ODESSA – PAGINA NEAGRĂ A ARMATEI ROMÂNE
  • 09-11-2021
  • 0 Comentarii
  • 97
  • 0

Preludiu la o dramă
În condițiile date, pe care le-am descris atunci cînd am analizat participarea României la cel de-al II-lea Război Mondial, la 22 iunie 1941 Țara noastră s-a alăturat coaliției care avea în frunte Germania lui Hitler, și a atacat Uniunea Sovietică, împreună cu Italia, Finlanda, Slovacia și Ungaria, sub imboldul naționalist al Generalului Ion Antonescu: ,,Ostași, vă ordon: Treceți Prutul!”. Așa după cum știm, Prutul a fost trecut cu relativă ușurință, atacul prin surprindere producînd – pînă la un moment dat – impactul scontat, înaintarea trupelor invadatoare desfășurîndu-se conform planului strategic al Wehrmacht-ului. După eliberarea Basarabiei și a Bucovinei de Nord operațiunile militare au continuat, Generalul Ion Antonescu hotărînd să lupte alături de puterile Axei, menținînd Armata Română pe frontul antisovietic, cu orice risc.
Înaintînd pe teritoriul URSS, trupele noastre au cucerit Odessa, port la Marea Neagră, oraș ce făcea parte din Republica Socialistă Sovietică Ucraina – operație finalizată la 16 octombrie 1941, ocupînd Transnistria. În acest context (politic, militar, administrativ, social), prin Decretul Conducătorului Statului dat la Tighina la 19 august, se precizează că ,,Teritoriul ocupat, dintre Nistru și Bug, cu excepția regiunii Odesa...”, intră sub administrația română, apoi, la 30 august, prin acordul germano-român, s-au stabilit răspunderile și modalitățile de administrare și exploatare a teritoriului respectiv. Printr-un alt Decret dat de Mareșal (grad primit la 21 august 1941), în data de 17 octombrie, la Marele Cartier din Tighina, în urma cuceririi Odessei, aceasta a devenit capitala Guvernămîntului Civil al Transnistriei.
După consemnările documentelor vremii, înche­ierea operațiunilor militare de la Odessa a reprezentat pentru România sfîrșitul campaniei din 1941, și majoritatea trupelor române au fost aduse în Țară, pentru completare și reorganizare. Deși o parte a Armatei Române a rămas pe front, luptînd împreună cu Armata Germană în ofensiva din Peninsula Crimeea, în nordul Mării de Azov, la asediul Sevastopolului etc., pe teritoriul Transnistriei rîmînînd trupe de ocupație, retragerea în Țară a majorității trupelor noastre operative, coroborată cu marea paradă de la Arcul de Triumf, de la București (8 noiembrie 1941), au creat impresia că pentru România acest război luase sfîrșit.
Desigur, era o impresie falsă a unor privitori la ceea ce se întîmplă pe arena internațională, realitatea (și aceasta cu mai multe fațete) putea reieși din multiplele declarații oferite de Conducătorul Statului în diferite ipostaze. Nu vom intra acum în definirea și analiza controverselor desprinse din multiplele declarații ale Mareșalului, oferite, în special, cu prilejul ședințelor Consiliului de Miniștri, la care Conducătorul Statului ținea să ia parte (și uneori să le conducă) cît mai des. În acest demers oferim două ,,mostre” edificatoare: ,,Peste 10 sau 15 zile, după ce voi termina cu Odessa, se va demobiliza trei sferturi din Armată” (7 octombrie 1941); ,,Prin urmare, această situație trebuie clarificată într-un timp cît mai scurt (situația despăgubirilor de război din teritoriile ocupate – n.a.), pentru că nu știu cînd va veni pacea: poate să vină peste un an, peste doi sau peste zece ani, dar poate să vină și dintr-o zi în alta. Și atunci, vreau să mă duc la masa verde cu situația aceasta clarificată, ca să nu mai fiu supus manevrelor celor mari, în spatele cărora să joace interesele capitalurilor străine și ale acelora care știți dumneavoastră că au jucat totdeauna în spatele tuturor conferințelor și tuturor congreselor de pace.” (13 noiembrie 1941).
Continuîndu-și crezul alături de Führer, Mareșalul Antonescu declara, pe 10 ianuarie 1942, la Predeal, în ședința Consiliului Economic de Coordonare și Aprovizionare, printre altele: ,,Domnilor, pentru că este vorba de buget, sînt dator să vă anunț – așa cum am arătat foarte deschis în ordinul de zi adresat Armatei Țării – că războiul nostru continuă, pentru că nu putem face altfel. Războiul împotriva Rusiei trebuie dus pînă la capăt”. Planurile operative pentru anul 1942 dădeau încredere beligeranților din tabăra lui Hitler, întîlnirile de la începutul anului cu personalități marcante din sfera desfășurării acțiunilor de luptă (vizita lui Keitel la București, în luna ianuarie, cînd Mareșalul s-a obligat să trimită trupe echivalente cu cele din 1941, respectiv întîlnirea Mareșalului Antonescu cu Hitler, la 11 februarie 1942, lîngă Rostenburg) sînt dovezi ale pregătirilor fazei războiului din  primăvara și vara lui 1942.
În consecință, continuarea luptei Armatei Române alături de Wehrmacht a adus implicații pe termene diferite, atît pe plan intern, cît, mai ales, pe plan extern. Desigur, pe plan extern erau evidente dezvoltarea relațiilor româno-germane, în domeniul militar, cît și în cel economic: România avea nevoie de ajutorul german pentru dotarea Armatei cu armament și cu avioane, în mod deosebit, Germania dorea siguranța aprovizionării din România, în special cu combustibil, pentru campania anului 1942. Marea Britanie, la insistențele lui Stalin de a declara război aliaților Germaniei, s-a conformat, și, la 30 noiembrie 1941, a adresat României o notă ultimativă în care se precizau următoarele: ,,În caz că trupele române nu vor înceta operațiile militare pînă la data de 5 decembrie 1941, și nu se vor retrage dincoace de Nistru, Guvernul Britanic va declara război României”.
Dacă observăm atent, Churchill nu cerea retragerea trupelor române  dincoace de Prut, ceea ce însemna, în viziunea Marii Britanii, că atît Basarabia, cît și Bucovina de Nord aparțineau, de fapt și de drept, României. Faptul a fost întărit ulterior de o consemnare a fostului premier britanic, cel care nota că a așteptat pînă la restabilirea suveranității românești asupra celor două provincii (29 septembrie 1941), apoi, pînă la încheierea campaniei de la Odessa, și doar după aceste rezolvări, a cerut, oficial, retragerea trupelor române dincoace de Nistru.
Bineînțeles, Guvernul Antonescu nu a luat în seamă acest ultimatum, ceea ce a făcut ca, la 7 decembrie, ora 12, între Marea Britanie și România să intervină starea de război. Situația devine și mai complicată cînd, după ce Germania și Italia declară război Statelor Unite ale Americii (11 decembrie 1941), miniștrii plenipotențiari ai acestor două țări la București, von Killinger ȘI Bova-Scoppa, s-au deplasat la Ministerul nostru de Externe și i-au recomandat ministrului în funcție, Mihai Antonescu, în baza prevederilor Pactului Tripartit, ca România să se considere în stare de război cu SUA. Ca atare, secretarul general al Ministerului de Externe, Gheorghe Davidescu, a înmînat însărcinatului cu afaceri al Statelor Unite la București, Benton, declarația de război...
Urmele NKVD-ului
În afara preocupărilor pentru campania din primăvara și vara anului 1942, Conducătorul Statului Român se confrunta cu o mie și una de probleme generate de administrarea noilor teritorii eliberate: Basarabia, Bucovina și Transnistria. Stenogramele ședințelor Consiliului de Miniștri ne stau mărturie la problematica atît de complexă pe care era chemat s-o rezolve Mareșalul Antonescu. În multe din aceste întîlniri de lucru, cei trei guvernatori ai acestor provincii (Basarabia – general C. Voiculescu, Bucovina – general C. Calotescu și Transnistria – profesor Gh. Alexianu) erau intens ches­tionați în legătură cu administrarea acestor provincii eliberate, Conducătorul Statului arătîndu-se nemulțumit și nervos față de cum merg treburile și cum se îndeplinesc hotărîrile și ordinele acestuia. Referitor la aprovizionarea cu grîu, unde situația era catastrofală: în România erau însămînțate un milion de ha. față de două și jumătate; în Basarabia și Bucovina procentul era de sub 40%; iar în Transnistria erau însămînțate doar 500.000 de ha., în loc de două milioane. Așa se face că, în Consiliul de Aprovizionare din 12 noiembrie 1941, Mareșalul declara: ,,Nu trebuie uitat că avem și o obligație față de Germania, care trebuie să cîștige războiul. Eu nu m-am angajat ca să pierd războiul, ci să facem maximul de efort ca să-l cîștigăm. Vom vedea în urmă ce compensații vom găsi”.
