Olimpian Ungherea nu poate fi uitat (II)
  • 04-02-2025
  • 0 Comentarii
  • 54
  • 0

Din povestirile lui Olimpian Ungherea nu lipsesc nici anumite opinii privind ,,noua eră” de după ’90, în care a trăit doar un deceniu și ceva. Se referă la cazuri bizare, la haita profitorilor, la șefii comuniști care ,,au sărit în barca învingătorilor”, la ,,privatizarea realizărilor de altădată ale socialismului”. Nu se sfiește să-și devoaleze gândurile către fratele său, cititorul. Numai astfel își permite să ,,intre cu buldozerul investigațiilor în imperiul crimei organizate” de după așa-zisa revoluție. În toate timpurile, dar, mai ales în noua democrație, ,,puterea pervertește, otrăvește și taie în carne vie, produce mutații monstruoase, schimbă destine”. Lumea se schimbă, autorul aprofundează ideea enumerând, alternând, acumulând cuvintele pentru a adânci ideea: la o expoziție, ,,rumoare, înghesuială, foială, voci care întrebau, se mirau, răspundeau... lume bună – scriitori, ziariști, actori, oameni politici, critici de artă... gustau ca pe un viciu mirajul actului artistic...”. Uneori, se prezintă ca o proză descriptivă, de expunere de motive și de opinii, de paranteze și, în tot și-n toate, autorul e permanent prezent, prezentul în care multe personaje au ,,o foame cumplită de bani”.

În ,,noua lume”, în medii și locuri diferite, criminalistul se duce la vânătoare de informații, urmărind traficul de droguri, de copii etc., ca să-l dea în gât pe asasin. Nu totdeauna dă amănunte, îl lasă pe cititor să și le imagineze, chiar și când e vorba de ,,cazuri năucitoare”. ,,Nu aș dori să intru în amănunte de ordin criminalistic, ci în bizareria macabră a acestui caz polițist”. Pentru că ,,a fost cumplit... a fost o întâmplare cruntă... prea adeseori ne închipuim că lumea în care trăim se află cantonată la granița dintre cauză și efect”.

E ,,noua lume” în care ,,ticăloșia a picat peste noi ca un potop, ca o molimă, de sub aripa căreia zboară prin sufletul nostru, ca o grindină neagră, tot soiul de cumplite mizerii. Oameni serioși, onești, cuminți până la un moment dat, încep brusc să se înjure între ei pentru fleacuri, pentru te miri ce. După înjurături, pun mâna pe par sau pe topor sau pe cuțit și fac moarte de om. Inși respectabili, cultivați, talentați, plini de morgă și dignitate socială, încep deodată să se păruiască în public, dezlănțuiți ca niște huligani, ca niște derbedei de mahala, ca niște găinari de talcioc, trăgându-și unii altora palme și pumni și șuturi în fund, pângărind, cu ticăloșia lor, ilustre saloane oficiale. Cuvânt de onoare nu mai există. Rușine nu, frică nu. Un vânt sălbatic și desfrânat și corupt bântuie peste zilele noastre, lăsând, în urma lui, un teritoriu pustiu în care orbecăim după un dram de noroc” (p. 183). Cine, dintre scriitori sau jurnaliști, a mai făcut o asemenea caracterizare a acestor vremuri care-l determină pe autor să noteze că ,,lumea este o permanentă junglă” în care suntem, deopotrivă, vânători și vânați, pradă și prădător. Și continuă: se fură case, se fură tablouri de patrimoniu național. Se fură puterea politică... și banii din punga săracului. Chiar și libertatea se poate șterpeli dacă ai sub fund un fotoliu de ministru. Sau de senator. Sau deputat... Gonim spre undeva, neștiind exact ce vrem și unde trebuie să ajungem. Doar ne cățărăm pe firul unei speranțe. Urcăm și coborâm... Ne luptăm cu stihiile pădurii, cu spaimele, cu tentațiile devoratoare. De ce nu ne oprim? De ce ne urâm? De ce nu e iubim? ,,Zadarnic am tocit drumurile devenirii, încercând să zburăm, dacă aripile sufletului nostru – lipsit de harul divin al iubirii – s-au frânt după primul salt în gol. Rămânem mai departe prizonierii propriilor noastre orgolii, lașități, neputințe” (pe coperta a IV-a). Câtă luciditate, câtă durere, câtă simțire, câtă revoltă, dar și poezie în aceste rânduri! Înțelegem mai bine mesajul din Caligula de Camus: ,,fidelitatea față de propria condiție îți asigură calea de afirmare a omului, libertatea lui. Pentru a fi om trebuie să refuzi a fi Dumnezeu”. Oare cum se poate realiza această condiție, când au apărut orfelinate cu copii ,,certați” cu părinții, copii care evadează, devin infractori și, vorba lui Andrei Zavera, ,,se gândesc cu un sentiment al dracului de urât”? Am redat întreaga definiție a epocii pe care o trăim și pe care a intuit-o în întregime autorul, ca dovadă a stilului scrierilor sale, în care aprofundarea ideii cunoaște nesfârșite acumulări, determinative care adâncesc opinia, antrenând gândul, deci participarea cititorului, chiar și în cazul în care ,,curgerea implacabilă a vremii îl atinge cu fiorul îmbătrânirii”.

Citind povestirile lui Olimpian Ungherea, intrăm într-un univers aparte, un univers în care omul, firea lui, comportamentul lui sunt analizate și descifrate în cele mai fine nuanțe. Cercetarea crimelor se face într-o lume care include multe lumi pe care le parcurge. Cititorul intră într-un univers în care omul e adâncit și descifrat în cele mai fine nuanțe. Și tot volumul e unitar, dominat de aceleași caracteristici de stil; e, de fapt, o tratare a naturii umane din toate punctele de vedere. Pentru că Andrei Zavera, criminalistul, își extinde investigațiile dincolo de cercetarea crimelor, de lumea pe care mulți n-o bănuiesc.

În mânuirea cuvintelor, Olimpian Ungherea le dă ocol ca ortodoxul la icoanele de pe catapeteasmă pentru a pătrunde în esența lor ca-ntr-un altar. ,,Omul se răstignește peste gânduri și amintiri”:

– priveliștea năvălea în priviri cu o vigoare penetrantă

– huietul tramvaielor e percutant

– personajul e pătruns de un frig sideral

– e lumea cercurilor influente, opulente.

Cuvintele au greutatea lor și în nenumăratele definiții topite în text:

* Nicăieri, în lume, mafia nu se teme de lege.

* Vanitatea naște nevoia de epatare.

Se simte, cu adevărat, puterea cuvântului și, ca pe un neștiut discipol al lui Vasile Voiculescu (1884-1963), îl descoperim în opinia acestui mare om al culturii românești:

,,Cuvântul în sine conține, pentru cine știe să înțeleagă, o poveste întreagă a neamului /.../ Cuvântul are în sine o vatră în care arde jeraticul vieții. Dacă, vreodată, focul este amorțit, datoria noastră [a celor care mânuim cuvântul] e să facem foale din pământ ca să-l aprindem. /.../ Nu sunt împotriva neologismului, întrebuințat acolo unde e nevoie. Dar nu trebuie să uităm că avem în mâinile noastre o limbă vie, tânără, cu rădăcini înfipte în epoca prelatină, că un izvor bogat a curs pe dedesubtul vremurilor și vine plină de sănătate” (VIAȚA LITERARĂ, an I, nr. 13, mai 1926).

Cu toată seriozitatea și tragedia faptelor de care luăm cunoștință, criminalistul, român până-n adâncul oaselor și al inimii, nu poate ocoli surâsul semnificativ, ,,surâsul tainic al victoriei, al hazardului care curge orb peste toate cele ce sunt pe pământ”. Fără să vrem, ne vine în minte următorul catren aforistic:

Le spunem noilor stăpâni

Că-n România, la români,

Poți pune lacăte la uși,

Dar la umor nu pui cătuși!

Nu putem uita omenia de care dădea dovadă față de oameni, față de colaboratorii Revistei PENTRU PATRIE, unde ne primea la sediul de la ultimul etaj al Casei de Cultură M.A.I., după ce treceam de secretara Erica Oros, care se purta ca un adevărat agent de pază. I-a încurajat pe mulți mânuitori ai condeiului. Mi-ascult pașii pe drumul poeziei și-i aud și azi șoapta: ,,Scrie!”. De pe marginea paginii, ca plopii de pe marginea drumului, mă priveau ochii lui albaștri, veniți în întâmpinarea versurilor reușite, respingând ,,fușărelile” de așa-zisă poezie fără prozodie, cu rânduri lungi și scurte, fără legătură între ele: ,,Așa! Asta e poezia adevărată! Vino dinspre sentiment spre cuvânt! Frământă gând și simțire, ca pe o pâine, în sferele cele mai înalte, adâncește ideea și încearcă s-o treci prin suflet, apoi surprinde-o toată în cuvinte, aranjează-le în armonie de ritm și rimă. Scrie!”.

Am îndrăznit să-l întreb de unde vine numele Ungherea. Sclipind șmecherește, mi-a zis: ,,Domniță dragă, cel care privește din ungher vede mai bine și mai multe decât cel care stă în mijlocul camerei sau al sălii”. Din acel ungher, ca de pe un mal, mi se pleacă pe o pagină și prima epigramă publicată în PENTRU PATRIE:

În căsnicie, vorba-aceea,

El duce Crucea, El – Bărbatul...

O fi ducând c-așa-i e datul,

Dar urcă Golgota Femeia!

Mă-ntreb și azi, după ce am publicat zeci de volume, oare, prin ce am realizat eu, am reușit să răspund, măcar în mică parte, creditului pe care mi l-a acordat Olimpian Ungherea, generalul care ne-a părăsit la 75 de ani? Dar, greșesc! El zace sub glia Țării pe care a iubit-o și a servit-o o viață întreagă, dar n-a murit. Ne cheamă în fiecare martie la Cimitirul Militar, unde ne-adună soția sa, Paulina, și reprezentantul Masoneriei, să-l pomenim, să ne rugăm pentru dumnealui și pentru Țară, să ne închinăm la Crucea de la căpătâi și să citim cuvintele sale, scrise pe partea dinspre mormânt: ,,Numai cine cunoaște adevărul poate deveni liber!”.

Închei aceste rânduri în care, foarte pe scurt, l-am prezentat pe generalul care și-a dăruit viața acestei Țări și culturii – Olimpian Ungherea (1 iulie 1937 – 17 martie 2012) cu poezia pe care i-am dedicat-o și am citit-o la mormântul său, în prezența celor veniți, înștiințați de soția celui care e încă prezent în inimile noastre, în martie 2024:

Dorul ne ară

Ne ară dorul celui dus departe,

Ascuns în zodii dup-o stea polară,

El a murit să-nvingă altă moarte

Și azi, cu dorul lui cumplit ne ară

 

Cu zâmbete rămase-n amintire,

O lume de păcate-a scufundat,

Din zborul fulgerat în gând de mire,

Doar maci striviți sub pași am adunat

 

Și-azi plânge depărtarea dintre vise

Când pe cărări blesteme mute cad

Și când speranțele ne-au fost ucise

Iar Raiul mult visat se mută-n Iad

 

Vechi gânduri mutilate se întorc

Din zdrențe de nădejdi bătute-n cuie

Vezi rănile din suflet cum se storc,

Împinși suntem pe-o-ngustă cărăruie

 
Azi, sufletu-i în marmori semănat

Se zbate-n crucea albă și suspină

Și dorul lui se-aprinde-n noi curat

Cu picături de rouă și lumină.

Sfârșit

ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite