Într-o zi, stînd în parc pe o bancă, a venit un domn în vîrstă care mi-a cerut permisiunea să ia loc și el alături de mine. Avea părul alb, o ținută decentă, deși cam ponosită. S-a așezat încet, trecîndu-și prin părul alb palmele bătătorite de ani.
Era foarte tăcut. I-am zîmbit și l-am întrebat la ce se gîndește, pentru că își ținea capul între palme. M-a privit cîteva clipe, apoi mi-a spus, scărpinîndu-se după ureche, că vine în parc pentru a respira aer curat, dar pentru că l-am întrebat, o să-mi spună ,,o poveste adevărată”, petrecută la ,,întuneric”.
Cu nostalgie și chiar cu umor a început să povestească patimile îndurate în labirintul vieții, drum prin care am făcut și eu o mică ,,plimbare”, însoțită de destăinuirile sale despre ziduri fără lumină, pe o planetă ce se rupea de soare, în care umbrele își căutau trupurile în frunzele primăverii, care îngălbeneau înainte de sosirea toamnei, unele căzînd la pămînt în goana ,,norilor” care le biciuia cu cnutul stalinist. În urma lor, zidurile se năruiau și mai mult, doar mucurile de țigări strivite de cizma gardianului păstrau ultima secundă stinsă în scrisorile de la cei dragi și în fotografiile rămase, de mult, doar amintiri. În aceste labirinturi sau ,,încăperi” cum le mai spunea, ,,împodobite” cu ,,oglinzi” reflectate în vinovați fără vină, imaginile erau ireale, părînd cînd convexe, cînd concave.
După ce a terminat de povestit, a oftat ușor, și-a scos batista albă cu monogramă la un colț, și-a șters fruntea, apoi a zis că el nu se crede o victimă, așa i-a fost scris...
L-am întrebat dacă este supărat sau poartă dușmănie celor care l-au condamnat. Mi-a răspuns că nu. Probabil a fost voia destinului, și apoi nu e bine să porți ranchiună în suflet, pentru că te macină.
Mulți oameni nevinovați au suferit condamnări, de multe ori, pentru o vină imaginară, în perioada stalinistă, cînd la diverse sărbători, se ovaționa: ,,Stalin și poporul rus, libertate ne-a adus!”... sau ,,URSS, bastionul păcii e”. Dar ce putea să facă un biet popor care avea înfipt în coastă un imperiu de la Răsărit (cu aprobarea tacită a celor din Apus), care dicta soarta țării? Exista doar speranța că ,,Vor veni americanii”. Și au venit și ne-au amintit că Marele Crah de la Bursa din New York a reprezentat începutul crizei economice mondiale (1929-1933) și că Istoria se repetă, pe scara imaginară coborînd la un moment dat și la noi în țară.
Au trecut mai bine de trei decenii (adică trei sferturi din perioada comunistă, care a durat aproape 45 de ani) de cînd capitalismul, ca și, altădată, comunismul, s-a instalat în țară, acaparînd întreaga putere politică și economică, cu deosebirea că, în timp ce în comunism s-a construit masiv, în noul capitalism s-au demolat aproape toate realizările ,,epocii de aur”, făurite sub conducerea ,,celui mai iubit fiu al poporului”, care, în sfînta zi de Crăciun a anului 1989, a înroșit pămîntul cu sîngele său, după ce a fost judecat într-o sală sărăcăcioasă, apărat doar de un avocat, ,,de ochii lumii”, fiind învins de cei care ,,l-au iubit”.
Îmi amintesc de o istorioară cu un rege pe un cîmp de bătălie. Ajungînd lîngă un izvor, însetat fiind, a coborît de pe cal, și-a scos paharul de argint de la brîu și l-a dat unui slujitor să ia apă. Cînd a dus paharul la gură, a venit din zbor o pasăre și cu aripa a dat pese pahar și l-a răsturnat. Atunci, slujitorul a luat din nou apă și i-a întins paharul regelui. Pasărea a lovit iar cu aripa paharul. Înfuriat, regele a împușcat pasărea. Cînd să ducă la gură, pentru a treia oară, paharul plin, a venit în galop un soldat care i-a spus: ,,Majestate, nu beți din acest izvor, fiindcă este otrăvit”. Regele și-a dat seama că pasărea i-a salvat viața și a regretat amarnic. Era, însă, prea tîrziu, pasărea murise.
LILIANA TETELEA