Milionar. Miliardar. Cuvinte intrate în uzul cotidian al vorbirii,  circulația acestora în societatea românească postdecembristă fiind din ce în ce mai intensă. Înainte de 1989 le citeam în presă, atunci cînd ni se aducea la cunoștință, aranjamentele (cîteodată dramele) miliardarilor americani de pe Wall Street. Nu-i vorbă, am avut și noi un milionar comunist, dar nu l-am putut lua ca exemplu pentru că a fost condamnat la moarte, în urma unui răsunător proces, pentru fals, delapidare și înșelăciune, păgubind statul cu 4,5 milioane de dolari. E vorba de cazul Gheorghe Ștefănescu, falsificatorul de vinuri, din anul 1981.

În România de astăzi nu e rușine să fii miliardar sau milionar, ba dimpotrivă. Și nu constituie nici atragerea vreunei anateme, oficiale sau publice, numai pentru faptul că porți eticheta de milionar (miliardar). De altfel, Constituția României stipulează clar posibilitatea de a face avere, aceasta reieșind atît din art. 44, alin. 8: ,,Averea dobîndită licit nu poate fi confiscată. Caracterul licit al dobîndirii se prezumă”, cît și din art. 45: ,,Accesul liber al persoanei la o activitate economică, liberă inițiativă și executarea acestora în condițiile legii sînt garantate”.

Despre acest segment al populației României, în condițiile aplicării prevederilor Constituției, vom scrie astăzi, pornind de la un clasament sui-generis, întocmit la finele anului trecut de revista ,,Capital”, sub genericul ,,Top 2020  - 300 cei mai bogați români”. Topul acesta, ajuns la ediția a XVIII-a, este realizat pe baza datelor de la finele anului 2019 și este menit de a schimba ideea românilor despre bogații României, idee creată între timp, așa cum ne explică redactorul-șef al revistei: ,,În România ultimelor trei decenii ne-am obișnuit sau am fost obișnuiți să îi privim cu o atitudine negativă pe oamenii bogați. Am crescut cu ideea că sînt doar oameni care au dat tunuri, au fost ajutați de o mînă nevăzută la momentul oportun, au fost protejați. Numai că ideea mi se pare păguboasă, mai ales pentru tinerele generații, pentru cei care vor duce societatea înainte”.

Chiar dacă sînt de acord cu îngrijorarea domnului redactor-șef, cunoscînd România reală, invoc două amendamente la mesajul de mai sus, și anume: 1. de multe ori ,,atitudinea negativă” au generat-o chiar unii dintre bogătașii României, în urma unor abateri grave de la conduita normală a unui ,,om de milioane”; 2. uneori, mai pe față, mai subteran, unii dintre cei care au ajuns milionari au fost ajutați, nu de ,,o mînă nevăzută”, ci chiar pe politicieni destul de vizibili și de Guvern, încheind sute de contracte cu încredințare directă. În cuprinsul acestui material, cu exemple concrete, vom demonstra acest aspect.

Revista cu pricina cuprinde, în peste 200 de pagini, 300 de povești de succes, 300 de moduri în care poți deveni milionar și tot 300, de data aceasta, de posibilități de a-ți pierde identitatea în marasmul unei lumi pe care nu întotdeauna o poți gestiona. Desigur, este un lucru destul de dificil să realizezi un astfel de clasament oricîtă experiență ai avea. Factorii subiectivi și cei aleatorii pot fi elemente perturbatorii într-o atare clasificare la nivel național, pentru că evaluarea averii unui om depinde de o serie de date și cifre, de statistici care, la  momentul documentării, pot fi anihilate de așezarea acestora într-un alt nivel de interferență decît cel real, conducînd la un rezultat incidental. Dar, așa cum ne asigură revista, datele au fost obținute, în primul rînd, de la Oficiul Național al Registrului Comerțului, dintr-o listă impre­sionantă de 2.500 de companii în care oamenii de afaceri români sînt acționari. După stabilirea valorii companiei, s-a calculat valoarea fiecărei participații deținute de milionari, adăugîndu-se apoi evaluarea proprietăților imobiliare, pe baza datelor furnizate de firmele de profil. Acolo unde s-au primit informații s-au adăugat sumele din conturi și valoarea celorlalte bunuri deținute de cei analizați. Ca ultimă sursă, menționează revista, s-a apelat personal la cei care erau candidați la un loc în Top 300, procedeu rămas fără ecou la o parte din cei solicitați.

Din ultimele rînduri care presupun o diminuare a veridicității – ,,acolo unde s-au primit informații”, de asemenea, o incompletă bază de calcul – ,,Alții însă nu ne-au răspuns la întrebări, făcîndu-ne demersul mult mai complicat”, se poate insinua o oarecare marjă de probabilitate în clasificarea generală. Cum însă nu punem în balanță unele inadverdențe în alcătuirea acestui original clasament, apreciind efortul jurnaliștilor de la ,,Capital”, care au plonjat într-un ocean de cifre și date orientative pentru a da pe piață o astfel de lucrare, dorim să privim și noi în oglinda în care se reflectă chipurile metafizice ale milionarilor noștri, cu lumini și umbre, precum în viața cotidiană a fiecăruia dintre noi. După lectura cu pixul în mînă a fișelor celor 300 de ,,premianți”, mi-am dezvoltat mai multe păreri, pe care le-am clasificat într-o ordine aleatorie, formînd anumite capitole în care am separat milionarii pe criterii cum ar fi: profilul activității economice; dezvoltarea companiilor actuale pe platforma unor unități de Stat (dinainte de 1989); atragerea forței de muncă; cum a demarat la unii milionari prima lor activitate; companii de interes public; companii intrate în insolvență; milionari controversați; milionari cu sponsorizări și donații vizibile; în fine, milionari penali. Numai cunoscîndu-i în toate aceste ipostaze și citind într-un fel și printre rînduri, în cheia interpretării umane a fenomenului, vom putea privi cu obiectivitate lista celor 300, putînd împărtăși concluzia editorului: ,,Cei 300 de milionari prezenți în acest top reprezintă, în sine, povestea evoluției economiei românești de după 1990. Nu mai este un secret pentru nimeni că începutul anilor ʼ90 a fost în România un soi de Vest sălbatic, în care se vînau comori, se vindea și cumpăra orice, apăreau peste noapte milionari, care dispăreau la fel de repede. Povestea oamenilor prezenți în acest top, majoritatea fiind niște tineri îndrăzneți în anii ʼ90, arată că perseverența, seriozitatea, adaptarea la cerințele pieței și perfecționarea sînt cheile succesului. Poveștile oamenilor de afaceri din acest Top arată că lumea aparține celor serioși, profunzi și curajoși, iar cei inteligenți, dar superficiali vor fi întotdeauna doar o cometă spectaculoasă, dar care se stinge repede”.

Pentru a ști cu ce... capital plecăm la drum, ni se spune că suma medie a averilor din acest top este de 29,5 miliarde de euro, cunoscînd o creștere față de anul anterior cu 5%. Pentru un novice această cifră rămîne la periferia unei informații banale din care rămîi cu ideea că afacerile în România merg bine deoarece volumul lor crește de la an la an. Întîmplarea face că, chiar în ziua în care scriu acest material, Agerpres dă o știre în legătură cu datoria publică a României, care, la finele lunii noiembrie 2020, era de 463.963 de miliarde de lei, ceea ce reprezintă 44% din PIB, față de 35,3% din anul precedent. Acum, cu cele două cifre față în față, involuntar facem comparație între semnificația celor două creșteri: în timp ce piața privată de capital crește și companiile din acest sector se dezvoltă vizibil, Statul Român sărăcește, îngropîndu-se în datorii din ce în ce mai mari!

De altfel, cam în aceeași perioadă (în decembrie 2020), într-un clasament european al țărilor care fac parte din UE, România era pe locul II la rata sărăciei. Rata persoanelor aflate în risc de sărăcie din România era de 23,8%, mai mult cu 0,3% față de anul anterior și cu 7% față de media europeană. În acest punct al analizei apare paradoxul dintre privatul care merge fluierînd și Statul Român, dator vîndut pe viață la cămătarii financiari. Desigur, veți spune cu emfază: iată diferența dintre o companie privată și una de Stat, dintre imaginea progresului și cea a regresului!

Pe cei fără memorie sau pe cei care s-au născut după 1990 vă invit la o comparație între cele două Românii – cea de dinainte de 1990 și cea postdecembristă, unde, conform aceleiași Constituții (art. 44, al. 2) ,,Proprietatea privată este garantată și ocrotită în mod egal de lege, indiferent de titular”, dar și ,,Proprietatea publică este garantată și ocrotită prin lege și aparține statului sau unităților administrativ-teritoriale” (numai că pe proprietatea publică a fost pusă zălog, după cum arată datoria României la zi!). Dar, să nu omitem comparația la care v-am invitat. Iat-o:

România comunistă acumulase pînă la finele anului 1982 datorii externe în valoare de 11 miliarde USD, găsindu-se sub controlul malefic al FMI. Dacă am fi continuat în acel ritm România ar fi intrat în blocaj financiar, ceea ce ar fi însemnat acapararea Țării de hrăpăreața finanță mondială, fapt neacceptat de președintele Țării, Nicolae Ceaușescu, care a dejucat planurile FMI hotărînd accelerarea plății datoriei. Cu sacrificii din partea poporului, frustrat de o serie de neajunsuri alimentare, în martie 1989 România lui Ceaușescu reușea să returneze toate datoriile externe, nemulțumind Occidentul pentru că le scăpa din mînă o Țară bună de muls.

În acest moment al demonstrației mele sînt nevoit să fac două precizări necesare înțelegerii corecte (și oneste) a fenomenului: 1. Împrumuturile acumulate de România Socialistă nu au fost făcute pentru a acoperi plata salariilor sau a pensiilor (așa cum se procedează în prezent), ci pentru reconstrucția și dezvoltarea economico-socială a Țării, inclusiv a nivelului de trai (care nu consta numai în prezența salamului de Sibiu în galantar); 2. Lovitura de Stat din decembrie 1989 a găsit în visteria Țării economii de 3,7 miliarde USD și creanțe de aproape 8 miliarde USD. Ce s-a întîmplat cu aceste miliarde? Pînă ne vor răspunde unii ca Ion Iliescu și Petre Roman, răspunde ,,România Mare”: banii Țării, aurul și industria s-au ,,evaporat” prin grija noului regim haotic de la București. A rămas amintirea acelei Țări independente din punct de vedere financiar, și au rămas milioanele de șomeri și milioanele de români nevoiți să se piardă în lumea largă în căutare de lucru...

Întorcîndu-ne la cei mai bogați 300 de români popularizați de revista ,,Capital”, acum, după ce am văzut starea de fapt a României în două ipostaze din viața Țării, în mod firesc se naște următoarea întrebare: cînd vom putea asocia dezvoltarea sectorului privat din România cu eradicarea sărăciei generale a românului de rînd? Dacă stai la birou confortabil și ești rupt de realitatea din cotidian, poți eluda răspunsul la întrebarea de mai sus rezumîndu-te la postarea între coordonatele convenavile (totuși, reale) – ce rost ar avea invocarea sărăciei generale cînd posesorii celor aproape 30 de miliarde euro, și alții ca ei, au creat mii de locuri de muncă și le asigură (prin salariu) existența umană a acestora și a familiilor lor? Dacă o parte a acestei întrebări poate fi socotită valabilă, esența rămîne neelucidată, neputința Statului de a îndeplini dispoziția art. 47, alin. 1 din Constituție – ,,Statul este obligat să ia măsuri de dezvoltare economică și de protecție socială, de natură să asigure cetățenilor un nivel de trai decent” – dînd naștere faliei dintre concepția poporului cu privire la formarea averilor milionarilor României și realitatea din teren (în majoritatea cazurilor).

Cu plăcere scriu numele firmei de pe locul I – cel mai mare retailer local de bricolaj și cel mai mare business dezvoltat de antreprenori români – Dedeman, firma fraților Dragoș și Adrian Pavăl, moldoveni dintr-un sat sucevean. Studiind dezvoltarea și profilul acestei companii de succes, înainte de a lua cunoștință despre cifra de afaceri și profitul realizat în anul 2019, trebuie să notăm numărul total de angajați la care s-a ajuns – 10.769. Această cifră generează două constatări pozitive: este o firmă cu capital autohton și oferă de lucru la cîteva mii de români! Pentru curioși, iată statistica: cifra de afaceri pe an – aproape 2 miliarde de euro; profitul net pe anul 2019 – 1,3 miliarde de lei. Pentru a aprecia caracterul fraților Pavăl, reiau din revistă spusele lui Dragoș Pavăl, ca pe o declarație de credință: ,,Cînd am luat credite peste credite, au fost și momente în care m-am gîndit că putem pierde tot. Dar ne-am născut într-o familie săracă. Ce putea să ni se întîmple? Să ne întoarcem de unde am plecat”. Sinceră și originală declarație!

