În sfîrșit, comunismul a căzut. De mult. Drept urmare, aveam liberă trecere la ,,frații de peste Prut”, așa că, la dorința cumnatei mele, de a vizita niște cunoștințe doar de ea știute, pe nepusă masă, hop și noi la Chișinău.
Întîlnirea n-a fost precum se aștepta cumnata mea, adică îmbrățișări și lacrimi de bucurie pentru regăsire, ci doar un scurt ,,bun venit”.
Gazda avea o gospodărie frumoasă, o pisică și un cățel pe lîngă casă. Legat în lanț prea strîns, bietul cățel, pe domeniul său de doi pași, uitase să meargă. Cînd l-am dezlegat din lanț și l-am luat la plimbare prin grădină, după cîțiva pași, s-a întors spășit la cușca lui și la același lanț pus mereu la gît, pentru el, libertatea însemnînd ,,pași în necunoscut”.
La prînz, cînd ne-am așezat la masă, a venit și pisica în casă. Cuminte, s-a așezat sub masă și, deși flămîndă, nu scotea nici ,,miau”. Am întrebat dacă pisica nu are o farfurioară, ca să-i pun puțină mîncare. Răspunsul gazdei a fost scurt și categoric: ,,Pisica se descurcă singură, dacă îi dau mîncare, nu mai prinde șoareci”... Am tăcut, dar n-am renunțat la ceea ce-mi pusesem în gînd: friptura din farfuria mea, bucățică cu bucățică, a fost ,,ronțită” de pisică. Drept recunoștință, s-a suit în brațele mele, torcînd fericită. Ochii ei mari mă priveau cu sclipiri de chihlimbar, de dincolo de marginile firii, imagine vie a iubirii. Pentru OM, PASĂRE, ANIMAL, iubirea este un Har din Cer, dat de Dumnezeu.
La întoarcerea de la Chișinău, ,,frații” grăniceri ne-au confiscat toate produsele din grădină, primite de la gazdă în dar: cîteva roșii, ardei, castraveți, ceapă și ceva fructe. Așa că din produsele primite de la cunoștințele regăsite și din întreaga vizită pe celălalt mal al Prutului, nu ne-am ales decît cu un gînd: libertatea însemna ,,pași în vînt”.
Din întîlnirea ,,frățească”, am rămas cu un gust amar și, în memorie, cu o imagine tristă: pisica cu privire de chihlimbar și cîinele legat în lanț, flămînd, ai cărui ochi parcă implorau descătușarea, lăcrimînd.
În sfîrșit, anii au trecut, libertatea e la ea acasă, pe ambele maluri de Prut. ... Și totuși, din cînd în cînd, gîndul meu se întoarce la implorarea din ochii acelui cîine, întîlnit odată, într-o vizită la Chișinău. Stăpînii lui nu aflaseră că nici un cîine nu păstrează vreun resentiment față de o persoană, căci ei nu văd exteriorul, ci interiorul unei ființe umane. Precum frumos o spune poetul:
Părăsiți pe gînduri, cîini dezmoșteniți,
Scrutează cerul și așteaptă-n van.
Stăpînii i-au uitat, proptind grăbiți,
Pe ușa-nchisă cîte-un bolovan.
Ei nu au lotci și delta e ocean.
Înoată printre sloiuri, istoviți.
Adulmecă mirosuri vechi de-un an,
De foame și de valuri hăituiți.
Ei înșiși parcă-s plaiuri care latră
Pînă cînd limba li se face piatră.
Și Dunărea-i depune, lin, în mare,
Dar cîte unul biruie-n vîltoare:
Ajunge-acasă istovit - și moare
Cu ochii la stăpîn, întins pe vatră.
    (Marin Sorescu - ,,Cîini”)
LILIANA TETELEA