
- 04-02-2025
- 0 Comentarii
- 54
- 0
Din povestirile lui Olimpian Ungherea nu lipsesc nici anumite opinii
privind ,,noua eră” de după ’90, în care a trăit doar un deceniu și
ceva. Se referă la cazuri bizare, la haita profitorilor, la șefii
comuniști care ,,au sărit în barca învingătorilor”, la ,,privatizarea
realizărilor de altădată ale socialismului”. Nu se sfiește să-și
devoaleze gândurile către fratele său, cititorul. Numai astfel își
permite să ,,intre cu buldozerul investigațiilor în imperiul crimei
organizate” de după așa-zisa revoluție. În toate timpurile, dar, mai
ales în noua democrație, ,,puterea pervertește, otrăvește și taie în
carne vie, produce mutații monstruoase, schimbă destine”. Lumea se
schimbă, autorul aprofundează ideea enumerând, alternând, acumulând
cuvintele pentru a adânci ideea: la o expoziție, ,,rumoare, înghesuială,
foială, voci care întrebau, se mirau, răspundeau... lume bună –
scriitori, ziariști, actori, oameni politici, critici de artă... gustau
ca pe un viciu mirajul actului artistic...”. Uneori, se prezintă ca o
proză descriptivă, de expunere de motive și de opinii, de paranteze și,
în tot și-n toate, autorul e permanent prezent, prezentul în care multe
personaje au ,,o foame cumplită de bani”.
În ,,noua lume”, în
medii și locuri diferite, criminalistul se duce la vânătoare de
informații, urmărind traficul de droguri, de copii etc., ca să-l dea în
gât pe asasin. Nu totdeauna dă amănunte, îl lasă pe cititor să și le
imagineze, chiar și când e vorba de ,,cazuri năucitoare”. ,,Nu aș dori
să intru în amănunte de ordin criminalistic, ci în bizareria macabră a
acestui caz polițist”. Pentru că ,,a fost cumplit... a fost o întâmplare
cruntă... prea adeseori ne închipuim că lumea în care trăim se află
cantonată la granița dintre cauză și efect”.
E ,,noua lume” în
care ,,ticăloșia a picat peste noi ca un potop, ca o molimă, de sub
aripa căreia zboară prin sufletul nostru, ca o grindină neagră, tot
soiul de cumplite mizerii. Oameni serioși, onești, cuminți până la un
moment dat, încep brusc să se înjure între ei pentru fleacuri, pentru te
miri ce. După înjurături, pun mâna pe par sau pe topor sau pe cuțit și
fac moarte de om. Inși respectabili, cultivați, talentați, plini de
morgă și dignitate socială, încep deodată să se păruiască în public,
dezlănțuiți ca niște huligani, ca niște derbedei de mahala, ca niște
găinari de talcioc, trăgându-și unii altora palme și pumni și șuturi în
fund, pângărind, cu ticăloșia lor, ilustre saloane oficiale. Cuvânt de
onoare nu mai există. Rușine nu, frică nu. Un vânt sălbatic și desfrânat
și corupt bântuie peste zilele noastre, lăsând, în urma lui, un
teritoriu pustiu în care orbecăim după un dram de noroc” (p. 183). Cine,
dintre scriitori sau jurnaliști, a mai făcut o asemenea caracterizare a
acestor vremuri care-l determină pe autor să noteze că ,,lumea este o
permanentă junglă” în care suntem, deopotrivă, vânători și vânați, pradă
și prădător. Și continuă: se fură case, se fură tablouri de patrimoniu
național. Se fură puterea politică... și banii din punga săracului.
Chiar și libertatea se poate șterpeli dacă ai sub fund un fotoliu de
ministru. Sau de senator. Sau deputat... Gonim spre undeva, neștiind
exact ce vrem și unde trebuie să ajungem. Doar ne cățărăm pe firul unei
speranțe. Urcăm și coborâm... Ne luptăm cu stihiile pădurii, cu
spaimele, cu tentațiile devoratoare. De ce nu ne oprim? De ce ne urâm?
De ce nu e iubim? ,,Zadarnic am tocit drumurile devenirii, încercând să
zburăm, dacă aripile sufletului nostru – lipsit de harul divin al
iubirii – s-au frânt după primul salt în gol. Rămânem mai departe
prizonierii propriilor noastre orgolii, lașități, neputințe” (pe coperta
a IV-a). Câtă luciditate, câtă durere, câtă simțire, câtă revoltă, dar
și poezie în aceste rânduri! Înțelegem mai bine mesajul din Caligula de
Camus: ,,fidelitatea față de propria condiție îți asigură calea de
afirmare a omului, libertatea lui. Pentru a fi om trebuie să refuzi a fi
Dumnezeu”. Oare cum se poate realiza această condiție, când au apărut
orfelinate cu copii ,,certați” cu părinții, copii care evadează, devin
infractori și, vorba lui Andrei Zavera, ,,se gândesc cu un sentiment al
dracului de urât”? Am redat întreaga definiție a epocii pe care o trăim
și pe care a intuit-o în întregime autorul, ca dovadă a stilului
scrierilor sale, în care aprofundarea ideii cunoaște nesfârșite
acumulări, determinative care adâncesc opinia, antrenând gândul, deci
participarea cititorului, chiar și în cazul în care ,,curgerea
implacabilă a vremii îl atinge cu fiorul îmbătrânirii”.
Citind
povestirile lui Olimpian Ungherea, intrăm într-un univers aparte, un
univers în care omul, firea lui, comportamentul lui sunt analizate și
descifrate în cele mai fine nuanțe. Cercetarea crimelor se face într-o
lume care include multe lumi pe care le parcurge. Cititorul intră
într-un univers în care omul e adâncit și descifrat în cele mai fine
nuanțe. Și tot volumul e unitar, dominat de aceleași caracteristici de
stil; e, de fapt, o tratare a naturii umane din toate punctele de
vedere. Pentru că Andrei Zavera, criminalistul, își extinde
investigațiile dincolo de cercetarea crimelor, de lumea pe care mulți
n-o bănuiesc.
În mânuirea cuvintelor, Olimpian Ungherea le dă
ocol ca ortodoxul la icoanele de pe catapeteasmă pentru a pătrunde în
esența lor ca-ntr-un altar. ,,Omul se răstignește peste gânduri și
amintiri”:
– priveliștea năvălea în priviri cu o vigoare penetrantă
– huietul tramvaielor e percutant
– personajul e pătruns de un frig sideral
– e lumea cercurilor influente, opulente.
Cuvintele au greutatea lor și în nenumăratele definiții topite în text:
* Nicăieri, în lume, mafia nu se teme de lege.
* Vanitatea naște nevoia de epatare.
Se
simte, cu adevărat, puterea cuvântului și, ca pe un neștiut discipol al
lui Vasile Voiculescu (1884-1963), îl descoperim în opinia acestui mare
om al culturii românești:
,,Cuvântul în sine conține, pentru
cine știe să înțeleagă, o poveste întreagă a neamului /.../ Cuvântul are
în sine o vatră în care arde jeraticul vieții. Dacă, vreodată, focul
este amorțit, datoria noastră [a celor care mânuim cuvântul] e să facem
foale din pământ ca să-l aprindem. /.../ Nu sunt împotriva
neologismului, întrebuințat acolo unde e nevoie. Dar nu trebuie să uităm
că avem în mâinile noastre o limbă vie, tânără, cu rădăcini înfipte în
epoca prelatină, că un izvor bogat a curs pe dedesubtul vremurilor și
vine plină de sănătate” (VIAȚA LITERARĂ, an I, nr. 13, mai 1926).
Cu
toată seriozitatea și tragedia faptelor de care luăm cunoștință,
criminalistul, român până-n adâncul oaselor și al inimii, nu poate ocoli
surâsul semnificativ, ,,surâsul tainic al victoriei, al hazardului care
curge orb peste toate cele ce sunt pe pământ”. Fără să vrem, ne vine în
minte următorul catren aforistic:
Le spunem noilor stăpâni
Că-n România, la români,
Poți pune lacăte la uși,
Dar la umor nu pui cătuși!
Nu
putem uita omenia de care dădea dovadă față de oameni, față de
colaboratorii Revistei PENTRU PATRIE, unde ne primea la sediul de la
ultimul etaj al Casei de Cultură M.A.I., după ce treceam de secretara
Erica Oros, care se purta ca un adevărat agent de pază. I-a încurajat pe
mulți mânuitori ai condeiului. Mi-ascult pașii pe drumul poeziei și-i
aud și azi șoapta: ,,Scrie!”. De pe marginea paginii, ca plopii de pe
marginea drumului, mă priveau ochii lui albaștri, veniți în întâmpinarea
versurilor reușite, respingând ,,fușărelile” de așa-zisă poezie fără
prozodie, cu rânduri lungi și scurte, fără legătură între ele: ,,Așa!
Asta e poezia adevărată! Vino dinspre sentiment spre cuvânt! Frământă
gând și simțire, ca pe o pâine, în sferele cele mai înalte, adâncește
ideea și încearcă s-o treci prin suflet, apoi surprinde-o toată în
cuvinte, aranjează-le în armonie de ritm și rimă. Scrie!”.
Am
îndrăznit să-l întreb de unde vine numele Ungherea. Sclipind
șmecherește, mi-a zis: ,,Domniță dragă, cel care privește din ungher
vede mai bine și mai multe decât cel care stă în mijlocul camerei sau al
sălii”. Din acel ungher, ca de pe un mal, mi se pleacă pe o pagină și
prima epigramă publicată în PENTRU PATRIE:
În căsnicie, vorba-aceea,
El duce Crucea, El – Bărbatul...
O fi ducând c-așa-i e datul,
Dar urcă Golgota Femeia!
Mă-ntreb
și azi, după ce am publicat zeci de volume, oare, prin ce am realizat
eu, am reușit să răspund, măcar în mică parte, creditului pe care mi l-a
acordat Olimpian Ungherea, generalul care ne-a părăsit la 75 de ani?
Dar, greșesc! El zace sub glia Țării pe care a iubit-o și a servit-o o
viață întreagă, dar n-a murit. Ne cheamă în fiecare martie la Cimitirul
Militar, unde ne-adună soția sa, Paulina, și reprezentantul Masoneriei,
să-l pomenim, să ne rugăm pentru dumnealui și pentru Țară, să ne
închinăm la Crucea de la căpătâi și să citim cuvintele sale, scrise pe
partea dinspre mormânt: ,,Numai cine cunoaște adevărul poate deveni
liber!”.
Închei aceste rânduri în care, foarte pe scurt, l-am
prezentat pe generalul care și-a dăruit viața acestei Țări și culturii –
Olimpian Ungherea (1 iulie 1937 – 17 martie 2012) cu poezia pe care
i-am dedicat-o și am citit-o la mormântul său, în prezența celor veniți,
înștiințați de soția celui care e încă prezent în inimile noastre, în
martie 2024:
Dorul ne ară
Ne ară dorul celui dus departe,
Ascuns în zodii dup-o stea polară,
El a murit să-nvingă altă moarte
Și azi, cu dorul lui cumplit ne ară
Cu zâmbete rămase-n amintire,
O lume de păcate-a scufundat,
Din zborul fulgerat în gând de mire,
Doar maci striviți sub pași am adunat
Și-azi plânge depărtarea dintre vise
Când pe cărări blesteme mute cad
Și când speranțele ne-au fost ucise
Iar Raiul mult visat se mută-n Iad
Vechi gânduri mutilate se întorc
Din zdrențe de nădejdi bătute-n cuie
Vezi rănile din suflet cum se storc,
Împinși suntem pe-o-ngustă cărăruie
Azi, sufletu-i în marmori semănat
Se zbate-n crucea albă și suspină
Și dorul lui se-aprinde-n noi curat
Cu picături de rouă și lumină.
Sfârșit
ELIS RÂPEANU
-2.4 C