Sîntem la a doua parte a materialului scris pe marginea Topului 2020 – 300 cei mai bogați români – clasament făcut de revista ,,Capital”. Privind cu interes preocuparea revistei în încercarea de a face o radiografie a business-ului autohton, în conjunctura cuceririi de teren a pieței libere din România, am căutat să înțeleg (și să scriu despre ele) resorturile economice care împing în față economia de piață, ai cărei reprezentanți – firmele private – ne sînt aduse în prim-plan prin acest catalog sui-generis – un fel de oglindă a milionarului român.

Companiile analizate după criteriile pe care le-am expus în prima parte a materialului cu titlul de mai sus sînt din toate domeniile de activitate, cele cu profil de construcții, materiale de construcții, retail, construcții metalice, transport, industrie ușoară, farmaceutică, agricol, IT, dominînd topul. Citind cu atenție atît numele companiilor, cît și numele celor care le conduc, am certitudinea că mulți milionari din România anului 2019 (la nivelul căruia a fost întocmit acest clasament) au rămas pe dinafară, din motive neștiute de noi, dar justificate de cei care nu vor să iasă la ,,lumina reflectoarelor”. Știu și de ce! Sărind peste această digresiune și luînd de bun ce ne prezintă revista ,,Capital”, am coroborat unele date și informații cu ceea ce a mai apărut în mass-media sau în documente de pe anumite site-uri. Am adoptat acest procedeu nu în viziunea contrazicerii datelor din revistă – noi nu facem nici un clasament – ci pentru a avea o privire complexă asupra unor nume care apar în acest top, admițînd că acestea pot fi citite (și interpretate) și într-o altă cheie decît aceea pe care vrea să ne-o impună ,,Capital”.

În prima parte a acestui material scriam că în analiza companiilor cuprinse în acest top 300 o categorie însemnată își are baza de plecare din unitățile economice înființate în timpul regimului Ceaușescu, profitînd de conjunctura favorabilă apărută ca urmare a unor schimbări radicale în economia românească după 1989. După cum știm, cei care am trăit acea perioadă incertă, ,,conjunctura favorabilă” a însemnat, cîteodată, distrugerea cu premeditare a unității economice moștenită din epoca socialismului, aducînd-o la parametrii de faliment, ca  apoi să fie vîndută la fier vechi sau să fie ,,renăscută” sub alt nume și, desigur, sub alt statut social. Cazurile de acest fel sînt cu miile, dar cine își mai amintește acum, după 20-30 de ani de la momentul tulburării acelor ape de început a noii ere capitaliste în România, de toate ,,tunurile” date atunci? Mai ales că, în multe cazuri de acest fel, atît de intensă a fost propaganda privatizării, cu incontestabilele ei avantaje, și  atît de blamată a fost economia etatizată, încît bieții români (cei mai creduli) au crezut că, într-adevăr, X sau Y a fost omul providențial care a salvat fabrica X sau Y de la moarte sigură, redîndu-i nu doar forța anterioară, ci pricopsind-o cu o aură de... prosperitate și dezvoltare de tip capitalist!

Numai că nu prea a fost așa!

Unul dintre cele mai clasice exemple, care demons­trează neputința Statului (și dezinteresul acestuia) în a-și îndeplini cu succes funcția de proprietar și producător de bunuri, este cazul Insulei Mari a Brăilei. Istoria acestui pămînt smuls dintre apele Dunării (acțiune criticată de mulți specialiști) ne vorbește despre efortul Statului de a îndigui 56.000 hectare de pămînt – cea mai mare suprafață compactă de teren pentru producția vegetală din Uniunea Europeană – ajunsă astăzi pe mîna unui șeic arab. Pentru digul de protecție, lung de 162 de kilometri, în anii ʼ50 au muncit mii de români (printre care și deținuți politici), mulți dintre aceștia găsindu-și sfîrșitul lîngă malul de pămînt reavăn.

Cu scandalurile reflectate în presa vremii, Agenția Domeniilor Statului a concesionat Insula Mare a Brăilei răposatului Culiță Tărîță, acesta a dat-o mai departe lui Constantin Duluțe (aflat pe locul 24, cu 225-235 de milioane de euro), care – după investiții semnificative și rezultate pe măsură, a tranzacționat-o unei companii din Emiratele Arabe Unite, Constantin Duluțe rămînînd cu un pachet de 10% din acțiuni. Tranzacția evaluată de presă între 200 și 250 de  milioane de euro este oficială, semnul de întrebare urmînd să apară peste 11 ani, cînd concesiunea are limita de contract. Însă e greu de prevăzut că Statul Român va dispune de fonduri pentru a răscumpăra investițiile care au curs în acest caz. Privită de la distanță, afacerea pare rentabilă: Statul Român doarme liniștit, redevențele curg, Insula Mare a Brăilei a devenit o emblemă pentru agricultura românească! Întrebarea pe care ar pune-o un bătrîn de la țară ar putea suna astfel: pînă cînd va mai fi Insula Mare a Brăilei pămînt românesc? (40% din suprafața agricolă a Țării a fost înstrăinată!)

O afacere similară, însă de o altă amplitudine, este cea din domeniul apelor minerale – această bogăție naturală dată de Dumnezeu pămîntului românesc de mii de ani, gîlgîind din izvoare adînci, doar să o captezi, s-o îmbuteliezi și s-o vinzi cumpărătorului român, în special celui de la oraș. Considerată a fi prea grea munca de captat apa din izvor, Statul Român a scăpat și de această grea povară făcîndu-i milionari pe frații Ioan și Viorel Nicula (locul 26 în top), pe cei care au pus stăpînire pe marca Borsec (locul 31), precum și pe alți întreprinzători.

Uzina de vagoane Arad, la capătul unui drum început în 1891 sub denumirea de ,,Fabrica de vagoane și motoare Johan Weitzer”, a ajuns astăzi – după ce devenise o unitate economică-emblemă a României Socialiste, dar lăsată după 1990 să dispară – privatizată, aflată sub conducerea unui manager deștept, care a știut să dezvolte zestrea ei și s-o modernizeze, ajungînd să facă export în țări precum Brazilia, Egipt, Iran, Italia. Culmea ironiei este că vagoanele și tramvaiele cu succes la export nu au aceeași căutare și în România, administrațiile locale preferînd material rulant din import! De ce? Care este avantajul?

În județul Alba, în mijlocul unui triunghi format din Blaj, Mediaș (jud. Sibiu) și Tîrnăveni (jud. Mureș), se află comuna Jidvei cu vestitele podgorii și crama Jidvei. Aici, în anul 1949 ia ființă Întreprinderea Agricolă de Stat (IAS) Jidvei. În 1999 IAS se privatizează, fiind preluată de Claudiu Necșulescu (locul 95, cu 61-71 de milioane de euro). Ducînd mai departe tradiția vinurilor de Jidvei noii proprietari ai acestui domeniu viticol au investit într-un vast program de retehnologizare și modernizare a inventarului de vinificație. În exploatarea celor 2.500 de hectare de vie podgoria Jidvei deține două recorduri: prima școală privată de viță-de-vie din România, în suprafață de 17 ha., care este în același timp și pepinieră pentru producția de material săditor viticol pentru noile plantații; Jidvei deține cea mai mare cramă gravitițională din Europa – cu o capacitate de 5 milioane de litri, procesul de vinificație se derulează datorită energiei gravitaționale, folosind principiul vaselor comunicante. Cu acest principiu tehnologic aici se procesează 300 de tone de struguri în 24 de ore.

De ce, după 1990, Statul Român a lăsat multe obiective economice, unele dintre acestea cu rezultate excelente, să intre în declin economic și profesional, aducîndu-le în pragul colapsului? Este o întrebare care comportă mai multe variante de răspuns, dar, chiar găsind aceste răspunsuri, la ora actuală nu se mai poate schimba nimic. O parte a acestei întrebări s-ar putea îndrepta și spre Drobeta-Turnu Severin, unde există Combinatul de Celuloză și Hîrtie. După evenimentele din decembrie 1989 a mai supraviețuit pînă în 2008, cînd și-a închis porțile, lăsînd pe drumuri sutele de angajați care munceau aici. În nici 10 ani de ,,glorie” ai noii ere, Combinatul ajunsese la o datorie către furnizori de peste 14 milioane de euro, în imposibilitate de achitare a vreunui bănuț. Moarte clinică programată? Întîmplătoare? Cine mai poate spune astăzi care au fost toate dedesupturile sucombării acestei unități de producție!

Urmarea poveștii de mai sus? Ce n-a putut (n-a vrut?) face Statul, proprietarul unității, adică să-l pună pe roate, a reușit un privat, care a avut posibilități să cumpere activele combinatului și să investească pentru redresarea și repornirea acestuia. Acest om se numește Constantin Izvoranu  (locul 155 în top), care a preluat fabrica împreună cu toate anexele și facilitățile aparținînd CELROM SA, aceasta devenind ,,Combinatul de Celuloză de Hîrtie S.A.”.  Bun manager, după investiții serioase în modernizarea utilajelor și eficientizarea  producției, noul proprietar a angajat peste 400 de salariați care lucrează în ture de 24/24 de ore, producînd peste 80 de mii de tone de hîrtie anual. Astfel, dintr-o ruină a neputinței, din 2012 pînă în prezent s-a ajuns ca, în 2019, cifra de afaceri să fie de 31,8 milioane de euro, cu un profit de 2,5 milioane de euro. Interesant este că peste 80% din producție merge la export.

Vă mai amintiți de campania numită ,,Borduriada”, declanșată în București pe cînd era primar general PDL-istul Adriean Videanu? De acea operațiune de înlocuire (fără să fie imperios necesar) a unor borduri sănătoase, din granit, care nu se deformau la o lovitură sau la o schimbare radicală de temperatură, cu unele turnate din ciment slab, care au crăpat la primele ploi? Domnul Videanu – cel care și-a ridicat la Snagov o casă de neam prost – este astăzi milionar, ocupînd locul 179 în Top 300, cu firma Titan Mar, deținînd o avere de 38-40 milioane de euro.

Nu avem timp și spațiu tipografic să descurcăm ițele afacerii de milioane dirijată de fostul primar general al Capitalei, prim-ministru și ministru al Economiei. Ce contează în această cauză, față de exemplul anterior, este faptul că omul cu atîtea funcții oficiale în Statul Român nu a salvat nimic, dimpotrivă, a făcut comerț cu o parte din pămîntul fostei citadele muncitorești Uzina ,,Vulcan”, prin schimbarea modului de folosință a acestuia, mărindu-și substanțial conturile. Ajungînd la o asemenea cotă de dezvoltare, domnul Adriean Videanu exploatează, în continuare, pămîntul unor foste unități economice, avînd în proiect (acum scrie ,,Capital”) ,,construcția unui complex rezidențial cu apartamente, dar și cu spații de birouri și comerciale. Zona ar fi 13 septembrie – Progresul și se referă la un teren în suprafață de 5 hectare. Proiectul include nouă clădiri, fiecare cu 3 etaje în subteran și suprateran de la 12 la 35 de etaje, avînd un regim de înălțime pînă la 120 de metri”.

Paginile acestui top sînt pline de surprize, dacă ști să le descoperi și să le interpretezi în lumina unor întîmplări din trecutul protagoniștilor și a unor documente de arhivă. De pildă, aproape de coada clasamentului (numărul 295), descoperim numele lui Theodor Berna (un fost apropiat al președintelui Traian Băsescu), magnat care controlează cunoscuta companie ,,Tehnologica Radion”. De la o cifră de afaceri de pînă la 150 de milioane de euro, în urma proceselor deschise pe numele său, începînd din anul 2014, proiectele firmei au avut căderi dramatice, ajungînd, în 2019, la o cifră de afaceri de 5 milioane de euro, cu pierderi de 4,5 milioane de euro. Degringolada acestei firme cuprinde retrocedări de terenuri în valoare de milioane de euro și proiecte cu instituțiile publice care au rămas doar pe hîrtie.

Nu știu dacă în schema de înălțare la rangul de milionar trebuie să prevezi și o filieră de exploatare a prostiei sau a neștiinței unora. În CV-ul lui Costel Costanda acest procedeu ar trebui așezat la loc de frunte. Povestea și norocul care au urmărit-o au început cu vreo două decenii în urmă, cînd a obținut în instanță 3 hectare în Satul Francez, într-o zonă rezidențială din nordul Capitalei. Trezindu-se în fața acestei situații, Primăria Capitalei, care deținea pe acea suprafață cîteva imobile, i-a propus un schimb cu aceeași suprafață în Parcul Bordei. Acum începe balamucul imobiliar și judiciar: Costanda a vrut să-și dezvolte proiectul imobiliar pe partea lui de teren, Primăria refuzîndu-i acest drept. Fără să mai lungim povestea, în instanță noul proprietar al unei bucăți din Parcul Bordei a avut cîștig de cauză, Primăria fiind obligată, prin sentință definitivă, să-i plătească  omului de afaceri 115 milioane de euro despăgubiri!

