisme. Cu sprijinul său, a fost iniţiat Concursul de Epigramă şi Fabulă „Donici cuib de-nţelepciune” cînd literatura umo­ristică românească s-a afirmat plenar, pe drumul deschis, cu talent şi curaj, de Petru Cărare (1935-2019). La Chişinău se-ntîlneau epigramişti din Ţară şi din toate colţurile lumii. La fel de prezenţi sînt şi epigramiştii din Basarabia la multele (chiar nenumăratele) festivaluri organizate în Ţară. Şi – să nu vă miraţi! – alături de noi a fost, mai mereu, şi Academicianul Mihai Cimpoi, însoţit de mari epigramişti, precum Gh. Bâlici, Ion Diviza şi neuitatul Efim Tarlapan, cel care, insinuînd categoria de români luată în vîrful săgeţii, a scris:
Carul Mic şi Carul Mare
Ai pus, Doamne, la loc sfînt,
Sus pe Cer, dar din eroare,
Pus-ai boii pe pămînt!
Şi, ce credeţi dumneavoastră? Sînt sigură că, după această sumară prezentare, v-aţi dat seama că Academicianul Mihai Cimpoi nu e un spirit „constipat” – cum spunea Romulus Vulpescu (1933-2012) despre cei încuiaţi, lipsiţi de umor, ba, mai mult, şi Domnia Sa a devenit epigramist, servind specia lirică „bîzdîcoasă” care, azi, înfloreşte numai la români, oriunde s-ar afla ei. Iată o epigramă ţîşnită din condeiul său:
Căsătorie reuşită
Cu noua soaţă, moş Andrei
N-a prea avut idee proastă:
Din vîrsta lui, scazi vîrsta ei
Şi mai rămîne de-o nevastă.
Ehee, or fi ştiind epigramiştii ce-or fi ştiind, ce ne băgăm noi?
Altă formă literară scurtă pe care o apreciază şi o analizează este aforismul, oprindu-se la creaţia poetului care a avut un vis – să treacă Prutul – la Grigore Vieru (1935-2009). Academicianul scrie despre aforism cu multă implicare, chiar cu trăire, amplificate de o interpretare filozofică: pentru a sublinia valoarea acestei specii literare, coboară cu documentarea pînă în antichitate şi chiar dincolo de cultura greacă şi latină, ancorînd în fondul ancestral al spiritualităţii româneşti şi europene, pentru a se opri la proverb, cel care „reprezintă rostirea originară, apropiată de Logos (de cuvîntul lui Dumnezeu întrupat în Cristos). În proverb, înţelepciunea e exprimată prin cuvîntul plin de profunzime, din străvechime, plin de magie şi inefabil ascuns /.../ Poezia o poate lua pe cărări lăturalnice, proverbul o ia pe drumul cel drept, care duce spre esenţialitate”.
În Upanişade, cuvîntul e comparat cu lumina şi cu focul. Savantul e impresionat de lucrarea Doinei Aruşti care, pășind pe treptele adînci ale poeziei lui Eminescu, scrie: „Sămînţă a lumii, cuvîntul anunţă începutul unui ciclu, prin repetare revelează hierofanii [care prezidau misterele sfinte], vrăjeşte şi amăgeşte fiinţa, construieşte continuu, deschide calea spre Dumnezeu şi, nu în cele din urmă, constituie materia poeziei, ea însăşi incantaţie şi rostire magică. Pe lîngă aceste valori, îi subliniază şi valorile ontologice [ale existenţei] şi, în sensul acesta este preocupat de cuvîntul care exprimă adevărul (Eminescu „Criticilor mei”). Note poetice există şi în aforism, spre deosebire de maximă care „este obiect dur, lucios”, în care substantivele, uneori şi adjectivele trimit la sensuri pline, eterne. În aforism, poetul sincronizează preaplinul trăirii cu preaplinul gîndirii:
– Sînt trei fiinţe pe care nu te poţi supăra: Dumnezeu, mama şi moartea.
– Cerul, drumul şi gîndul nu le poţi îngrădi.
