Despărţirea Basarabiei de Patria-Mamă, la 22 iunie 1944, a adus românilor multă suferinţă şi durere, atît celor rămaşi dincolo de sîrma ghimpată, cît şi celor de dincoace de malurile Prutului. De ce şi pentru ce s-a ajuns aici? Cine se este vinovat de această nedreptate făcută Neamului Românesc? Oare vom afla vreodată adevărul? În ceea ce s-a spus pînă acum, părerile sînt împărţite… Interesant ar fi de văzut, după cum zice Iulia Toma Pârvu în cartea sa, ca istoricii să se aşeze la masa dialogului şi să ajungă la o concluzie, pentru ca lumea să ştie care a fost cauza unui asemenea proces dureros. Despre această despărţire, nu zicem răpire samavolnică, chiar dacă termenul ar fi cel potrivit, s-au scris numeroase cărţi, poezii, cîntece, amintiri, jurnale, s-au ţinut conferinţe, unele mai pline de lacrimi decît altele, cu mărturii de-a dreptul şocante ale unor martori oculari şi ale celor care au trăit nefericitul act istoric. Cartea doamnei Iulia Toma Pârvu, „Drumurile vieţii”, apărută în 2016, se înscrie în orizontul scriitoricesc al românului care povesteşte cu inima despre fiecare amintire rămasă în sufletul său. Imaginile întipărite în memoria autoarei au marcat-o, ea fiind copilă la vremea aceea, pentru tot restul vieţii. Clipele de coşmar pe care le-au trăit bunicii, părinţii, fraţii şi alte rude ale sale sînt redate cu o impresionantă forţă evocatoare, prin dezinvoltura condeiului său, amintindu-ne de momentele grele ale Basarabiei şi ale românilor de acolo, care au căzut pradă, cum spune autoarea, „cizmei ruseşti”. Povestirile sale te copleşesc pînă la duioşie, prin măiestria limbajului moldovenesc folosit de interlocutorii săi. Scriitoarea le aduce în prim-planul desfăşurării cărţii, folosindu-se de toate momentele trăite cu prilejul vizitei pe care a efectuat-o în Basarabia, după 1989, ca să-şi cunoască rădăcinile. Iulia Toma Pârvu istoriseşte, de-a fir a păr, tot ceea ce i s-a întîmplat de cînd părinţii săi au fost nevoiţi să plece la fraţii din România. Dar şi aici, ca un blestem, Securitatea a fost pe urmele lor, în vreme ce, la Volintiri, ca şi în toată Basarabia, teroarea bolşevică a mers pînă într-acolo încît, într-o zi de rugăciune, preotul satului a fost scos din biserică şi împuşcat, cu sînge rece, în faţa enoriaşilor. Mai aflăm din cartea Iuliei Toma Pârvu că oamenii nu s-au lăsat învinşi şi, prin bunătate şi credinţă, au renăscut ca pasărea Phoenix. În urma vizitei făcute la invitaţia unor rude de-ale sale, autoarea a trăit o experienţă care i-a lăsat un gust amar: autorităţile de la Ambasada Ucrainei nu i-au permis să treacă graniţa în satul vecin de satul copilăriei, Volintiri, unde intenţiona să-şi vadă rudele care mai trăiesc acolo şi să aprindă o lumînare la căpătîiul străbunilor săi. Acest trist episod confirmă, încă o dată, cruzimea de care dau dovadă cei care nu au nimic în comun cu istoria Basarabiei, cu oamenii care, pe pămîntul lor strămoşesc, au ajuns să fie ostatici, acum, în Mileniul III. Povestirile Iuliei Toma Pârvu sînt pline mai ales de amintiri triste. Mult prea puţine sînt acelea care să-i fi îndulcit existenţa. Scriitoarea se află la vîrsta la care experienţa de viaţă o îndreptăţeşte să spună lucrurilor pe nume, să fie necruţătoare cu toţi cei care i-au năpăstuit pe basarabeni. Ea se întreabă: ce au făcut conducătorii de atunci pentru această parte a ţării noastre, pe care au lăsat-o de izbelişte, pe mîini străine, aşa cum vedem că se întîmplă şi acum, bineînţeles, într-o cu totul altă conjunctură? Povestirile Iuliei Toma Pârvu mustesc de sinceritate. Poveştile de viaţă ale oamenilor izvorăsc parcă dintr-o albie de lacrimi care nu se mai termină. Este lesne de înţeles de ce „Drumurile vieţii“ nu este o carte a nostalgiilor, cum probabil se vor înghesui să o catalogheze unii cîrcotaşi, ci o carte a amintirilor unei scriitoare care a dorit să-şi readucă în memorie originile străbune din Volintirul basarabean şi suferinţele îndurate de înaintaşii ei. Dezgustul autoarei este fără margini… Ea constată cu tristeţe că există dificultăţi greu de surmontat, în pofida faptului că se discută despre problema Basarabiei şi a întregirii Vetrei Româneşti. La Chişinău, mai toată lumea vorbeşte ruseşte, iar la chioşcurile de ziare, cu mare greutate a găsit două publicaţii în limba română: „Flux” şi „Literatură şi artă“. Cu această scriere, Iulia Toma Pârvu îşi încheie o parte din cartea vieţii sale, compusă din enunţuri şi emoţii, din lacrimi şi rîvnă de mai bine. Fiecare capitol al volumului este expresia dorului arzînd ca un foc viu în sufletul fraţilor de peste tot, al românilor care trăiesc cu gîndul la neamul lor şi cu dragostea de ţară în inimă.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”