- 20-11-2015
- 0 Comentarii
- 125
- 0
Cînd l-am văzut pe reprezentantul F.M.I dansînd cu pantofii cu talpa găurită, într-un restaurant de fiţe din Sinaia, nu ştiu de ce mi-am amintit un episod din copilăria mea. Mama gătea cele mai gustoase bucate. Dar nu mă tentau. Mă gîndeam la vecinul nostru – un fierar – care avea o singură cameră plină de copii şi atelierul de fierărie. Uneori, la ora prînzului, luam din prăvălia noastră bomboane şi ciocolată şi mergeam la vecini. De obicei, „nimeream” cînd mămăliga aburea, pe masă, avînd o aromă dumnezeiască. Nevasta fierarului turna lapte fierbinte într-un castron mare, punea o bucată bună de mămăliga, dădea fiecărui copil o lingură de lemn şi toţi dădeau năvală la castron. Vecina ştia că mă duceam la ei pentru a „plescăi” împreună cu copiii şi îmi dădea şi mie o lingură. În cîteva minute, nu mai era nici urmă din mămăligă! Atelierul fierarului mă fascina. Avea tot felul de unelte, cuie, şaibe, dar şi potcoave pentru cai, lanţuri, un fel de cuptor cu jar în care înroşea fierul pentru a~l putea modela, suflînd în foale ca să aţîte focul. Îmi plăceau ciocanele. Avea multe, mai mari, mai mici, dar unul dintre ele era imens. I-am spus fierarului că acesta din urmă mă speria, că-mi era teamă să nu-mi cadă pe picioare şi să-mi strivească degetele. Mi-a răspuns că acela nu era un ciocan, era un BAROS…Nu-mi dau seama ce asociere am făcut între reprezentantul FMI şi imaginea BAROSULUI din fierărie. Creierul uman este ciudat, împleteşte timpul cu faptele şi apoi le scoate la lumină… Uitasem cu desăvîrşire de vecinii mei din copilărie. BAROSUL m-a emoţionat atunci, dar acum mă irită. Pentru că am ţinut, mereu, „capul plecat să nu-1 taie sabia”… Încercînd să pătrunzi dincolo de marginile destinului tău, alergînd de la o speranţă la alta, vîrtejul pămîntului te ameţeşte şi te aruncă în panorama timpului limitat la rumba vieţii şi a morţii. Totul e o amăgire, o nebunie… Întorcîndu-mă în timp, îmi amintesc cu nostalgie de anii copilăriei, cînd erau 4 anotimpuri care aveau tot „respectul“ unul faţă de altul. Vara era vară, iar toamna – toamnă. În ţara noastră nu erau drogaţi, nici împuşcături pe stradă, nici hoţi (de rang înalt), nici mafioţi, nici păduri defrişate, nici terorişti şi, mai ales, laptele era lapte, carnea – carne, iar grîul avea bobul auriu. Apa nu era poluată, medicamentele nu erau contrafăcute. Existau stima de sine şi respectul reciproc, care au dispărut cu desăvîrşire. Astăzi, pe muntele defrişat şi stîna s-a „modernizat”, devenind doar un surogat, stăpîn fiind U.E., brînză bună nu mai E. Fluierul nu mai doineşte peste a munţilor creste, oile ascultă muzică populară pe lungimi de undă. Trecutul, prezentul şi viitorul sînt ale tuturor. Trecutul însă nu mai revine, viitorul este incert, clipa prezentă este portocalie, dar fără aroma portocalei, ci doar a cojii amare. Iar CRIZA MONDIALĂ este ca „un pendul ce anunţă 30 de războaie într-o lună“, în care facturile pun stăpînire pe existenţa noastră, de ajungem să ne punem întrebarea: de ce, oare, ne amintim de Moromeţi? Marin Preda, unde eşti? Preţurile cresc, dobînzile scad, vai şi amar de noi. Dar toate astea nu-s pentru toţi, că-n ţară mai sînt şi hoţi „cocoţaţi” pe scaunul domnesc, îngropaţi în euro şi dolari, tronînd în vile cu piscine şi cu „mormane“ de bani în bănci străine… Judecăm trecutul, judecăm prezentul, dar nu facem nimic pentru viitor, care, în mod cert, ne va judeca aspru. Nu e greu să scrii o istorie a omenirii, pentru că actorii care şi-au jucat rolurile în timpurile respective au dispărut, iar cei care i-au aplaudat fac parte din trecutul îndepărtat şi părerile actuale nu îi mai supără. E greu, însă, să fim sinceri cu faptele contemporanilor, pe care fie le respingem, fie le aprobăm, pentru că nu sîntem în stare să le expunem fără părtinire. Rămîn foarte multe de făcut pentru a nu mai exista prăpastia dintre bogaţi şi săraci, primii trăind în „lumea lor, cu capu-n nori“. Acum, la noi, este la modă condamnarea comunismului, un sistem care nu a depins de voinţa poporului, ci a fost impus de MAI MARII LUMII. Prezentul nu vede „bîrna din ochii săi, ci paiul din ochii trecutului“. Unii, destul de puţini, au acumulat averi uriaşe, alţii – majoritatea – îşi duc traiul de la o zi la alta. Nu pentru că sînt leneşi, ci pentru că nu au un loc de muncă. Blocajul financiar premeditat a condus la închiderea întreprinderilor şi la aruncarea pe drumuri a salariaţilor. Salariile au fost reduse, pensiile – ciuntite, pensionarii au devenit, din nou, generaţia de sacrificiu, deşi au sperat că nu vor mai trece prin vremuri atît de grele. Ba, mai mult, după opinia unora, ei „ar cam trebui să iasă din sistem“. Sînt aruncate vorbe grele împotriva unor persoane care în regimul comunist au avut funcţii importante. Dar ei n-au slujit comunismul, au slujit ţara, o ţară care îi avea în coastă pe „craii de la Răsărit“, şi care ne-au împins spre Apus. Cum vor fi judecaţi cei din prezent pentru dezastrul de azi, care a dus la sărăcirea poporului şi la emigrarea atîtor persoane în ţări străine, pentru o bucată de pîine? Din privirea plină de duioşie a oamenilor, doar două sentimente răzbat: durerea şi frica de necunoscut, simbolul groazei care ne modelează fără s-o înţelegem în toată deplinătatea ei. Poate de aceea sîntem un popor atît de supus. Dacă Ceauşescu ne-a închis graniţele, ne-am plimbat doar prin „curte“; dacă Băsescu ne-a tăiat salariile şi pensiile, ne-am resemnat. Concluzia? E una singură! NU ŞTIM SĂ TRĂIM, îi lăsăm pe alţii SĂ TRĂIASCĂ BINE, pe spinarea noastră cocoşată de tot felul de privaţiuni alimentate doar de promisiunea că „vom mai primi o sută de lei“.
(va urma)
LILIANA TETELEA
1.9 C