Cum Primăria n-a vrut să dea banii, Costel Costanda a obținut în instanță blocarea fondurilor Primăriei Capitalei. Consecința indirectă? O simțim cu toții: oprirea unor mari proiecte în București (construcția Spitalului Metropolitan, Pasajul de la Domnești, înlocuirea conductelor de termoficare etc.). Din acest caz tipic pentru dezvoltarea capitalismului românesc postdecembrist orice român de bună-credință ar putea formula următoarele întrebări: 1. Cum s-a putut vinde un teren cu imobile aparținînd unei instituții a Statului?; 2. Cînd Primăria Capitalei a acceptat schimbul de terenuri nu știa de planul imobiliar al omului de afaceri Costanda?; 3. Dacă Primăria nu ar fi trecut Parcul Bordei, printr-o hotărîre a Consiliului General, din proprietatea publică (existentă încă din 1932), în proprietate privată a municipalității, ce final ar fi avut acest caz? Fiind prea complicate, nu știm dacă cineva va răspunde vreodată la aceste întrebări. Ce știm sigur este că domnul Costel Costanda, milionar român, se află pe locul 32 în Top 300, cu o avere estimată la 165-175 de milioane de euro... Bravo lui!

Este și acest exemplu expresia în oglindă a tupeului de milionar român? Este!

Întorcînd filele cu degetul, dau la pagina 98 de un titlu cu tentă de propagandă capitalistă: ,,Afaceri cu perspectivă americană”. Pînă să mă dumiresc cum e cu americanii, îmi sare în ochi poza de lîngă titlu – măi, să fie! Cine să fie? Cînd colo, cine credeți că era? Proaspătul ministru al proaspătului minister (Ministerul Economiei, Antreprenoriatului și Turismului), Claudiu Năsui! Familia Năsui (tată, fiu, unchi, văr și mătușă), tot neamul, deține grupul de firme ,,American Internațional Radio (AIR – Airadio-Ageximco)”, specializată în comunicații de tip radio și servicii de tip GPS. Așa cum arată ,,Capital”, firma e abonată la afaceri cu Statul (MApN, MAI), lucrează chiar cu ONU, și Gazprom, LukOil, US Army – ce mai, cu tot Mapamondul!

Dacă ați uitat, revista are grijă să ne aducă aminte că ,,Firma familiei Năsui a fost implicată în celebra «afacere Motorola», prin care statul român a fost prejudiciat cu 6 milioane de dolari...”. Realitatea ne arată o situație mult mai gravă decît o prezintă ,,Capital”. În fapt, pe timpul ministeriatului la Apărarea Națională a generalului Victor Stănculescu, firma tatălui actualului ministru și a unchiului acestuia a vîndut, în două tranșe, Ministerului Apărării, echipamente Motorola la prețuri supraevaluate, producînd un prejudiciu de 8.053.147 dolari! Concret, Armata a achitat pentru 1.000 de stații Motorola suma de 6.172.509 dolari, în condițiile în care valoarea de piață a acestor stații era de 600.000 de dolari. Desigur, justiția a intrat în rol și cei găsiți vinovați au fost trimiși în judecată. Cum noi sîntem latini, proverbul ,,festina lente” a funcționat perfect – pînă la finalizarea dosarului... faptele s-au prescris! Aflîndu-se pe locul 47 în clasament, cu 120-140 de milioane de euro, firma familiei Năsui are un reprezentant de seamă prin ministrul USR-ist care, așa cum scrie ,,Jurnalul Național” din 25 ianuarie, a adoptat măsuri precum introducerea obligației funcționarilor de a folosi colile A4 și pe verso! În timp ce ministrul se ține de fleacuri, activitatea în minister este blocată. ,,Nemulțumite de prestația lui Năsui, multe persoane din minister au plecat, iar altele se pregătesc să facă același lucru, ele dorind să lucreze în continuare cu Virgil Popescu, care a preluat Ministerul Energiei”. Încheierea prezentării din ziar este de-a dreptul apocaliptică: ,,Frica de a semna ceva este omniprezentă în instituția condusă de useristul Năsui, mai ales că și el evită să-și asume responsabilitățile funcției, susțin oamenii din minister”.

Cu astfel de ministru milionar, cu state de serviciu la firme precum ,,PricewaterhouseCoopers”, BCR, ,,Five Advisory Group” și ,,Muntenia Global Invest”, sîntem siguri că Ministerul Economiei va ajunge primul minister miliardar din România!

(va urma)

GEO CIOLCAN