Am introdus acest capitol, în legătură cu greaua administrare a acestor provincii eliberate, acțiune care incumbă o serie de măsuri, unele în contradicție cu așteptările locuitorilor acestor provincii, o masă eterogenă, cu principii de viață și cu înclinații naționale diferite (unele chiar periculoase, cu reacții recalcitrante față de eliberatori), manifestări ce aveau să ducă la un tragic deznodămînt atît pentru Armata Română, cît și pentru locuitorii orașului Odessa. Înainte de toate trebuie să recunoaștem un fapt istoric elocvent, care a apropiat și mai mult drama Armatei Române din 22 octombrie 1941 – acela că pe teritoriul fostei Basarabii sovietice conviețuiau mulți etnici slavi, filoruși convinși, care nu percepeau acțiunea trupelor române ca pe o eliberare, ci ca pe o ocupație militară, teză avansată atît de regimul de la Moscova, cît și de unii reprezentanți ai Partidului Comunist din România, sub tezele Internaționalei a III-a Comunistă, care a funcționat pînă în mai 1943.
Scăpat de sub supravegherea administrației române din Basarabia, un segment al acestei populații, sprijinit de partizani și de mici formațiuni ale Armatei Roșii strecurate în zonă, a provocat o serie de incidente în rîndul forțelor eliberatoare sau al populației de etnie română.
22 octombrie 1941, ora 17.35.
Viața în Odessa se desfășura după legile războiului, cu precizarea că, în contextul eliberării provinciei de către Armata Română (oficial, primele trupe române au intrat pe străzile orașului pe 16 octombrie), avea loc o intensă desfășurare de forțe și materiale, administrarea noului teritoriu impunînd forme și metode adecvate. În ansamblul acestor activități, un punct central l-a avut instalarea Comandamentului Militar al României la Odessa. O inspirație nefericită a făcut ca locul de instalare a acestui organism militar să fie fosta clădire a NKVD-ului. Această clădire fusese aleasă de către generalul Ion Glogojanu, cel numit de Mareșal Comandantul Militar al Odessei, cu toate că au existat reticențe față de această alegere, incertitudini filtrate prin instituția pe care o ocupase anterior. Deși unii localnici avertizaseră în legătură cu un posibil pericol al ocupării acestui imobil, generalul Glogojanu a ignorat aceste avertismente, acordînd o mare marjă de încredere operațiunilor trupelor germane în depistarea vreunei urme de explozibil.
Și, totuși... la ora 17.35, în ziua de 22 octombrie 1941, la nici o săptămînă de la instalarea Comandamentului Armatei Române în fatala clădire, o explozie puternică a zguduit clădirea din interior, transformînd-o într-un morman de zidărie și fiare, și producînd victime și o panică împletită cu mînia. Cînd s-a liniștit atmosfera, de sub dărămături au fost scoase cadavrele a 16 ofițeri români, 46 de soldați și subofițeri, 4 ofițeri germani și mai mulți civili. Printre decedați, ca un crud destin, s-a aflat și cel care alesese această destinație, fosta clădire a NKVD-ului, generalul Ion Glogojanu, fostul comandant militar al Odessei.
În urma cercetărilor de la fața locului, în ciuda eforturilor de detectare a vreunei încărcături explozive făcute anterior, concluzia a fost că, în subsolul clădirii, sovieticii, la plecare, executaseră minarea edificiului, bomba fiind declanșată prin radio.
Fiind informat imediat despre nefasta întîmplare de la Comandamentul Militar din Odessa, Mareșalul Antonescu s-a făcut foc și pară, neștiind, în primul rînd, pe cine să-și verse nervii: pe comandanții militari din Odessa care, prin specialiști, nu fuseseră capabili să descopere și să demineze localul, sau pe inamicul care-i provocase catastrofa, rănindu-l în orgoliul propriu? Aproape ca un blestem pentru Mareșal și pentru Armata Română, Odessa, care nu făcea parte din Basarabia (fosta RSS Moldovenească), a acaparat ambiția Conducătorului Statului și Armatei Române Ion Antonescu, încît, după cucerirea Basarabiei, cu ajutorul substanțial al Armatei a II-a germană, acesta a insistat pe lîngă Comandamentul German ca să fie lăsat singur în luptele pentru Odessa.
Această atitudine narcisistă, soră cu încăpățînarea dusă spre extreme, dezvoltate în acele zile de Mareșalul Antonescu, a costat Armata Română, în asaltul și cucerirea Odessei, viețile a 17.729 de militari; suferințele a 63.345 de militari răniți, la care se adaugă un număr de 11.471 de militari dați dispăruți. Aceste pierderi grele, care puteau fi evitate, cu mai mult pragmatism, coroborate cu incidentul de la Comandamentul Armatei Române, au condus la luarea unei hotărîri unice în analele Armatei României: Mareșalul Antonescu a ordonat luarea de măsuri cu represalii, pentru răzbunarea victimelor atentatului de la Comandament.
Inițial, ordinul a fost general, de tipul: ,,Să se ia drastice măsuri de represalii”. Cum „ordinul se execută”, chiar în prima noapte după distrugătoarea explozie, continuînd a doua zi, armata a spînzurat în piețele publice mai mulți evrei și comuniști. Cercetînd unele documente de arhivă provenite fie din ordinele de la București, fie din rapoartele de la fața locului, apar unele neconcordanțe între aceste surse de comunicare, în ceea ce privește numărul celor omorîți, apartenența acestora și modul de execuție. Oricum, dezastrul în rîndul populației civile a fost unul impresionant. Deruta se manifestă și în rîndul Armatei, cu toate că militarii primiseră cu satisfacție ordinul de răzbunare, amintirea camarazilor sfîrtecați de suflul exploziei accentuîndu-le răutatea și puterea de răzbunare. Deruta se amplifică atunci cînd urma ,,selecția” persoanelor ce trebuiau să fie executate, fiind necesare distincții între evrei, comuniști, partizani etc.
A doua zi, pe 23 octombrie, cînd agitația era în toi, se primește un al doilea ordin de la Mareșal cu privire la represaliile pe care Armata Română trebuie să le aplice locuitorilor Odessei ca răspuns la actul criminal de a arunca în aer Comandamentul Militar. De data aceasta ordinul este de o duritate nemaiîntîlnită la Mareșal, acesta demonstrînd o anumită cruzime în analiza momentului zilei: ,,Deoarece este aproape sigur că acțiunea de la Odessa a fost pusă la cale de către comuniștii locali și pentru a  se înlătura pe viitor o asemenea acțiune, d. Mareșal ordonă să se treacă la represalii severe astfel: a) pentru fiecare ofițer român sau german mort în urma exploziei vor fi executați 200 de comuniști, pentru fiecare soldat mort cîte 100 de comuniști; execuțiile vor avea loc în cursul zilei de azi; b) toți comuniștii din Odessa vor fi luați ca ostatici, de asemenea cîte un membru din fiecare familie evreiască. Li se vor aduce la cunoștință represaliile ordonate în vederea lor și a familiilor că la un al doilea act asemănător vor fi toți executați”. Imediat – consecință a acestui ordin – începe vînătoarea de oameni în toată Odessa. Sînt fixate locuri pentru aducerea ,,condamnaților”, și locuri pentru executarea lor. Ca și în primul val de represalii, și în cel de-al doilea, cifrele diferă de a o sursă la alta, variind între cîteva mii și 20.000 (împușcate sau arse în magaziile din localitatea Dalnic, de lîngă Odessa).
După război, în cadrul diferitelor procese care au avut loc, în care au fost condamnați mulți dintre acești ,,eroi”  ai Odessei (Mareșalul Antonescu, Gheorghe Alexianu), întrebările acuzatorilor reveneau adesea: ,,De ce?”.
Răspunzînd la o astfel de întrebare, Ion Antonescu a precizat, printre altele: ,,Cererea de represalii venea după avertismentele succesive date populației din Odessa și rugăminților de a nu se asocia cu partizanii și de a-i denunța. Eram și într-o stare de spirit specială pentru că vizitasem în dimineața zilei un spital în care am găsit, printre alții, un ofițer și trei sau patru soldați din echipa lui, amputați total de picioare și brațe, și orbi. Ofițerul mi-a povestit că toți căzuseră victime unei mașini infernale pe care rușii, la părăsirea unui sat o lăsaseră atașată de clanța ușii școalei...”.
Continuîndu-și pledoaria, Mareșalul a punctat, reali­zînd un punct de vedere personal și inedit (după ce a trecut cu explicații prin grozăviile pe care le aduce un asemenea cataclism): ,,Toate aceste elemente m-au determinat să dau aprobarea cerută. Subliniez însă că am dat aprobare pentru represalii, nu pentru masacre”. Nu reiese din acel rechizitoriu că vreun magistrat l-ar fi întrebat pe Mareșal: ,,În consecință, cei care au săvîrșit masacrul au fost pedepsiți de dumneavoastră?”.
În relație cu subiectul de mai sus, răsfoind stenogramele Consiliului de Miniștri din acea vreme, am găsit, în ședința din 13 noiembrie 1941, cu guvernatorii Basarabiei, Bucovinei și Transnistriei, următoarele consemnări:
Mareșal I.Antonescu: Cu evreii din Odessa ce s-a întîmplat, s-a întîmplat, de acum înainte să se pună regulă. Represiunea a fost destul de severă?
Prof. Gh. Alexianu: A fost, domnule Mareșal.
Mareșal I.Antonescu: Ce înțelegeți prin ,,destul de severă”? Dv. sînteți cam miloși cu alții, nu cu Neamul Românesc.
Prof. Gh. Alexianu: A fost foarte severă, d-le Mareșal.
Mareșal I.Antonescu: Am spus să se împuște cîte 200 de evrei pentru fiecare mort și 100 de evrei pentru fiecare rănit. S-a făcut așa?
Prof. Gh. Alexianu: Au fost împușcați și spînzurați pe străzile Odessei.
Mareșal I.Antonescu: Să faceți așa, pentru că eu răspund în fața țării și a istoriei. Să vină evreii din America să mă tragă la răspundere!
Veridicitatea unor stenograme ne vorbește mai mult decît o Carte de Istorie...
Atrocitățile de la Dalnic și din diferite puncte din orașul Odessa, privite prin ochiul omului care n-a înfruntat ororile războiului, par nejustificate și inumane. Chiar și pe timp de război, funcționează Legi cu aplicabilitate internațională, care fixează limite pentru tratamentul prizonierilor de război, al refugiaților, precum și al persoanelor supuse regimului de ocupație. Citind, acum, la 80 de ani distanță, documente în legătură cu evenimentele de la sfîrșitul lunii octombrie 1941, indiferent de sentimentul care ne încearcă, trebuie să așezăm în balanță greutatea tuturor argumentelor care converg fie ,,pentru”, fie ,,contra”. Doar din acestea poate ieși un echilibru cît de cît normal.
Făcînd raportul dintre cauză și efect (explozia Comandamentului, respectiv uciderea militarilor români și germani și represaliile ordonate de Antonescu), cine are căderea să se pronunțe, fără nici o undă de subiectivism, de partea cui este dreptatea? A celor care au montat bomba la subsolul clădirii, mizînd pe instalarea românilor în interiorul acesteia, ca după aceea să-i ucidă printr-un vicleșug militar? A celor care au răzbunat acest măcel în afara cîmpului de luptă, printr-un măcel și mai grotesc, și mai extins? Și, la urma urmei, cine a plătit în numele specialistului care amplasase bomba? Niște comuniști? Niște evrei? Dar, ce mai erau ei înainte de a fi comuniști sau evrei? Desigur, erau oameni!
Iată că, după opt decenii, recursul la Istorie nu este întotdeauna edificator!
GEO CIOLCAN

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite