Tudor Arghezi (1880-1967) face parte din acea categorie de oameni de cultură formați în spiritul Bucureștiului boem, al Bucureștiului bombardat, al Bucureștiului melancolic, al frumosului București care a trăit și a suferit alături de bucureșteni în firava, dar consistenta sa existență de mai bine de jumătate de mileniu.
Dincolo de faptul că, acompaniat de nelipsitul baston, autorul Psalmilor a locuit în București, bucurîndu-se de ceea ce putem numi cultura citadină matură a Bucureștiului și a României, el s-a simțit legat de toate locurile care făcuseră celebră Capitala. Nu e de mirare că apăra, ca pe o citadelă greu de cucerit, un local istoric, precum Capșa, polemizînd cu un ziarist din Iași, care contesta notorietatea cunoscutei Cafenele bucureștene. Iată ce îi răspundea acestuia, într-un articol publicat la 29 martie 1925: ,,Un confrate provincial, sub modesta semnătură X și Y, a publicat… un articol în revista de față, menit să discrediteze, în ochii Moldovei, cafeneaua de la București. Inocentul șvarț și candidele prăjituri servite clientelei artistice, literare și politice ale singurului local intelectualizat, rămas pe Calea Victorei, după război, erau prezentate cititorului care-și roade cizmele de urît în Panciu și la Fălticeni, ca niște otrăvuri abjecte ale creierului contemporan.
După autorul ieșean, «Capșa» ar fi pentru capitală ceea ce își închipuie cuviosul Meftodie din schitul Văgăunoasa că este iadul față de Paradis. O înveșunare primitiv-ortodoxă și aproape grecească pentru niște liber-cugetători, cum sînt iubiții confrați de la Lumea, îl făcea să incendieze la figurat lăcașul de pierzanie al elitei bucureștene. Să vedeți.
La «Capșa» intră niște oameni obișnuiți să-și perie hainele de două ori pe zi, să-și schimbe des cămașa, să se radă zilnic și să-și lustruiască ghetele. Oroare! Ei se spală pe dinți cu niște alifii de menthol. Infamie! Subsoara lor nu pute a nădușeală. Abjecție! Ei se stropesc și cu o apă nemțească. Ba unii dintre ei sînt îmbrăcați ca niște prostituate, adică poartă pardesiul căptușit cu mătase, și gulerul de catifea. Ce să mai pomenim de acele infecte personaje care vin cu trăsura sau în automobile?! Dar viciul și ofensa culminează în cravată și plete. Un mare număr din acești pierduți ai doctrinelor pure sînt prevăzuți într-adevăr cu o șuviță și cu un păr dat pe spate! E de necrezut! (…) Confratele nostru de la Iași n-a avut probabil, în ziua redacției, un subiect, și și-a închipuit că dărîmă ticăloșia de a bea tutun, cu o satiră naivă… Capșiștii sînt inteligenți, capșismul e tolerant. El nu reprezintă nici o morală și nici un fanatism. Capșistul fumează, soarbe cafea și discută – și apoi fuge după nevoile zilei: avocații fug după procese, ziariștii după știri…
… Provincialul crede că la «Capșa» face purici orișicine. Trebuie rezistență și spirit. Mesele sînt alăturate, localul e mic, și toată lumea stă pe o canapea lungă de pluș. «Capșa» este un parlament universal. Cine vrea să devie capșist trebuie să fie, cum se zice la Brașov, zolid. El sosește, ia o cafea, intră în vorbă cu un capșist învederat, și a doua oară nu mai dă pe la «Capșa», fie că se abține definitiv, fie că răsuflă într-o zi printr-o revistă. Capșistul e un individ inteligent și primejdios, și critica reală se face la «Capșa», nu în presa literară. Dacă ești prost la «Capșa», este imposibil – zice capșistul – să fii inteligent altundeva, măcar în scris…
Confrate bolnav de dictatură și ursuzlîc: fii cumsecade. Pune pălăria cea mare, ce-o ai la Iași, în cuier, și vino la «Capșa». Aici sălășluiește fericirea: crema gălbuie, ștrudelul, cataiful și frișca”…
LILIANA TETELEA