O seară de pomină cu... Brâncuși
  • 25-10-2022
  • 0 Comentarii
  • 135
  • 0

Marele sculptor Constantin Brâncuși (1876-1957)a fost un gurmand și un gourmet desăvîrșit. Iubea mîncarea, și iubea cu patimă mîncarea românească, despre care aduce aminte deseori în corespondența sa.
Au existat și momente cînd, chestionat de comeseni, Brâncuși își dezvăluie calitățile de critic culinar. Iată povestea, spusă de Vintilă Rusu Șirianu (în ,,Vinurile lor”, București, 1969), martor ocular la această discuție:
„… Eram prin 1924, dar încă de atunci, în cei mai mulţi dintre noi, «misterul Brâncuși» săpase adînc ascunse admiraţii virgine… Şi masa de seară s-a alcătuit din Brâncuşi, Vinea, Dărăscu, Camil Ressu şi noi, nedespărţiţi: Cezar Petrescu, Păstorel şi eu. Păstorel (care era la el acasă în marile restaurante şi bodegi) a aranjat o cină «extra» la Modern.
În seara hotărîtă aşteptam cu ţuică la gheaţă. Autorul Măscăriciului Vălătuc se dusese să-l ia pe Brâncuși de la hotel «Bulevard» unde locuia.
Iată-i! Păstorel, în stînga musafirului, rîde și înșiră de-ale lui. Ne sculăm. Nu-mi mai luam ochii de la Brâncuși. Îl vedeam prima oară. Se apropiase cu umblet ușor balansat, de marinar. Guler larg, cravată moale, haină largă. O suplețe îmblănită, de urs. Ce bine-i înțelegi nevoia de a avea tot trupul, mișcările, gesturile absolut libere. S-a oprit în fața noastră. Are aproape 50 de ani. Barba lunguiață, dezordonată, ascuțită, în vînt, are luciu de lac negru și presărări sure ici-colo. Ne privește scurt, repede, cu ochi sfredelitori, cu o sprînceană puțin ridicată în accent circumflex. Ai impresia că te-a fotografiat. Pe veci!... În salutul și în vorba lui e un stil rustic. Ca rumânul care cunoaște tot satul.
… După ţuicile cu icre şi măsline, la primele pahare de vin care stropesc saramura de crap, o animaţie plăcută ne încălzeşte pe toţi. Brâncuși, vădit, se simte bine între noi. Ceea ce nu-i puţin lucru…
După saramură, Păstorel, care a rînduit felurile bucatelor pe tipicul bucătăriei româneşti, are imprudenţa să-l întrebe pe Brâncuși dacă i-a plăcut peştele. El răspunde scurt şi parcă mulţumit că i-a pus întrebarea:
– E crap de crescătorie. Cam umflat în grăsime. Cam «aromat»… saramura cam lungă… Încolo, merge…
Cu Cezar Petrescu, șef de orchestră, toți izbucnim în rîs. Brâncuși, nu. Bea liniștit. Și masa cu mesenii cresc mereu în vioiciune și voie bună. Conversația zboară peste masă, ca mingiile pe un teren de tenis.
Te-ai aștepta ca la masa asta de scriitori, prezidată de un artist care privește în nelimitatul spațiu din vîrful veacului, să asiști la conversații și discuții de un palpitant interes intelectual. Deloc! La tonul dat de Brâncuși, orchestra noastră răspunde fidel: glume, hazuri, mici bîrfeli cordiale despre unii, tachinării. Nimeni nu-l întreabă pe marele Brâncuși cum se simte pe tronul artei, nici ce planuri are, nici cum l-au primit americanii. Și lui îi place. Ghicești, îndată ce l-ai cunoscut, că are oroare de snobism, de lăudăroșenie, de zorzoane. Profesează o simplitate de pastor și ceva direct, aproape brutal, ceva și de haiduc. Ne povestește niște peripeții hazlii, de prin 1904, cînd a pornit, pe jos, de la München la Paris. Și despre hazurile lui Bobinot, popularul comic parizian, care într-o perioadă grea îi țineau loc de… mîncare.
– Să știți de la mine, zice, rîsul sănătos ține și de foame!...
S-a atacat ghiveciul, adus cu mare ifos, chiar de patronul restaurantului, în talger de pămînt ars, după toate regulile artei. Şi un straşnic vin rosé de Segarcea adus de Cezar (sursă secretă). Ciocnim. Cezar, dispus, imitînd glasul răguşit al lui Păstorel, se apleacă spre Brâncuși:
– Cum v-a plăcut ghiveciul, maestre?
Brâncuși îl împunge o clipă cu suliţa privirii lui piezişă:
– Bucătarul s-a căznit. Dar numai cazna nu ajunge. Are prea mult morcov. A stat la un foc prea tare…
Cezar, vesel de găselniţă, strigă:
– Încolo, merge!…
După friptură, a venit «Bourgogne»-ul vechi, vinul favorit al lui Brâncuși. Ciocnim. Păstorel, subit inspirat, cu paharul întins îi lansează lui Brâncuși un «envoi» în stil Secolul XVIII:
Cu ciocanul şi cu dalta
Sînteţi, maestre, divin;
Dar acuma întreb alta:
Fi-veţi oare şi la vin?
Brâncuși, amuzat, ridică din frunte, îl aţinteşte în ochi:
– Mă provoci? Vezi să n-o paţi, tinere!
Şi aşa a fost. A păţit-o. Şi nu numai el…
… Singurul moment în care s-a vorbit despre sculptură, despre Brâncuși a fost cînd, venind vorba despre critici și critică, Ion Vinea, deplîngînd deformările profesionale, îi spune lui Brâncuși:
– Racila asta cred că te-a plictisit și pe dumneata, maestre. De ani de zile, tot apusul te discută sub diverse ipostaze ipotetice sur-realiste, dadaist, avangardist! Cred că e enervant pentru un creator ca dumneata.
Brâncuși, net, simplu, puțin ironic:
– Aș! Mai mult mă enervează o clanță care scîrțîie… Treaba lor! Vor neapărat să mă pună în ecuație. Vreme pierdută”.
LILIANA TETELEA

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite