Olimpian Ungherea nu poate fi uitat (I)
  • 28-01-2025
  • 0 Comentarii
  • 124
  • 0

O personalitate a criminalisticii și a culturii românești, așa cum este cea a lui Olimpian Ungherea, nu poate fi uitată. Citindu-i opera – romane, povestiri, Dicționarul Masoneriei, reportajele din Revista PENTRU PATRIE, pe care a condus-o mulți ani – îi înțelegem personalitatea în toată complexitatea ei: ,,stufoasă și contradictorie a ziaristului, încercând să perceapă viața și întâmplările lumii la fel, să gândească la fel, să simtă la fel, creându-și un univers interior populat deopotrivă de îngeri și monștri, dar tutelat de un spirit justițiar...” (PREȚUL TĂCERII, 2005, p.208). După cum am mai scris, s-a născut lângă Mizil (județul Prahova), unde tatăl său era șef de gară. Rămas orfan, e crescut de rude, atât în Oltenia, cât și în Moldova. Își desăvârșește studiile și, din puținele date rămase din biografia sa, aflăm că, un timp scurt, a fost șeful Casei de Cultură din Mizil, orașul pe care nu l-a uitat, dar care l-a uitat complet, dând importanță altor personalități, la fel de celebre, ale culturii române, până și pentru faptul că au staționat în gara orășelului în care, de ani buni, se desfășoară mișcarea culturală care e, mai curând, ,,Ziua Orașului” decît ,,Festivalul Poeziei și al Epigramei”.

De curând, am extras din rafturile ticsite de cărți ale bibliotecii mele, ce abia mai încape în garsoniera unde încă mai respir, volumul de 240 de pagini, citat mai sus și, încă o dată, m-a acaparat. În felul acesta, am intrat iar în dialog cu redactorul-șef al Revistei PENTRU PATRIE, care, prin anii ’80, îmi publica în paginile ei articole despre LIMBA ROMÂNĂ. Întreaga scriere a sa este un dialog tacit cu cititorul, în care nu se jenează să-și prezinte personalitatea stufoasă și contradictorie, al cărei țel în viață era profesia, plătindu-și succesele cu însingurare, tristețe și renunțări. De fapt, pentru a-nțelege, a descifra, a soluționa cazurile de crimă atât de diverse, chiar alambicate, complexe, anchetatorul devine la fel de complex, gândirea sa încearcă să perceapă viața și întâmplările lumii la fel cu făptuitorul, își organizează vânătoarea de mafioți încercând să gândească precum un mafiot.

După cum am mai afirmat, puțini dintre scriitorii români militari s-au distins ca personalități de valoarea și calibrul lui Olimpian Ungherea (1 iulie 1937 – 17 martie 2012). Se-adună Țara-n el, în pagini a cuprins întreaga eră în care a trăit, a gândit, a suferit, s-a bucurat. A fost un scriitor prolific (autor de romane, povestiri, poezii), ziarist (redactor-șef al Revistei PENTRU PATRIE), iar ca mason, a scris Dicționarul Masoneriei în două volume. Într-un articol nu se poate prezenta întreaga sa activitatea dar, ca să-l înțelegem, e suficient să parcurgem, pe cât e posibil, universul de cuprindere din cartea intitulată ,,Prețul tăcerii” (Ed. PHOBOS, București, 2005) – volum de povestiri care includ crime de tot felul și cercetarea lor, proces care antrenează tot ce se definește prin ,,omenesc”. Dar, haideți să-l recomand pe autor care, sub numele de Andrei Zavera, se prezintă, de fapt, singur: celebrul căpitan de poliție era ,,un monument al aparențelor, rotofei, blând, cu burtă și peste burtă, cu faimosul său ceas de buzunar cu lanțul de argint, cu gesturile moi, rotunde, parcă ușor obosite, cu privirile lui albastre care se plimbau peste lucruri și oameni cu un etern aer de contemplare, cu glasul său monoton și pasul legănat ca-ntr-o dulce reverie” (p. 165). O personalitate stufoasă și, aparent, contradictorie, care subliniază, ca-n proverbe, adevăruri care-l bântuie și ca ziarist, când ni-l prezintă pe ,,singuraticul” Anton Cristian Soroceanu: ,,Prețul gloriei e scump. Prea scump. Și, nu de puține ori, tragic. Deși mai tânăr decât Soroceanu, Zavera îi înțelegea profund destinul. Amândoi erau plămădiți din aceeași materie bizară: un amestec exploziv de pasiune demențială pentru meserie, de inteligență, voință, clarviziune, spirit scormonitor, modes­tie și o uriașă putere de muncă” (p. 208). În încheiere, iată convingerea criminalistului ajuns general: ,,Vă fac o mărturisire tranșantă: eu încă mai cred că sunt căpitan. Cel mai frumos grad din poliție” (p. 233). Să nu uităm și următoarele cuvinte: ,,Așa cum sunt mulți bărbați cuminți și fericiți în familiile lor, când se ivește ocazia, când pică norocul peste ei, mai calcă și ei strâmb, mai fac o aventură, un amor pasager și gata. Nu ține mult. Familia rămâne ultimul refugiu” (p. 236). Înțelegem că, printre gândurile criminalistului Andrei Zavera, ,,zbârnâie adesea un clopoțel”. Eroii săi simt ,,fierbințeala gândurilor”. În autor se zbat realități și fapte imaginare, duritate și duioșie, dar, după cum îl știm, a rămas un romantic incurabil, care-și devoalează sufletul dăruit oamenilor. El știe că oamenii se pot ascunde de alți oameni, dar nu și față de ei înșiși. De aceea, pentru criminalist, contează enorm flerul și imaginația, chiar atunci când realitatea îl contrazice sau când urmărește un fir sinuos, dar rupt de legea tăcerii. Mai subliniază și faptul că atunci când ,,sumbrele gesturi umane” nu pot fi explicate ,,prin eternul raport dintre cauză și efect”, criminalistul trebuie să se adâncească în acel ,,perimetru cu desăvârșire tainic, unde logica nu are acces niciodată”.

Cu aceeași sinceritate cu care-și prezintă portretul, Andrei Zavera își devoalează personalitatea, ca om:

– Dar cine se poate împotrivi amintirilor? Simt nevoia să mă dezleg de ele și nu mă pot elibera decât povestind.

Recunoaște că ,,scormoni în stratul secund al relațiilor de familie, târând după sine toate întrebările pământului”.

Întrebările și exclamațiile invadează paginile care descriu investigațiile: ,,De ce oamenii buni mor mai repede decât cei răi?”.

Ca și ziaristul pe care ni-l prezintă, însuși autorul are ,,un debit verbal fluviu, pastelat, învolburat, un aplomb cuceritor, priviri iuți, pătrunzătoare și un zâmbet irezistibil. Discută franc, fără complexe”. Este înclinat, de asemenea, să dea definiții.

Iată definiția Mafiei: ,,Mafia este o construcție ocultă, criminală. Este o organizație, o asociație secretă, strict piramidală, cu reguli draconice, care practică șantajul, corupția, teroarea și asasinatul. Mafia urmărește să obțină câștiguri fabuloase, enorme averi, profituri maxime cu minimum de efort” (p. 210). Și, cum ,,orice structură de tip mafiot își trage puterea din slăbiciunea legilor”, ,,în fața crimei organizate, lași dracului toate armele tradiționale la birou, între scoarțele tomurilor inutile, în dosare cu lecții tocite demult, și îți organizezi vânătoarea de mafioți încercând să gândești ca un mafiot”. Acesta poate fi considerat un sfat sau o îndrumare pentru orice criminalist care trebuie ,,să deslușească culisele vieții unui om”.

Autorul, care a acumulat atâta informație și a brăzdat cu mintea medii umane nebănuite, folosește expresii populare sugestive sau chiar proverbe, multe cu tentă aforistică:

– cu țâfna pusă

– a da cu clanța

– se vârâse în partid

– a cotrobăi

– gura lumii e spurcată și n-o astupă decât pământul

– se gândise cu un sentiment al dracului de urât

– slabi de înger

– ochii negri ca antracitul

– niciodată nu știi, pe câmpul de război, când calci pe o mină amorsată...

– faci dracului un infarct după ce ai ras un țap de bere...

– nimănui nu-i pasă cum obții banii dacă nu ești prins furând

– politica e o curvă bătrână la care nu se mai înghesuie decât idioții

– singurătatea e mai rea decât moartea

– lașitatea nu-i atacă niciodată frontal pe cei puternici

– strivi între dinți o-njurătură

– bătrânică uscată ca un vreasc

– tremura ca o piftie gigantică

– gânduri zurlii

– critic literar bărbos, colțos, dat dracului

– fără fantezie, polițistul, ca și poetul, nu poate avea acces, niciodată, la adevăr

– timpul se scurge printre degete ca nisipul

– numai în vis dragostea ține o veșnicie

– un monstru peste care privirile sălii s-au așezat ca niște lipitori

– cu leșin la lingură

– nu noi vrem să ne naștem, ci suntem născuți

– printre gânduri zbârnâie ideea ca un clopoțel

– priviri arse ca gânduri negre

– un zâmbet subțire, tăios, ca o lamă de pumnal

– hazardul este suveran. El țese și deșiră toate căile pe care mergem

– ochii închiși deschid porți

– merțane blindate

– pentru cel care se aruncă de la etaj, fereastra devine gură de mormânt...

Autorul se adâncește în eul personajelor. Astfel, întâlnim, în aceste povestiri, un tânăr care vrea să se elibereze pe sine de sine.

În ceea ce privește portretul personajelor implicate sau nu în actul criminal, Andrei Zavera dă dovadă de preferințe atât la bărbați, cât și la femei, subliniind aspectul fizic, comportamentul, gesturile.

* (Virginia Runcu) avea un chip tăiat în linii aspre, de o frumusețe stranie, sălbatică

* era înalt, blond, suplu

* ofițer de poliție, durduliu, blond, spătos, întrebător și grijuliu [îl recunoaștem pe autor]

* frumusețe blondă, stranie

* florăreasa e blondă, blândă și bună

* bărbat atletic, frumos, bine legat, bine făcut

* minionă, calină, cu părul bălai, numai zulufi-zulufi, cu tenul marmoreean și privirile atinse de aripa unui foc mistuitor

* un monstru blond, frumos și tânăr...

(va urma)

ELIS RÂPEANU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite