Peștele de la cap...
Chiar dacă proverbul de mai sus este incomplet, fiecare dintre noi cunoaște cele două cuvinte care lipsesc și care caracterizează, în mod ideal, o acțiune, o situație, un lucru, un proces oarecare de rezolvat o problemă nedusă, în mod logic, la finalizare, mai mult, „opera” respectivă prezentîndu-se în condiții și mai precare decît era cu un anumit timp în urmă. Aplicînd această parabolă și în cadrul sistemului de învățămînt românesc, ajungem la constatări aidoma vechiului proverb, adică starea deplorabilă în care se prezintă, astăzi, învățămîntul nostru (în special cel preuniversitar), se datorează, într-o proporție covîrșitoare, „capilor” acestei instituții naționale, cu tot angrenajul lor stufos și nerentabil, închistat în vechi tipare anacronice și adormit într-o păguboasă letargie.
Scriu aceste rînduri în plină acțiune a desfășurării grevei din învățămînt – cel mai mare protest al acestui sistem, care angrenează peste 150.000 de cadre din învățămîntul românesc. Vreau să abordez subiectul de pe platforma neutră a analistului neimplicat – pe nici o treaptă – în procesul de învățămînt, și nici cu implicații sau reflexe indirecte din acest punct de vedere, urmînd doar coordonatele unei realități cunoscute, chiar dacă neacceptate de forurile de decizie din cadrul Educației și Învățămîntului românesc. Pentru că, despre starea actuală a învățămîntului nostru – mai ales în contextul grevei care a paralizat Școala româneasă – nu se poate scrie și face decît o analiză la cel mai înalt grad de seriozitate și de responsabilitate, articolul de față se vrea oglinda momentului, de reflectorizare a unei stări de criză în sistemul românesc de învățămînt, fapt accentuat într-un mod gradual periculos, începînd cu primii ani postdecembriști.
Cine are interes pentru cunoașterea în profunzime a genezei procesului instructiv-educativ de pe teritoriul României va trăi satisfacția unei plăcute revelații, descoperind rădăcini care vin spre noi din timpuri străvechi, de la geto-daci – cu treptele de rigoare numite: Dacia romană, perioada migrațiilor, perioada încheierii procesului etnogenezei românilor și de formare a limbii române; perioada feudalismului; perioada luminismului; începuturile învățămîntului modern (începutul Secolului al XVIII-lea - începutul Secolului al XIX-lea).
Însemnele acestor deveniri în dezvoltarea cunoștințelor științifice constituie dovezile palpabile ale construcției eșafodajului a ceea ce numim, astăzi, Școala Românească: Cultura Cucuteni, Gînditorul de la Hamangia, Tezaurul de podoabe de aur de la Hinova (Mehedinți); Coiful de aur de la Poiana Coțofenești (Prahova); Ruinele sanctuarului patrulater și ale sanctuarului mic, din incinta sacră a Sarmizegetuzei Regia; Tăblița cerată (epoca Daciei Romane); Scrisoare greacă (descoperită la Celei – Olt); Inscripție chirilică de pe o cărămidă, descoperită în temelia bisericii din Niculițel (Sec. XI – XII); Evanghelierul slavon de la Rîșnov (Sec. XIII - XIV); Liturghierul lui Macarie (1508); Scrisoarea lui Neacșu din Cîmpulung (1521); Hrisovul lui Antonie Voievod privind școala domnească din Cîmpulung destinată „și bogaților și săracilor” (1669); Document din care rezultă că un bursier al lui Petru cel Mare studia la Sf. Sava (București, 1705); Întîia învățătură pentru tineri (Rîmnic, 1726); Hrisovul lui Grigore Ghica Voievod relativ la Academia Domnească din București (1749); Cartea patriarhului Sofronie al Constantinopolului prin care întărește hrisovul lui Alexandru Vodă Ipsilanti referitor la organizarea școlilor (1776); Alexandru Moruzi Voievod scutește de „toate dăjdiile” pe dascălul școlii de la Motru pentru „osteneala” cu învățătura copiilor (5 mai 1793); Hrisovul lui Alexandru Moruzi prin care hotărăște înființarea de școli la Focșani, Bîrlad, Galați și Chișinău (24 mai 1803); Anaforaua eforilor școlilor pentru numirea lui Gheorghe Lazăr ca dascăl la Sf. Sava (6 martie 1818)...
Pentru cine gîndește românește, datele de mai sus nu sînt doar date reper ale evoluției cunoașterii umane din arealul autohton, ci reprezintă rezultanta unui efort colectiv, pigmentat de evenimente și personalități care au generat perpetua mișcare pe invizibila scară inovatoare a științei și învățămîntului românesc, a dezvoltării acestuia în limba română, cu suișurile și coborîșurile inerente acestei metamorfoze complexe, întinse pe secole. Desigur, trecerea timpului și evoluția generală a societății românești au adus noi baze și procesului de învățămînt românesc, organizarea acestuia adaptîndu-se mersului societății.
Un reper definitoriu pentru ca acest angrenaj complex să poată funcționa fără sincope a fost (și este) prezența persoanei din fruntea ministerului (indiferent ce denumiri a avut acesta), personalitatea ministrului, omul care dă tonul, mai întîi prin structura sa academică, științifică – condiție sine qua non a accederii în această funcție, apoi, prin alte trăsături (organizatorice, pragmatice, morale etc.) – toate configurînd, în mod emblematic, „creierul” școlii și învățămîntului românesc, la un moment dat. În cei 33 de ani postdecembriști, fotoliul de ministru al Educației a fost ocupat de 29 de persoane, ceea ce demonstrează o gravă lacună – lipsa de continuitate în conducerea acestui minister, fiecare nou ministru aducînd cu el nu doar o nouă echipă de muncă, dar și planuri mărețe de modificare a sistemului de învățămînt, cu derută totală, în mare parte, tocmai în ceea ce mergea bine în sistem. Recordul este deținut de anul 2012, cînd la Ministerul Educației s-au perindat patru miniștri într-un singur an. Gîndiți-vă că numai într-un an de învățămînt au funcționat 4 viziuni în învățămîntul românesc, bulversînd atmosfera în rîndul profesorilor, elevilor și părinților.
Pentru împrospătarea memoriei și pentru exemplificarea unui motiv de nefuncționare normală a sistemului de învățămînt din România, să ne amintim de o parte din foștii miniștri din acest sector, după 1989, numele multora dintre aceștia fiind fără vreo rezonanță profesională în domeniu, principala „vină” a lor fiind criteriul politic de numire în funcție: Gheorghe Ștefan, Alexandru Athanasiu, Cristian Adomniței, Daniel Funeriu, Cătălin Baba, Adrian Curaj, Pavel Năstase, Valentin Popa, Monica Anisie... Despre unii dintre acești miniștri s-au scris în presa vremii adevărate pagini de umor inspirate din gafele și „prostiile” unora, amintirea lor nefăcîndu-ne vreo plăcere. Spre comparație, căutînd în arhive, am descoperit numele unor personalități marcante ale istoriografiei și științei românești, demni să ocupe acest post reprezentativ pentru Școala românească: Dimitrie Bolintineanu, Constantin A. Rosetti, Dimitrie Brătianu, Dimitrie Gusti, Vasile Pogor, Titu Maiorescu, Take Ionescu, Petru Poni, Spiru Haret, Ion Gh. Duca, Simion Mehedinți, Octavian Goga, Vasile Goldiș, Alexandru Lapedatu, episcopul Nicolae Colan, Petre Andrei... Numai dacă citiți fișele biografice (sumare) ale acestor foști miniștri în sistemul de învățămînt românesc, chiar dacă erau primele guverne ale României, vă edificați de unde vine diferența de abordare și de eficiență – atunci și acum – în „complicatul” învățămînt românesc.
„România educată” intră în greva... educației!
Cred că trăim zile triste. Deși nu vreau să fiu pesimist, realitatea înconjurătoare înclină orice rezistență a acestui sentiment: • probleme cu sărăcia generală, care creează o nemulțumire în masă (dar, fără o reacție publică pe măsură); • probleme cu scandalul generat de schimbarea premierilor și modificarea guvernului; • probleme cu perpetuarea nerezolvării pensiilor speciale; • probleme cu „gaura” de peste 20 de miliarde de lei din buget, și efortul Guvernului de a găsi soluții viabile în acest sens; • problema datoriei publice a României, care a depășit 50% din PIB, ajungînd la peste 710 miliarde de lei; • probleme generate de războiul de la granițele României: refugiații ucraineni, importurile de cereale din Ucraina, care bagă în faliment fermierii români, creșterea necontrolată a cheltuielilor pentru înarmare, pe de o parte, și de sprijinirea militară Ucrainei, pe de altă parte... și mai sînt și alte probleme, de ajuns să ne doară capul numai dacă ne gîndim la ele, dar să mai și găsim soluții de rezolvare a acestora!
Și, acum, colac peste pupăză, a picat și greva personalului din învățămînt (cel preuniversitar, deocamdată). De peste o săptămînă, doar cu puține excepții, cadrele din învățămînt și-au mutat catedrele în stradă, zeci de mii de profesori și învățători demonstreză în mod pașnic, venind cu o revendicare primordială – creșterea salariului cu pînă la 60%. Din datele prezentate de către liderii de sindicat, conflictul de muncă declanșat este rezultatul lipsei de înțelegere din partea Executivului a doleanțelor salariaților din învățămînt, peste 70% dintre profesori votînd pentru declanșarea grevei generale, ca urmare a unui referendum organizat de sindicatele din Educație. Săptămîna în care greva s-a manifestat din plin, avînd loc mai multe întîlniri dintre liderii sindicali și Guvern, la nivel de prim-ministru și miniștri de specialitate, n-a adus nici o limpezire a conflictului. Pozițiile celor două tabere rămîn, în continuare, diferite și, se pare, ireconciliabile. De partea sindicatelor: salariul profesorului debutant să fie cel puțin egal cu salariul mediu brut pe economie (de la 2.500 lei la 4.254 lei); salarizarea întregului personal didactic de predare să se realizeze în mod progresiv, în raport cu funcția, studii, vechime și grad didactic; indexarea anuală a salariilor, cu rata inflației; plata orelor suplimentare efectuate de personalul didactic auxiliar și nedidactic. De partea Guvernului: acordarea priorităților Educației în noua Lege a salarizării, care va intra în dezbatere parlamentară după vacanță, adică în sesiunea care începe în 1 septembrie; pînă la legea salarizării unitare, tuturor din sistemul de învățămînt li se vor acorda prime pentru cariera didactică, pentru sprijinul întregului personal (aproximativ 300.000 de oameni), sume încărcate pe card (1.000 de lei în luna iunie și 1.500 de lei în luna septembrie).
Punînd în oglindă cererile sindicatelor și răspunsurile celor de la Palatul Victoria, concluzia se impune de la sine: greva merge mai departe, cu tot cortegiul de urmări nefaste pentru actuala perioadă de sfîrșit de an școlar. Apropo de perioada declanșării grevei generale din învățămînt – a doua jumătate a lunii mai și prima jumătate a lunii iunie – zilele de foc ale unui an școlar, cînd au loc două momente semnificative din viața fiecărui elev aparținător claselor a VIII-a, a XII-a și a XIII-a (seral): liderii celor trei Federații sindicale implicate în acest demers grevist: Simion Hăncescu – Federația Sindicatelor Libere din Învățămînt; Marius Nistor – Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” și Anton Hadăr – Federația Națională Sindicală „Alma Mater”, au ales în mod strategic această perioadă critică în ceea ce privește închiderea unui an școlar, încercînd un șantaj direct la Guvern și la Președinție. Dacă acesta va ține, vom trăi și vom vedea, numai că perspectiva dereglării complete a finalului de an școlar sau (Doamne ferește!) înghețarea anului schimbă complet datele problemei, aruncînd într-un con de umbră inițiativa primară a acestei greve generale din Educație!
„România Educată”, unul din sloganurile domnului Iohannis cu care a luat mințile unor creduli, socotindu-l pe sas că e „neamț” și că va face neapărat lucru nemțesc, s-a dovedit a fi nu un proiect păgubos (pentru că aici n-a fost vorba de nici un proiect de Țară), s-a dovedit o cacealma ordinară! Cea mai concludentă dezmințire a minciunii propagandistice iohaniste este chiar ceea ce ar fi trebuit să constituie baza „României Educate”: partea din PIB alocată pentru învățămînt, acolo unde, conform unei legi intrată în vigoare încă din 2011, Educația trebuia să primească, anual, 6% din PIB, cel mai mare procentaj a fost 4,3% (2008), iar cel mai mic (2,9%), în anul 2017. Cine era președintele României în 2017? Domnul Klaus Werner Iohannis! De altfel, în cei aproape 9 ani de cînd ne păstorește (din 21 decembrie 2014), conform Comunicatului Institutului Național de Statistică, în nici un an cota din PIB pentru Educație nu a sărit cu mult peste 3% – cel mai mult în 2020 (3,7% - 32,6 miliarde lei).
„Nu sînt bani!”, „Nu sînt bani!” – laitmotivul inclus în răspunsul atît al Guvernului, cît și al Președinției adresat liderilor sindicali care cer 60% în plus la salarii, nu vouchere de 2.500 de lei. Cum nu sînt bani, domnule premier Ciucă, domnule președinte Iohannis? Cu cele 710 miliarde de lei împrumutați de Guvern ce-ați făcut? Se regăsesc cumva în cele 52,4 milioane de euro, cu cît a subvenționat Statul Român partidele politice în anul 2022? Se regăsesc cumva în sumele plătite de partidele politice presei, pentru propagandă? Iată cîteva date, la nivelul anului trecut: PSD = 54.815.856 de lei; PNL = 39.680.703 de lei. Și anul curent se arată bănos pentru lingăii politicienilor; astfel, doar, pe primul trimestru al anului, situația se prezintă așa: PSD = 12.790.649 de lei; PNL = 11.245.541 de lei. În acest ritm (plus eternele pensii speciale, plus limizinele de lux ale politicienilor, plus sumele forfetare acordate parlamentarilor și niciodată decontate în mod concret, plus milioanele băgate în fundul SPP-ului generalului Pahonțu – precum am arătat într-un articol anterior, plus plimbările președintelui Iohannis – cît i-a mai rămas timp – prin lumea largă etc., etc.) poate să țină greva profesorilor cît un trimestru școlar, și tot nu vor primi 60% majorări la salariu!
În „România Educată” – tip Iohannis – se mai pregătește o lovitură aproape mortală pentru tagma profesorilor. Guvernul lucrează la o Ordonanță de Urgență prin care s-ar putea elimina sporul de doctorat al profesorilor, dar și posibilitatea de a se angaja pensionari în sistemul de învățămînt. În acest cadru sumbru, nenorocirea are două fațete, care mai de care mai hidoasă:
1. Noua OUG care privește măsuri fiscal-bugetare ar putea elimina posibilitatea ca un cadru didactic să mai ia sporul de doctorat, dar și alte sporuri, ceea ce i-ar diminua salariul cu pînă la 2.000 de lei – acest lucru constituind o reală sperietoare în atragerea de noi profesori în învățămînt;
2. Dacă se va materializa proiectul de interzicere a cumulării pensiei cu salariul, conform calculelor făcute de sindicat, vor părăsi sistemul aproape 6.000 de profesori pensionari. Cu cine îi înlocuim? Nu cumva cu absolvenți de liceu?
Se pregătește privatizarea
universităților de stat?
În vacarmul sirenelor, goarnelor, vuvuzelelor, fluierelor și tobelor din recuzita participanților la greva din învățămînt, a trecut aproape ca o nălucă un amendament ciudat, adoptat de Comisia pentru Învățămînt de la Camera Deputaților, strecurat în Legea Învățămîntului Superior. În baza acestui înscris, sumele virate universităților de stat de la bugetul public pot fi transformate în venituri proprii, ce pot fi utilizate în vederea finanțării unor companii private la care respectivele instituții din învățămîntul superior de stat au calitatea de acționar sau asociat. Această șmecherie are o conotație periculoasă, creînd un precedent cu urmări favorabile sectorului privat, în detrimentul unei instituții a statului, care primește subvenții de la stat, în interesul direct al învățămîntului superior pe care aceasta îl reprezintă.
Adoptarea noii legi, conform analizei juriștilor, este neconstituțională și nelegală. Nelegalitatea pornește chiar din Legea de căpătîi a României – Constituția – care face distincție clară între cele două forme de proprietăți: proprietatea publică, respectiv proprietatea privată. Nonsensul acestui amendament rezidă chiar din conținutul acestuia, mai precis, art.147, al.1 care stipulează că: „finanțarea învățămîntului superior de stat se asigură din fonduri publice”, în timp ce la al.7 (același articol) se menționează: „toate resursele de finanțare ale instituțiilor de învățămînt superior de stat se constituie ca venituri proprii”. Pentru cine cunoaște cît de cît legea, atît discrepanța dintre aliniate cît și interpretarea ulterioară a acestui act vor crea portițe de înstrăinare a fondurilor publice destinate funcționării instituțiilor de învățămînt superior din România.
Întrucît nu cunoaștem intențiile (netransparente) ale Comisiei pentru învățămînt din Camera Deputaților, nu putem decît să speculăm pe marginea conținutului acestui amendament și să tragem un semnal de alarmă pentru ceea ce se pregătește. Ce facem? Combinăm universitățile de stat (de fapt, fondurile acestora) cu domeniul privat, transferînd (culmea, în mod legal) banii publici în buzunarul unui privat, în vederea unei așa-zise afaceri profitabile? Cum să „traducem” acest paragraf din legea care se pregătește? „Capitalul social constituit este capital privat, iar instituția de învățămînt superior de stat exercită calitatea de acționar sau asociat, după caz, în nume propriu”.
Onorata comisie din Parlament care vrea modificarea legii a uitat, probabil, de imensul scandal iscat de procesul de corupție în care părți au fost omul de afaceri Puiu Popoviciu și conducerea Universității de Științe Agricole și Medicină Veterinară București – aceasta din urmă fiind condamnată tocmai pentru că, printre altele, a intrat în acționariatul unei companii private, ca acționar, cu aport în natură la capitalul social. Este vorba despre celebra suprafață de 224 de hectare de teren, în zona de nord a Capitalei – terenuri ce aparțineau Fermei experimentale Băneasa a acestei Universități. Urmarea acestei combinații? Astăzi, pe acest teren s-au construit cel mai mare centru comercial din România, un cartier rezidențial, precum și noua Ambasadă a SUA în România. Iar Puiu Popoviciu, condamnat definitiv la 7 ani de închisoare, se află liber în Marea Britanie, de unde are tupeul să cheme Statul Român în judecată...
Ca să nu uităm, legea cu pricina, după ce a fost votată în Camera Deputaților (190 de voturi pentru, 74 împotrivă și 10 abțineri), se află la Senat, care este for decizional, la Comisia pentru Învățămînt, condusă tocmai de... celebra fostă ministereasă la Învățămînt, doamna Monica Anisie. Așa că, stați liniștiți! Legea e pe mîini bune! Adică va fi ca la Ferma Băneasa!
Nesimțirea poartă un nume...
Greva profesorilor nu putea rămîne fără ecou din partea Președinției, deși implicarea președintelui Iohannis a fost mai mult de natură formală, a fost ca un paravan între domnia sa și Popor, pe de o parte, și a fost ca un paravan între Cotroceni și Palatul Victoria, pe de altă parte. În concluzie, putem spune că a fost un ecou... surd! Linia și strategia domnului Iohannis, acelea de a se face că... face, s-au văzut încă din momentul premergător declanșării grevei, cînd, la ultima întîlnire a reprezentanților Puterii cu liderii de sindicat, președintele Klaus Iohannis i-a ignorat complet, trimițînd, ca reprezentant din partea Președinției, un consilier pe probleme de... sănătate! După 3 zile de muțenie, acesta declara solemn: „S-au găsit soluții pentru o parte din solicitările făcute de sindicate. Acestea vor fi onorate, indiferent cum se vor desfășura negocierile”.
Probabil, speriat și domnia sa de promisiunile fără nici o acoperire, de mai sus, și-a adus aminte că e ditamai președinte, și a decretat, ulterior: „Am rămas surprins că nimeni din cei care au orgnizat greva nu a constatat că Parlamentul a aprobat noile legi ale educației”. Trăind în turnul său de fildeș, președintele României poate nu știe că cele două legi ale educației, din proiectul prezidențial „România Educată”, sînt deja contestate puternic, pe principii de organizare și de neconstituționalitate.
În sfîrșit, în a opta zi de grevă, Iohannis i-a primit la Cotroceni pe cei 3 lideri de sindicat, cărora li s-a alăturat, în mod simbolic, un reprezentant al elevilor. Bineînțeles că promisiunile președintelui – că va face și că va drege, adică s-a oferit să gireze și să garanteze un acord între guvernanți și sindicaliști privind revendicările acestora  –
au fost difuzate în cascadă pe canalele mass-media. Numai că, fără nici un angajament concret, profesorii au sictirit falsele promisiuni ale dragului nostru președinte, fiind convinși de irelevanța implicării domnului Iohannis în stingerea acestui conflict de muncă, fără a rezulta admiterea întregului pachet de revendicări salariale.
Deci, cînd scriu aceste rînduri (miercuri, 31 mai), greva continuă. Lăsînd, deocamdată, greva cu greviștii ei (fără a uita de finalul catastrofal al anului școlar 2022/2023), propun să ne concentrăm atenția asupra cîtorva momente din această „aventură” a profesorilor, puse în directă conexiune cu atitudinea președintelui României, domnul Klaus Werner Iohannis, tocmai omul în care se concentraseră speranțele sindicaliștilor din învățămînt, mai ales că – astfel cum motivau toți – solicitau ajutorul unuia care ar fi trebuit să-i înțeleagă cel mai bine – profesorul de Fizică, de la Sibiu, Klaus Iohannis. Ce eroare! Ce lipsă de cunoaștere a individului care stă de 9 ani pe importantul fotoliu al Regilor României, de la Cotroceni!
Reperele acestor zile, care reflectă adevărata față (și adevăratele sentimente) ale celui care, din nefericire pentru noi, românii din România, ne este Președinte de Stat încă de acum 9 ani:
1. După ce a așteptat în umbră desfășurarea grevei, lăsînd cu cinism s-o rezolve Ciucă, a catadicsit să se „vadă” cu liderii de sindicat la Palatul Cotroceni;
2. A ordonat mobilizarea unui enorm dispozitiv de apărare a zidurilor Palatului Cotroceni, prin mulțimea și fermitatea forțelor de ordine te-ai fi crezut în fața unor grave amenințări la securitatea României și la viața Președintelui Țării, deși, așa cum s-a putut constata, greviștii din învățămînt au demonstrat din plin că au cei „șapte ani de acasă”;
3. Privindu-i ochii și mimica feței, la runda de discuții cu liderii de sindicat (atît cît ne-a arătat televiziunea cenzurată), am descoperit în privirea dumnealui o împletire de reflexii de sentimente nu prea plăcute pentru români: indiferență, plictis, fariseism, demagogie, ipocrizie, sfidare. Din acest conglomerat de trăiri nu poți scoate niciodată un lucru curat pentru românul de rînd, chiar și pentru cel care, lăsîndu-se păcălit de propaganda împotriva „ciumei roșii” (cu care, acum, dansează Polka și Calabreaza), l-a votat, ba și de două ori!;
4. Cel mai mizerabil moment din această perioadă de încordare pentru Națiunea Română, avînd în epicentru familia prezidențială, petrecut în fieful sasului, adică la Sibiu, a fost acela cînd s-a pus la cale copierea manifestărilor de 1 iunie, de pe vremuri, cînd copiii Țării erau mobilizați (și pregătiți) să-l „sorcovească” pe Președintele Republicii Socialiste România, tovarășul Nicolae Ceaușescu! În plină grevă a profesorilor, Președintele Iohannis are timp să viziteze Sibiul împreună cu un invitat drag domniei sale, președintele de sînge al Germaniei, Frank Walter Steinmeier, prilej cu care s-au întîlnit cu un grup de elevi de la Liceul Brukenthal.
Dacă pînă la acest punct aproape nu e nimic anormal, ce a urmat a șocat o întreagă națiune! În plină grevă a profesorilor, în plină criză politică și economică, într-o perioadă de sărăcie cruntă și de amenințare cu un război la graniță, într-un mod jignitor la adresa milioanelor de copii săraci din România, cuplul prezidențial a fost întîmpinat de un grup de școlari care au interpretat, ca pe vremuri, cum spuneam, un cîntecel care are profunde canotații de veselie, bucurie și bunăstare – elemente ce lipsesc din peisajul multor copii din România. Este vorba de cîntecul pe care îl interpreta cunoscutul Mihai Constantinescu – expresie a acelui timp și a politicii lui, „O lume minunată”. Iată cîteva versuri din acest cîntec: „E-o lume minunată în care veți găsi/ Numai copii/ O lume cu mult soare și mii de jucării/ Pentru copii/ În lumea cu povești și flori veți întîlni/ Numai copii/ Și-o lume a inocenței păstrați-o orice ar fi/ Pentru copii”.
Am rămas pe retină cu chipurile fericite ale domnului și doamnei Iohannis, ale căror siluete țepene, drapate cu un rînjet mascat, semănau nu cu Nicolae și Elena Ceaușescu, ci cu două momîi amorfe și fără viață. Dar, cu mult tupeu și nesimțire – trăsăturile caracteristice ale omului parvenit și fără inimă de român.
...Cît despre grevă – chiar dacă va lua sfîrșit (și va lua) – nu mă dezic de titlu: O grevă neterminată. Neterminată, pentru că, în afara obiectivelor ei, au rămas multe lucruri care se cer rezolvate (cu și fără grevă), cum ar fi: lipsa infrastructurii școlare; lipsa manualelor corecte, nu scrise pe criterii politice și partizane; lipsa de cadre bine pregătite; eliminarea consumului de droguri în unitățile de învățămînt; comportamentul provocator al unor elevi; lupta împotriva credinței că elevul este „stăpînul” profesorului; impunerea unor ținute vestimentare decente din partea elevilor, cît și a celor de la catedră; lupta împotriva analfabetismului funcțional; atragerea și implicarea (fără parti-pris) a părinților în viața școlii, în sensul cunoașterii comportamentului elevului și a mediului școlar în care acesta învață...
Care lideri de sindicat sînt capabili să-și facă un program național din aceste obiective, neglijînd, desigur, salariile personalului din învățămînt?
GEO CIOLCAN