Cazurile și profilurile morale ale multora dintre cei 300 din Top nu pot fi cunoscute doar din cifrele și din fotografiile care însoțesc prezentarea companiei respective și a celui (celor) din fruntea acesteia. Dacă nu faci trimiteri adiacente la unele situații mai puțin lăudabile ale acestora, oglinda în care privește milionarul nu reflectă imaginea corectă. De pildă, despre Gruia Stoica și Vasile Didilă, frați, deținători ai firmei de transport pe calea ferată Grampet, citim că au multe realizări în domeniu: ,,Grampet este prima  multinațională fondată cu capital românesc ce este prezentă în mai mult de 10 țări europene, fiind și prima companie europeană care aderă la Ruta de Transport Internațional Trans-Carpatica”.

Ce nu aflăm din ,,Capital” (nici nu se punea problema!) este că, în 2015, atît Gruia Stoica cît și Vasile Didilă au fost puși sub urmărire penală de DIICOT într-un dosar de constituire a unui grup infracțional organizat și spălare de bani, în legătură cu privatizarea companiei Transbordare Vagoane Marfă S.A., condamnați în 10 aprilie 2020 de către Tribunalul Iași, la cîte trei ani și jumătate de închisoare. Sentința nu este definitivă. Și asta nu e totul. Pentru că la început am reprodus reproșurile conform cărora i-am acuza (românii) pe unii milionari de ,,tunuri” sau că au fost ajutați de ,,o mînă nevăzută”, iată că ,,mîna” era la... vedere! Cred că îl cunoașteți pe Tănase Stamule, politicianul liberal care nu scapă nici o ocazie de a-și propaga ideile liberale în platourile televiziunilor. Ei bine, Tănase Stamule a deținut funcția de consilier de stat la cancelaria primului-ministru Ludovic Orban (pînă cînd a fost dat afară de Cîțu). În același timp ocupa și funcția de președinte al Consiliului de Administrație al companiei Iprochim S.A., al cărei acționar majoritar este Statul Român (cu 73%), prin Ministerul Economiei. Acum urmează bomba – al doilea pachet de acțiuni ca importanță la Iprochim (17,45%) este deținut, conform Registrului Comerțului, de către Vasile Didilă, fratele lui Gruia Stoica. Vedeți încrengătura malefică? Guvern, funcții în guvern, acțiuni la companiile de stat – politicul se interferează cu economicul și fabrica de bani funcționează perfect!

Ceea ce am scris eu aici nu este un rechizitoriu și nici vreo acuzare, ci doar o constatare.

Iată un exemplu de autodistrugere a propriei societăți de transport sau, cum spun sindicaliștii, de sabotare, cu mîna ta, a entității de unde primești salariul: la Tîrgu Mureș, pe o secție de cale ferată de 120 de kilometri, atunci cînd s-a întocmit ,,Mersul trenurilor”, documentul care reglementează circulația în timp și spațiu a tuturor garniturilor de tren (chiar și a unei locomotive izolate) pe toate  secțiile de cale ferată, trenurile operatorului de transport feroviar privat au fost programate cu 15-20 de minute înaintea trenurilor CFR Călători. Consecința? Călătorii se urcă în primul tren care trece prin stație, iar garniturile CFR circulă la intervalul de 15-20 de minute mai mult goale, deci pregătind falimentul! Putem vorbi aici de ,,mîna nevăzută” a destinului care împinge trenurile societății private în detrimentul societății cu capital de stat? Răspunsul nu poate fi decît ,,Da”, cu o mică adnotare: ,,mîna nevăzută” este conducerea CFR!

Gurile rele spun că această paradigmă se va schimba în curînd, generalizînd sabotajul, conform schemei: mai întîi a fost sabotat  operatorul statului român, CFR Călători, în favoarea operatorilor privați, apoi sabotajul s-a extins, stratagema afectîndu-i și pe cei din urmă, cei cu capital românesc, pregătindu-se terenul (de fapt, calea ferată) pentru stăpînirea CFR de către companiile străine în urma politicii de liberalizare totală a econimiei românești de către partidul lui Iohannis, urmașul urmașilor Brătienilor...

(va urma)

GEO CIOLCAN