Inițial îmi propusesem să scriu acest material în două părți, considerînd că în acest spațiu voi putea descrie o imagine cît mai completă a reflectării în oglinda realității a milionarului român. Întrucît nu am cuprins pînă acum toate capitolele propuse în prima parte, cer îngăduința cititorilor pentru încă un episod cu acest titlu, problematica ce urmează să fie comentată ne va dezvălui noi fațete ale bussines-ului autohton din care avem multe de învățat și de experimentat. Vrem, nu vrem, trăim laolaltă, și interferența noastră umană este inevitabilă.

În Top 300 cei mai bogați oameni din România apar nume de persoane cu averi în dreptul lor, din care lipsesc specificațiile despre modul în care au ajuns aceștia în vîrful piramidei. În această categorie aș încadra-o pe Ana Birchall, locul 275, cu o avere estimată la 25-27 de milioane de euro. Din fișa de prezentare aflăm ce studii are doamna, ce proprietăți deține și ce funcții politice a avut, iar din specificația ,,Bani din America” – fără a ne lămuri cum a făcut acești bani – nu aflăm mare lucru! Altă fixare necredibilă în acest Top o găsim la poziția 86 (71-74 de milioane de euro). E vorba de Casa Regală a României, avînd un titlu mai mult decît sugestiv: ,,Discreție Regală”. Cu toată discreția din titlu, revista ne dezvăluie evaluarea, după 1948, a bunurilor Casei Regale, în cuantumul echivalent astăzi a 860 de milioane de dolari. Iată cîteva dintre acestea: 29 de palate și castele, aproape 4 milioane de acțiuni, zeci de clădiri și cabane în toată România, cinci fabrici, peste 15.000 de hectare de teren arabil, peste 137.000 de hectare de pădure, două yahturi...

După întoarcerea Regelui Mihai, acesta a intrat în posesia Domeniului de la Săvîrșin, a 20.000 de hectare de pădure, 3 imobile și un teren în București, un imobil și terenuri în Poiana Țapului, cîteva cabane și cantoane din Azuga-Predeal, Peleșul și Pelișorul (acestea două în administrația Statului). Palatul Elisabeta, reședința Familiei Regale, este pus la dispoziție de stat spre folosire Familiei Regale (s-o ajutăm, săraca!).

Dacă revista ,,Capital” (director editorial Dan Andronic) ar avea amabilitatea să ne arate cum a intrat Casa Regală a României în posesia acestei averi incomensurabile, da – atunci îi putem găsi și familiei Radu și Margareta Duda un loc de-a adevăratelea în Clubul bogaților României! Pînă atunci, însă...

Nu știu de ce, dar pentru unii miliardari români termenul de pușcăriaș a devenit o emblemă naturală. Cristian Borcea (locul 80) se laudă că a făcut 70 de milioane de euro cînd era în pușcărie: ,,Da, am făcut banii aceștia”; Liviu Cioană (locul 158, cu 40 - 42 de milioane de euro), fostul patron al companiei de construcții ,,Mitliv”, a fost condamnat – conform fișei din revistă – la 4 ani și 11 luni de închisoare într-un dosar de evaziune fiscală cu... materiale de construcții. Nu mai reamintim și de alte persoane înscrise în acest capitol ca să nu mai tulburăm apele.

Poate că mulți se întreabă cum poți rezista tentației de a nu face și afaceri oneroase în vîrtejul acestor milioane de euro pe care trebuie să le stăpînești. E ușor, e greu să rămîi integru, nu putem da un verdict general. Iar, după cum a procedat cunoscuta firmă eMAG, lumea bussines-ului autohton nu este scutită de abateri. Concret, eMAG (poziția 14, cu 345 - 365 de milioane de euro) a fost amendată de Consiliul Concurenței cu imensa sumă de 32,28 milioane lei pentru că, timp de 5 ani și jumătate, și-a favorizat pe site propriile oferte în detrimentul celor ale partenerilor care comercializau pe platformă. Întrebat despre acest caz, Iulian Stanciu, CEO eMAG, a încheiat spunînd că a luat ,,partea bună din această experiență”. Așa să fie!

Pe o pagină de la finalul revistei, Ciprian Mailat, consultant Top 300 Capital, sub genericul ,,Darul de a fi bogat. Cinci întrebări cu și fără răspuns”, are două intertitluri sugestive pentru cadrul în care se desfășoară pledoaria noastră: ,,Banii n-aduc fericirea”, și ,,Bogăția nu înseamnă o viață fără griji”. Meditînd la aceste sintagme le-am aflat și mai mult înțelesul cînd, la numărul 268 din Top, am citit următorul titlu de fișă de prezentare: ,,De la 100 la 0... intenționat?”. Citind textul m-am dumirit, descoperind, în același timp, o altă față a înălțării și decăderii unei afaceri private, după ce a preluat de la Stat o întreprindere profitabilă.

IAS Murfatlar era arhicunoscută pînă în anul 1990 atît pe plan intern, cît și pe plan internațional, datorită vinurilor excelente pe care le producea. După 1989, conform Legii 18/1991, foștii proprietari au solicitat retrocedarea terenurilor, adică plantațiile de vie cu care intrau în noua entitate ,,SC Vie Vin Murfatlar SA”. După mai multe transformări de acționariat și cu ,,sprijinul” unor primari ai localității Murfatlar (povestea e mai lungă și încurcată) unii proprietari își pierd drepturile, începînd alergătura prin instanțe judecătorești. După ce vechea conducere a companiei de vinuri a fost acuzată într-un dosar de evaziune fiscală cu un prejudiciu de 150 de milioane de euro, pentru salvare compania a fost preluată de firma omului de afaceri Mihail Adrian Andronic, pentru 5 ani, într-un sistem de franciză. După preluarea Murfatlar veniturile au fost de 60 de milioane de euro (2017), în anul 2018 cifra de afaceri a scăzut la 14 milioane de euro, pentru ca anul următor să scadă vertiginos pînă la 700 de mii de euro! ,,Capital” ne mai spune că și o altă firmă controlată de același patron este pe cale de a sucomba – dacă în anii 2016 și 2017, cumulat, a avut o cifră de afaceri de 34 de milioane de euro, anul trecut a înregistrat doar 70.000 de euro!

Fără a face un comentariu propriu, rămîn cu privirea pe pagina revistei ,,Capital”, și mai citesc încă o dată: ,,Banii n-aduc fericirea” și ,,Bogăția nu înseamnă viață fără griji”. Totuși, cum să traducem titlul fișei românului bogat de la poziția 268, cu o avere estimată la 25 - 27 de milioane de euro: ,,De la 100 la 0... intenționat?”. Dacă ni se sugerează că distrugerea a ceea ce era odată Crama Murfatlar a fost o lucrare... intenționată, nu răspunde nimeni?

Un caz care s-ar putea plia pe unul dintre tiparele invocate, totuși, cu rezerve de cazuistică, este cunoscuta Fabrică de Porțelanuri de la Alba Iulia. Cine nu a auzit, în anii României Socialiste, de ,,Porțelanul de Alba Iulia”, și cine nu a avut în casă măcar un bibelou strălucitor purtînd marca orașului Unirii de la 1918? Dar – cum au stat lucrurile peste tot în Țară – după alungarea de la putere a celor care creaseră aceste citadele industriale și Fabrica Apulum a intrat în colaps. Inaugurată în 1970, Apulum a mers brici pînă în 1989 și cîțiva ani după, exportul fiind latura ei forte. După aceea totul a luat-o la vale: datorii foarte mari la furnizori, pierderi imense în fiecare an, scăderea surprinzătoare a calității produselor (de parcă nu erau aceeași muncitori!) și, în consecință, pierderea partenerilor externi, concedieri, fabrica ajunsese la pragul intrării în insolvență...

În atare situație, acum, la atîția ani distanță, cînd nu au rămas decît mărturiile orale (și acestea marcate de subiectivism) ale atîtor tragedii economice, ce poți crede? Fără a insinua, încerc să răspund la întrebările: A fost o întîmplare?; A fost o necesitate?; A fost un sabotaj?; A fost o nepricepere?; A fost o acțiune cu premeditare?

Indiferent în care ipostază ne-am încadra în cazul analizat, pînă la urmă Apulum a avut... noroc! În anul 2007 fabrica a fost preluată (cumpărată) de către doamna Rodica Vasin, care ne declară cu oarecare mîndrie patriotică: ,,Ca urmare a fost nevoie de mult curaj, o oarecare inconștiență și multă pasiune, ca să ne ridicăm mînecile și să trecem la treabă. Acum, însă, sîntem mîndri să constatăm că toate eforturile, energia și sumele investite în acest proiect au dat roade”. S-a investit mult pentru retehnologizare și robotizare (20 de milioane de euro), cheltuieli suportate din fonduri proprii și împrumuturi bancare, ,,societatea nebeneficiind în toată această perioadă de nici un fel de sprijin guvernamental”, ne lămurește doamna Rodica Vasin.

Rezultatele sînt pe măsură: numărul angajaților s-a dublat, ajungînd la 1.200, salariile au crescut în fiecare an cu 10%, s-a trecut la fabricarea unor noi game de produse de nivel superior, destinate unui segment de piață de lux, cifra de afaceri pe lună a ajuns astăzi să fie de 15,5 milioane lei, față de numai 2,5 milioane lei la un an de la preluarea fabricii. Renăscută din propria-i cenușă, Apulum exportă în țări precum: Marea Britanie, Franța, Grecia, Olanda, Finlanda, SUA, Mexic, Australia și altele. O singură adnotare mă simt obligat să fac la finalul acestui exemplu de metamorfoză de la socialism la capitalism a unei citadele muncitorești din România postdecembristă, pentru exactitatea informației: în efortul de a pune Apulum pe roate, investitorul român, doamna Rodica Vasin, și-a luat partener de afaceri pe italianul Alvaro Santini, prin compania Rody Time Italia.

Terminînd într-un cadru optimist, vă spunem că Apulum, Fabrica Românească de Porțelan, a devenit numărul unu în Europa pe acest pretențios segment de piață. Deci, totul e bine cînd se termină cu bine!

Și terenul alunecos al mass-media își are reprezentanți în acest Top al bogătașilor din România. Astfel, la pagina 184 revista ni-l prezintă pe Cristian Burci, avînd o avere de 36 - 38 de milioane de euro, cu multiple domenii de activitate: publicitate, media, transporturi. Cristian Burci este cunoscut ca patron de presă prin faptul că deține cotidianul ,,Adevărul”, mai bine zis holdingul cu același nume. Ca și în unele situații prezentate pînă acum, și privatizarea ,,Adevărul” a avut la bază o moștenire lăsată de regimul comunist, cea a celui mai important ziar al epocii respective, cel care dădea linia partidului în viața de zi cu zi, ziarul ,,Scînteia”.

Rămînînd în corpul central al Casei Scînteii, ,,Adevărul” se privatizează avîndu-l la cîrmă pe Dumitru Tinu (80% din acțiuni), iar după moartea suspectă a acestuia într-un final ajunge pe mîna magnatului Dinu Patriciu, un om de afaceri cu multe încurcături financiare și juridice, cu ambiții de mare editor de presă postdecembristă. Fără experiență în materie, un megaloman depășit de statutul de mare om de afaceri, provenit dintr-un arhitect, Dinu Patriciu forțează nota, angajînd o redacție de 1.000 de salariați și editînd sute de cărți – o povară imensă chiar pentru un milionar! În fine, ,,Adevărul” se transformă, dar nu dispare, sub un milionar proaspăt, Cristian Burci, începînd cu 2012.

Fără a încerca descîlcirea ițelor privatizării fostei ,,Scîntei”, avem, totuși, nevoie de cîteva precizări: 1. Cristian Burci n-a devenit milionar din afacerea cu ,,Adevărul”, afaceristul (pe care ,,Revoluția” l-a prins în SUA) avînd alte afaceri mai bănoase; 2. Ca om de afaceri cu oarecare vizibilitate socială, se crede că domnul Cristian Burci nu este altceva decît o interfață a holdingului ,,Adevărul”, adevăratul patron fiind un cunoscut personaj din sfera politico-financiară a României; 3. Pentru a completa profilul omului de afaceri Cristian Burci, iată și o știre de cancan: în 2020 DIICOT i-a pus sechestru pe mai multe bunuri din cauza dosarului Romvag Caracal pentru o evaziune fiscală de 6 milioane de euro. Conform presei, Cristian Burci s-ar afla în Abu Dhabi! Chinuri de milionar!

Mai vreți un exemplu din cele aflate sub deviza ,,Hai să demolăm ca să avem ce pune la loc!”, care demonstrează că și proprietatea privată se duce de rîpă atunci cînd există interese în acest sens? Ideea acestui ,,supliment” a apărut cînd pe locul 41 în top 300 cei mai bogați români am găsit familia Păunescu, unde, despre Bobby Păunescu scrie că: ,,se ocupă cu producția de filme, fiind și regizor, producător sau scenarist. Sub conducerea sa se află Bucharest Film Studios, companie ce are pierderi de zeci de milioane în ultimii 10 ani”.

Povestea care la finalul ei are legătură directă cu Bobby Păunescu își are începuturile tocmai în anii ʼ50 cînd, în urma unei hotărîri de Guvern, începe construirea Centrului Cinematografic de la Buftea, viitoarea citadelă a filmului românesc. Cine a intrat vreodată în acel perimetru magnific a rămas impresionat pentru întreaga viață de această construcție: 50 de hectare de teren, platouri de filmare, numeroase ateliere și laboratoare de specialitate, stație frigorifică, rezervor de apă, rezervor de combustibil, cantină, policlinică, pichet propriu de pompieri, stație de pompare, centrală termică, grup electrogen. La Buftea lucrau 2.000 de salariați, specializați în circa 100 de meserii. De-a lungul timpului aici se adunase o zestre de producție cinematografică impresionantă: 35.000 de obiecte de recuzită și 50.000 de costume (dintre care, multe de epocă), baza hipică cu cai pur-sînge antrenați pentru filmări, un parc auto cu mașini de epocă. Să mai amintim ce filme românești s-au turnat aici, și ce nume – staruri mondiale – au lucrat pe platourile de la Buftea? Orson Welles, Kirk Douglas, Jean Marais, Laurence Horvey, Jean-Paul Belmondo.

În loc să le păstreze și să le închirieze pe bani grei celor care doreau să facă filme, în 1998 Fondul Proprietății de Stat a vîndut 70% unui grup de firme de specialitate din care făcea parte și Adrian Sîrbu, creatorul Media Pro. În 2009 Adrian Sîrbu vinde Studiourile unei companii americane, al cărei CEO era chiar el, printre noii acționari numărîndu-se și Bobby Păunescu. După atîtea vînzări și cumpărări, cu proiecte mărețe doar pe hîrtie, Studiourile Buftea ajunseseră, acum doi ani, în pragul insolvenței, avînd pe rol la Tribunalul Ilfov zeci de procese deschise de foștii salariați, toate cauzele aveau ca obiect ,,drepturi bănești”. Și mai grav este faptul că un dosar de executare silită în a cărui rezolvare se punea problema scoaterii la vînzare a unui teren de aproape 5 hectare, la un preț de pornire de 2 milioane de euro, teren cu multe construcții pe el, ar fi pus capac întregului edificiu.

După acest dezastru se pare că Bobby Păunescu și-a îndeplinit angajamentul făcut la preluarea activelor de la Buftea, Google anunțînd că ,,La ora actuală, la Studiourile Buftea există 19 platouri, inclusiv cel mai mare bazin cu apă din Europa Centrală și de Est ce poate fi utilizat pentru filmări acvatice. La mai bine de doi ani de la imaginea dezolantă  evocată, Studiourile Buftea au renăscut într-un mod spectaculos. Începînd cu 2019 s-au construit noi cabine pentru actori, s-au modernizat toate cele 19 platouri de filmare, dar și clădirile administrative, s-a asfaltat curtea, s-a reabilitat vechea cantină și s-a construit de la zero un nou restaurant”.

Poate vreodată un economist curios și bine pregătit va face un calcul paralel, avînd ca obiect de studiu obiective economice moștenite de la regimul ceaușist, aduse, apoi, în prag de ruină de către regimul capitalist postdecembrist, după care cumpărate de un oarecare privat. Calculul comparativ trebuie să scoată în față diferența de investiții și costuri între cît s-a plătit pentru achiziționarea ,,ruinei comuniste” și cît ar fi costat o investiție nouă a aceluiași obiectiv construit de la zero, inclusiv cu pămîntul de sub acesta! Desigur, rezultatul la care se va ajunge în studiul comparației propuse nu va contribui la dezvoltarea economiei de piață, dar va da un răspuns corect celor care, orbiți de ură împotriva ,,ciumei roșii”, nu mai văd nimic bun și real din ceea ce am edificat înainte de 1990!

Astăzi, după 30 de ani de economie de piață, cînd, de multe ori, sectorul privat s-a dezvoltat și consolidat cu ajutorul Statului care, nu doar că a renegat o parte din averea sa, dar a și contribuit la pauperizarea fondului economic consistent preluat de la regimul comunist, e oarecum ușor să ieși în față cu realizările din economia privată! Chiar în zilele acestea Guvernul Cîțu, prin Ordonanță de Urgență, a modificat Legea 173/2020 prin care se interzicea pentru 2 ani înstrăinarea participațiilor statului, eliminînd din textul actului normativ interdicția de a vinde activele companiilor de stat. Pentru că Guvernul Cîțu nu are bani pentru pensii, călcînd în picioare Legea cu creșterea pensiilor pe care au votat-o cu mînuțele lor în Parlament. Dacă nu are bani, atunci scoate la mezat cele mai profitabile unități ale economiei românești: Hidroelectrica, Transelectrica, CEC și altele. Acesta este planul A. Planul B este axat pe închiderea (și vînzarea, eventual) a acelor unități cu capital de stat care nu sînt rentabile (mai bine zis, care au fost aduse la stadiul de nerentabilitate!).

Ca să vedeți ,,coincidență”, toc­mai acum Consiliul Fiscal a publi­cat pe site-ul său o analiză a performanțelor din anul 2019 ale companiilor de stat. Concluzia este dezastruoasă, conducînd la hotărîri previzibile după ce ni se arată că anul 2019 a înregistrat în acest sector ,,pierderi nete de ansamblu de 1,8 miliarde lei”. În schimb, ,,companiile din sectorul privat au înregistrat profituri în creștere și niveluri agreate mai reduse ale arieratelor”. Mai mult decît atît, premierul vrea și dispariția spitalelor publice, abordînd o filosofie păguboasă pentru popor, poleită cu glazura privatizării sistemului medical. Ia uitați cu ce promisiuni ne vrăjește: ,,Va trebui să găsim o strategie, o modalitate de a construi rapid sau de a moderniza rapid cu bani jumătate de la buget, jumătate din privat. Să revenim la parteneriat public-privat, pentru că lucrurile merg mult mai rapid în această formulă, dacă se poate. Trebuie să ne uităm și la această variantă pe termen scurt”.

Dacă în privința creșterii (descreșterii) pensiilor ne-am lămurit, și la rubrica de creștere a salariilor Guvernul Cîțu a dat-o cotită, făcîndu-se că uită formula de calcul propusă chiar de liberali, în 2019. Potrivit acestei formule, din ianuarie 2021 salariul minim brut ar fi trebuit să crească de la 2.320 la 2.400 lei. Dar, pentru că nu le mai ajung banii pentru sutele de sinecuri inventate, pentru sutele de secretari și consilieri de stat (și alți băgători de seamă), Cîțu, Iohannis, cu toți liberalii lor scuipă pe propria hotărîre și întorc spatele unui popor care se uită trist și indiferent la moartea înceată care i se pregătește...

Dar, pentru că tot scriem și vorbim despre privat – sectorul care generează milionarii României – să ne aruncăm privirea asupra atitudinii patronatelor atunci cînd vine vorba despre creșterea salariilor. Iată, spre edificare, declarația lui Dumitru Costin, liderul Blocului Național Sindical (BNS), făcută la finele anului trecut, în urma unei participări la ședința Consiliului Național Tripartit: ,,Reprezentanții întreprinderilor mici și mijlocii au propus o creștere a minimului brut la 2.300, deci cu 70 de lei, iar ceilalți reprezentanți ai organizațiilor patronale au spus unii să se înghețe salariul minim și vom discuta peste trei luni, iar alții că vom discuta peste șase luni. Și a rămas ca în tren. Acum așteptăm să avem Guvern, că ăsta interimar nu vrea să discute despre majorarea salariului minim”.

Păcat de așteptare, domnule Dumitru Costin! Fie interimar, fie oficial, ce mi-e Orban, ce mi-e Cîțu – tot un drac! Tot PNL se cheamă, adică, în traducere,  ,,Trăiască Privatizarea. Să moară Statul, cu Proprietatea lui cu tot!”.

Dacă n-are timp să citească reviste cu profil economic mondial, îl ajutăm noi pe domnul Cîțu și-i spunem că, în prezent, în țări din UE precum Franța, Italia și Germania au loc naționalizări de răsunet spre a  rentabiliza companiile de stat. Ei nu le vînd, ci le oferă un aport de capital public pentru diminuarea dependenței de economia globalizată și încurajarea economiei domestice. Iată ce a declarat ministrul francez de Finanțe, Bruno Le Maire, în acest context: ,,Voi apela fără ezitări la naționalizarea corporațiilor franceze, pentru a salva economia”. Apropo, chiar Comisia Europeană ,,a propus țărilor membre UE, într-o schimbare de paradigmă fără precedent, să își naționalizeze companiile, ca răspuns la problemele financiare provocate de COVID – 19”...

Am răsfoit Cartea milionarului român într-o lectură agreabilă, din cînd în cînd cu iz nostalgic. Oricum, paginile revistei ne-au adus mai aproape România împreună cu o parte dintre cei care pun umărul la desțelenirea noului drum economic pe care pășim spre adevărata economie de piață. Așa precum sînt și șoselele României, calea pe care merg cei 300 mai are, din loc în loc, mărăcini, gropi și noroi. Făcînd reparațiile de rigoare, poate că cei 300 vor fi 3.000, și vor genera în jurul lor doar atmosfera de muncă cinstită și de cîștig onest, fără clinchet de cătușe și suferință!

Milionari sau nemilionari, sîntem obligați să trăim împreună și să ne ajutăm reciproc, să oferim fiecare Țării ce avem în spirit și ce poate da ființa umană, pentru ca, după aceea, să putem cere și noi de la Țară. În fond, oglinda milionarului român este oglinda românului!

Sfîrșit

GEO CIOLCAN