Motto: ,,Iubesc prea mult această Țară și acest Popor, ca să stau deoparte. Sufăr prea cumplit văzîndu-le în ce hal de degradare au ajuns, ca să stau cu mîinile în sîn”. CORNELIU VADIM TUDOR

Parcă ieri s-a întîmplat ca Vadim Tudor să facă următoarea radiografie a situației din țară: ,,Locul așa-zișilor teroriști din decembrie 1989 a fost luat de crima organizată. Și unii, și alții sînt ucigași plătiți. În sfîrșit, este ceva bine organizat în România: crima! Numai că eu sînt un fanatic care nu poate să tacă. Am să mă lupt cu Îngerul Morții tot astfel cum s-a luptat Iacov cu Îngerul Vieții”.

Era în septembrie 2000, cînd, la Casa Republicii, Corneliu Vadim Tudor și-a anunțat candidatura la funcția de președinte al României. Tot atunci, a promis că nu va menaja pe nemeni din rîndul celor care au făcut viața românilor un iad: ,,Noi n-o să ne-nțelegem niciodată/ Și casă bună n-am făcut prin ani/ Căci mîna voastră veșnic e pătată/ De sîngele românilor sărmani” (,,Călăii”). Cert este că, înainte de a fi scriitor, poet, ziarist, om politic, Corneliu Vadim Tudor a fost un om al Dreptății, noțiune pe care o considera sacră. Prietenul său, Fănuș Neagu i-a adresat direct această caracterizare: „Cornel, pentru că ești un om pașnic, sabia ta stă mereu în teacă, dar de tăișul ei nu va scăpa nici un criminal, hoț sau trădător”.

De fapt, adevărata armă a lui Vadim era stiloul său, iar tăișul acestei arme a fost pamfletul, despre care poetul Adrian Păunescu spunea că, țîșnit din condeiul lui Vadim, este ,,cel mai tăios, obiectiv și documentat”. Iar Episcopul de Argeș, Calinic Argatu, considera că Vadim Tudor era ,,cel mai mare pamfletar acidulos al lumii! Cred că însuși iadul se înspăimîntă!”. 

Adevărul este că Vadim își rostea răspicat opiniile și ,,se afla într-o continuă depășire, în calitate de redeșteptor al conștiinței adormite. Însuflețit mereu de elanuri spre o viață nobilă și creatoare, îndemnurile lui se perpetuează într-o succesiune colorată, în care claritatea își dispută, cu putere, întîietatea” (George Zbârcea – Prefață la volumul ,,Aforisme”).

De reținut și faptul că ,,Vadim Tudor a fost cel mai bun vorbitor al Limbii Române din întreaga clasă politică”, potrivit prof. George Pruteanu. Era și normal să fie așa, pentru că Vadim a fost un veșnic străjer al Limbii Române, căreia i-a dedicat versuri precum: ,,Oricît am fi de buni sau răi vreodată/ Oricît am fi de falși sau de firești/ Ne regăsim sfioși cu toții, iată/ În templul Limbii noastre Românești” (,,Odă Limbii Române”).

Fără nici o exagerare, Corneliu Vadim Tudor a intrat în istorie ca unul dintre cele mai strălucite genii ale poporului român. Se zice că astfel de oameni se nasc o dată la cîteva sute de ani, motiv pentru care viața acestora ar fi trebuit să fie cît mai lungă, după cum și Vadim se ruga: ,,Nu te grăbi, ceas rău al vieții mele,/ Întîrzie un secol sau un an/ Să scutur iar mestecenii de stele/ Să mai adulmec macii unui lan” (,,Rugăciune”).

Conform principiului care spune că ,,În fața nedreptății nu trebuie să fii nici blînd, nici cuviincios”, Vadim Tudor nu a menajat pe nimeni. Despre România spunea că ,,este pierdută atît timp cît e frig în școli și e cald în cazinouri”, iar despre partide afirma că ,,sînt atît de multe, încît nu se mai vede statul”. Cu același spirit critic, constata, cu vădită amărăciune, că mass-media ,,este delicată cu politicienii: vorbește despre «coeficientul de inteligență» al lor, în loc să spună, direct, care le este «coeficientul de prostie»”.

Despre viitorul țării, după ce și-a încheiat mandatul de deputat în Parlamentul European, a făcut următoarea predicție: ,,Uniunea Europeană este un fel de computer, care ne va nmăra și firele de păr din cap”, cu trimitere la Noua Ordine Mondială, despre care spunea că ,,este mondială, întrucît toată lumea o respinge”. Cu privire la NATO, a făcut următoarea remarcă: ,,În timp ce Rusia ne-a dat gaze naturale, NATO ne-a dat doar gaze de eșapament”.

Cum a ajuns România în acest malaxor al distrugerii demnității naționale? Simplu, și asta o aflăm tot de la Vadim: ,,Imnul «Deșteaptă-te, române!» s-a transformat în «Somnoroase păsărele»”. Sau altfel spus: acum, ,,Avem un nou Drapel: e Mușamaua/ Ce-nlocuiește steagul Tricolor/ Ni s-a schimbat și Imnul: e Maneaua/ Și uite așa dispare un popor...” (,,Demisia!”).

Pentru că spunea numai lucruri adevărate, obiective, clare, precise și probate sub toate aspectele, Vadim Tudor a devenit ținta tuturor pramatiilor și lichelelor care, folosind sintagma otrăvită ,,Vadim ne bagă țara în război”, beneficiau din plin de sprijinul instituțiilor statului, fapt ce mă duce cu gîndul la Petre Țuțea, cel care spunea: ,,Statul, în loc să ne apere, prin instituțiile sale, de criminali, hoți, corupți, trădători, străini, îi apără pe ăștia de noi”. De fapt, și Vadim avea o vorbă - ,,Ferește-mă, Doamne, de justiție, că de injustiție mă apăr singur!” – rostită într-o vreme în care România era singura țară de pe planetă în care se înființase Aso­ciația Victimelor Magistraților, subsemnatul fiind unul dintre membrii fondatori și vicepreședinte al acesteia.

În acele vremuri, din ordin politic, Vadim se pricopsise cu un dosar penal ,,beton”, ce era instrumentat de procurorul Cinteză de la Tribunalul București. Primea citații pentru audiere chiar și cîte două pe zi dar, pînă la urmă, Vadim i-a transmis: ,,Eu niciodată nu o să-ți dau declarație în mizeria aia de dosar, dar o să vin la tine pentru ca, aruncîndu-te pe geam, să înveți să zbori!”.

A venit apoi rîndul procurorului Joița, care avea de soluționat mai multe dosare în care ,,inculpat” era același Vadim Tudor, care i-a transmis: ,,Ești singurul bou cu nume de vacă!”. 

Ce mai, telefonul îi era ascultat permanent, imunitatea parlamentară i se suspendase, pe la televiziuni nu mai era invitat, adică, vorba lui Vadim: ,,În timp ce Dumnezeu face «lucrare», Diavolul face «lucrătură»”. El chiar se întreba și tot el își dădea răspunsul: ,,De ce le este frică tuturor?/ Eu vin cu cinstea – ei, cu impostura/ Îi pun la zid c-un tir nimicitor/ De nu-ndrăznesc nici să deschidă gura/ Ca Guliver mă simt printre pitici/ Toți sînt ridicoli, deși au putere/ Leul va fi leu printre furnici/ Eu sînt stăpîn pe-o altfel de avere/ Nu voi muri de tot, ci voi trăi/ Prin faptele și operele mele/ Pe crucea mea, un înger va vesti: «El nu-i aici, e îngropat în stele!»” (,,Elegie”).

Cîndva, Vadim mi-a spus: ,,N-am nici o avere să las fetițelor mele, decît un nume bun, care va crește în faimă de la an la an”, ceea ce mă face să vă mărturisesc că, pentru Vadim Tudor, voi avea mereu lacrimi. Lacrimi izvorîte din suflet și din certitudinea că un astfel de om nu se va mai naște niciodată. L-am cunoscut și am devenit prieteni în anul 1972, cînd aveam 19 ani, iar el 24. A ținut enorm la mine. Cînd o întîlnea pe soția mea, o strîngea în brațe și o întreba: ,,Pisicuța mea, ce te mai frămîntă?”, iar pe fiica mea, care era membră în Organizația de Tineret a Partidului România Mare, după ce participa la diferite evenimente, mi-o aducea personal acasă. Odată, pe la orele 23, cînd Vadim a adus-o pe fata mea acasă, a observat că în zona locuinței mele era o alee complet neluminată. Pe loc, a dat un telefon, iar în 2-3 zile s-a umplut întreaga zonă cu surse de iluminat moderne.

Altădată, cînd împreună cu soția am lipit afișe electorale, în campania lui Vadim pentru prezidențiale, într-o noapte, am fost amendați de vreo 15 ori, după ce tot ce lipisem noi, fusese dat jos de echipele celorlalte partide care acționaseră în urma noastră. Atunci s-a organizat o ședință extraordinară la sediul PRM, în care generalul de poliție Nițu a fost însărcinat cu demararea unor proceduri de anulare a respectivelor amenzi. În cele din urmă, cazul a fost rezolvat, ceea ce mă determină să spun că toate convingerile și acțiunile lui Corneliu Vadim Tudor au fost clădite pe Credință, Patriotism, Adevăr și Dreptate. Cert este că Vadim iubea oamenii și nu accepta să-i știe cu sufletul secat de lacrimi: ,,Mi-e milă de tot ce e viu, și mă doare/ Că lumea se naște, trăiește și moare”.

George Zbârcea spunea despre Corneliu Vadim Tudor că ,,În calitate de jurnalist-scriitor, se definește prin logică, argumentație și judecată clară, la care, prin creația poetică, își adaugă grație, alint, forță stilistică și virtuozitate”. Aici se mai poate adăuga faptul că ,,în versurile lui nu putem descoperi nici un transplant de modă poetică; el scrie normal, ca un poet ce aduce la zi experiențele anterioare” (Emil Manu, 1978).

Mai tot timpul, Vadim ne-a atras atenția că principala cerință pentru ca un popor să prospere este o perpetuă stare de pace, în țară și în lume, știindu-se că ,,În timp de pace, copiii îi îngroapă pe părinți, iar în timp de război, părinții îi îngroapă pe copii” (Herodot). Ei bine, sub acest generic, Vadim Tudor ne-a mobilizat cu îndemnul: ,,E gustul pîinii mai bogat/ Ca spectrul foametei rapace/ Și tot ce-avem de apărat/ E starea veșnică de Pace!” (,,Starea de pace”). Mai mult, el le-a adresat vorbe grele celor ce nu înțelegeau aceste lucruri: ,,Eu vă blestem prin gura celor simpli/ Crucificați pe dealuri și cîmpii/ Sînt robii muncii și copiii țării/ Pe care voi îi vindeți zi de zi” (,,Eminescu, la 33 de ani”).

De fapt, Corneliu Vadim Tudor ne-a transmis un avertisment clar și fără echivoc: ,,Ne paște, în curînd, o catastrofă/ Eu o presimt cu toată ființa mea/ Ea e ca moartea, din aceeași stofă/ Fără bătăi în ușă va intra”. Și uite așa, fără să bată la ușă, au venit, pe rînd, pandemia, războiul din Ucraina, crizele financiare, sociale, economice, inundațiile ș.a.m.d., acesta fiind doar începutul sfîrșitului. Vadim Tudor își mărturisea starea de nemulțumire și revoltă față de nelegiuirile care au pus această țară pe butuci: ,,Îmi înăbuș voma tot mai greu/ N-am mai întîlnit așa duhoare/ Cît s-a degradat poporul meu/ Nu-l mai recunosc. Se stinge. Moare” (,,Lumea românească”). Soluția nu putea fi decît una singură, și aceasta îi privea pe conducătorii care au adus țara într-o asemenea stare de degradare: ,,Demisia! Cărați-vă cu toții!/ Demisia! Cît mai puteți s-o dați! (,,Demisia!”).

Referindu-se la tematica din creația poetică a lui Vadim, Eugen Barbu spunea, în 1986: ,,Corneliu Vadim Tudor vădește o înclinare spre temele majore ale vieții: Iubirea, Moartea, Patria, Limba strămoșească, Credința, toate abordate într-un registru poetic de rang înalt, fără a trișa sau a face rabat rigorii”, iar Adrian Păunescu afirma, în 1998, că ,,Poezia lui Corneliu Vadim Tudor va rămîne în istorie pentru că este o poezie adevărată, scrisă de un om adevărat, de un luptător și un remarcabil poet român”. Astfel, dragostea și respectul față de mama sa, pe care o diviniza, le-a exprimat prin versuri născute din străfundul sufletului său: ,,Mulțumesc, iubită mamă,/ Steaua mea din zori de zi/ Fără tine-mi este teamă/ Că planeta s-ar răci”. Sentimente la fel de puternice nutrea și față de tatăl său, pe care a încercat să-l menajeze din răsputeri, cînd scumpa sa mamă tocmai murise: ,,Iubite tată, cum să-ți dau de veste/ Că pacea casei noastre s-a sfîrșit/ Că jinduim că mama nu mai este/ Destinul ei a fost pecetluit” (,,Tatăl nostru”).

Într-un mai vechi articol, intitulat ,,Corneliu Vadim Tudor, regretul etern al unei națiuni distruse”, spuneam că ,,întreaga viață de familie a lui Vadim se regăsește în poeziile sale, așa cum o descrie în poemul intitulat «Adio, prieteni de-o seară», în care se referă la momentul căsătoriei sale cu doamna Doina: «Dar într-o zi am întîlnit o fată/ Și viața mea întreagă s-a schimbat/ Logodna noastră a ținut o vreme/ Iar toți ai mei se minunau de ea/ Și cînd a fost destinul să ne cheme/ A devenit pe veci soția mea.» Și, pentru că «La acest izvor de apă vie/ Tulpini de viață nouă înfloresc», în familia lui Vadim au apărut doi îngerași, copilele Lidia și Eugenia. La împlinirea vîrstei de 3 ani, el i-a dedicat Lidiei o poezie, care începe astfel: «Fata lui tata umple toată casa/ De bucurie și de clopoței/ E zîna bună care pune masa/ În zori, la vrăbii și la porumbei» («Lidia»)”.

După cum se poate constata, Corneliu Vadim Tudor gîndea și acționa numai în limitele principiilor creștine, și un astfel de om nu putea trăi fără a iubi natura și tot ce e viu în ea. Iubea nespus animalele, în special cîinii, cărora le-a dedicat nenumărate versuri, precum: ,,Rătăcitori și neajutorați,/ Cîini fără vîrstă, nume și dreptate,/ Fiți întru toate binecuvîntați/ Voi, ce dormiți pe dale înghețate” (,,Cîini ai nimănui”).

Sînt încă multe de zis, dar voi încheia prin a vă spune cine este cel care m-a inventat ca jurnalist, poveste care a început în anul 1996. Lucram în Rectoratul Universității Politehnice București unde, pentru că am refuzat să ader la un grup infracțional bine organizat, ce devenise stăpîn pe spațiile clădirilor universitare, mi s-a desfăcut contractul de muncă în baza unui referat, avizat de rectorul Gheorghe Zgură, în care se menționa despre persoana mea că, ,,fiind prezent la serviciu, lipsește nemotivat” (?!).

Pe lîngă faptul că am atacat în justiție respectiva decizie, am redactat un memoriu privitor la întreaga poveste, pe care l-am trimis celor mai importante organe de presă din acele vremuri. Din cele 22 de publicații cărora m-am adresat, mi-a răspuns doar una: Revista ,,România Mare”. Am fost invitat la redacția de pe Calea Victoriei, lîngă Magazinul ,,Muzica”, unde Vadim mi-a spus că-mi va publicpa memoriul în revistă, sub titlul ,,Epistolă scrisă cu cerneala ochilor”, ce avea să rămînă ca generic în prezentarea multor altor nedreptăți semnalate de cititori. Tot atunci, Vadim m-a rugat: ,,Aș vrea ca tot ce este în sufletul tău să ajungă la cititori. Ai un un stil de a scrie pe cît de fermecător, pe atît de original. Scrie despre orice, în rest, mă ocup eu!”. Am primit aceste vorbe ca pe un premiu, chiar mi-au dat lacrimile, așa cum se întîmplă și acum, cînd scriu aceste rînduri, și cum voi plînge mereu, cînd îmi voi aminti de acest prieten de neuitat.

Pentru mine, Corneliu Vadim Tudor nu a murit, el dăinuie.

VALENTIN TURIGIOIU