Academicianul subliniază calitatea aforismelor lui Grigore Vieru, scriitorul „cu ajutorul căruia [cei de peste Prut] au obţinut limbă română, alfabet latin, identitate românească, podurile de flori” (Cf. Daniela Simona Paviliuc). În aceste bijuterii literare, autorul „fixează legile eterne, revelările, surprizele cunoaşterii care, la el, e cunoaşterea durerii, coborîre în adîncurile abisale ale sufletului:
- Cunoaşterea, ca naşterea, plînge întîi, apoi zîmbeşte.
- În focul inimii, cugetul se purifică şi se căleşte.
- Puterea inimii deschide porţile cunoaşterii.
- Adevărul înseamnă acţiune, el nu poate fi găsit în afara ei.
- Adevărul e bătălia pierdută care continuă să lupte.
Pentru Grigore Vieru, aforismul – „proverbul modern” – e o perlă care se naşte din unirea poeziei, filozofiei şi experienţei de viaţă. Înţelepciunea e un dat al omului simplu. „Plecaseră toţi peste Prut. Un singur profesor de română în satul nostru, un bătrîn înţelept: proverbul”. De aici izvorăşte adîncimea gîndului: „Cerul, drumul şi gîndul nu le poţi îngrădi”. Şi „A gîndi aforistic înseamnă a împinge din spate cuvintele pînă cînd îşi iau zborul”.
Academicianul Mihai Cimpoi exprimă succint triada care-l reprezintă: „Poet – Filozof – Om ca toţi oamenii care se iniţiază în tainele existenţei prin experienţă, prin trăire concretă a destinului.
Gîndirea aforistică trădează triada mai nuanţată şi mai aplicată: Copil – Tînăr – Bătrîn, iar într-un plan mai speculativ, Homo poeticus – Homo praxis – Homo filosoficus. /.../ Aforismul vierean se naşte din componentele unite ale acestor triade, unire care a dictat şi o formulă mitopo(i)etică originală”. E, de fapt, un transfer constant spre Celălalt – ceea ce naşte caracterul dialogal. „Poezia pe care o simţi e ca şi înţeleasă”. Deşi viaţa îi oferă adevăruri sigure, autorul reuşeşte relativitatea afirmaţiilor sale.
Iată valoarea de aforism a următoarelor versuri din poezia M-a strigat cineva? – „Totul e îndoielnic – /Chiar şi izvorul /Poate că nu el se aude /Poate că dorul”.
E adevărat, prin aforismele sale, aşa cum subliniază şi Domnul Mihai Cimpoi, poetul „se coboară în concretul cotidian, în praxis, în habitatul românesc ca să privească, cu un ochi ager, caragialiana lucrare a Diavolului”; „Omul român îşi vădeşte calităţile şi deficienţele într-o societate /.../ în care azi negativul din fiinţa lui ia dimensiuni groteşti, frizînd enormul, absurdul”.
Dar, iată nota dominantă din aforismele vierene: „Românul îşi chetuieşte viaţa dovedindu-şi dreptatea”, „Românul numai cu Dumnezeu n-a ciocnit un pahar”, „Chiar dacă atîrni spînzurat, românul te gîdilă la tălpi ca să rîzi”. Noi sperăm că se va găsi o forţă a neamului care să taie frînghia, aşa cum ne-a ocrotit Dumnezeu de cîte ori am fost la ananghie.
Din tot ce scrie Academicianul Mihai Cimpoi respiră vasta cultură, aria largă a referinţelor şi, mai ales, sufletul său de român. Prin aceste puţine rînduri, îi aducem sincerul omagiu al românilor de pretutindeni, ca unuia dintre cei mai mari reprezentanţi şi slujitori ai culturii noastre şi-i spunem „La mulţi, mulţi ani!” cu sănătate şi lumină în suflet. Domnia Sa ne inspiră următorul adevăr:
Oricîţi au fost şi încă-s profitori
Ce-ntind şi azi spre România gheara
Le spun la toţi că poţi să-l şi omori,
Românului nu-i smulgi din suflet Ţara!
Dr. ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite