Ca şi Ion Piso, am pledat şi eu, în calitate de imnograf byzantin, în favoarea legăturii de granit care trebuie să existe între libretul operei şi muzica respectivă. Din nefericire, în spectacolele de operă, această legătură puternică lipseşte adeseori. În această privinţă, îl citez pe Ion Piso, care, în recenta sa carte ,,Criza operei?“, a consemnat următoarele: ,,Trăim într-o lume care nu mai poate fi concepută fără muzică, mai bine zis, fără de ceea ce îi ţine locul şi o cam uzurpă. Urechile noastre sînt asaltate, cu furie şi fără răgaz, 25 de ore din 24! «Aclimatizaţi» în felul acesta, aproape n-o mai percepem fizic, nici vorbă să o adîncim, să o apropiem cu pătrunderea înţelegerii noastre, mai ales cînd ne întîlnim cu marea muzică. Mintea noastră ar părea să nu mai dispună de participarea ce depăşeşte maneaua. Iac-aşa, şi cîntăreţul e liber să nu ştie ce cîntă, de unde decurge, în mod logic, şi libertatea de a nu şti nici să cînte aşa cum trebuie, aşa cum cere partitura, pentru a putea transmuta abstractul ei în muzica vie, în adevărul artistic, un adevăr paralel cu acela al vieţii reale – însă mult deasupra ei. Spectacolul liric este mijlocul cel mai eficient pentru a apropia «destăinuirea» compozitorului, ceea ce vrea el să ne spună, de inima şi mintea publicului, pentru a-i prilejui acestuia deschiderea, ecloziunea spirituală, şi, în acelaşi timp, aducîndu-l pe fiecare spectator faţă-n faţă cu el însuşi, cu conştiinţa sa – întîlnire de care nu prea are parte mereu.

Din păcate, azi, interpretarea a devenit expresia unor sentimente contrafăcute, departe, mult prea departe de caracterul şi sensul simţămintelor şi gîndurilor adevărate, conţinute şi sugerate de muzică. În ceea ce-l priveşte pe regizorul modern şi avangardist, acesta se dezinteresează total de muzică, agendă ce-i reuşeşte deplin“.

În sensul ideilor exprimate de Ion Piso, la care mă raliez întrutotul, am reacţionat amîndoi, criticînd regia operei ,,Trubadurul“, care ni s-a părut total neconvingătoare. Iată cele scrise de mine, referitor la acest aspect, în cartea amintită (p. 303): ,,Ai demonstrat, mai mult decît convingător – şi n-am argumente să te contrazic – că noua înscenare nu are nimic comun cu muzica şi subiectul operei «Trubadurul». Iată de ce publicul, atunci cînd merge la teatru, ar trebui să se obişnuiască cu ideea că una vede, alta aude. Cam aşa, ca reclamele TV în care, de exemplu, pe aria Violetei – Adio del passato -, este prezentat cel mai performant deodorant cu efect prelungit – 48 de ore“. Elocvent este şi exemplul referitor la regia capodoperei enesciene ,,Oedip“ – citez fragmentul respectiv, din amintita lucrare a lui Ion Piso: ,,Nu! Aşa nu (mai) merge! Interpretarea nu trebuie să-l arunce pe om înapoi, acolo de unde s-a străduit – pe parcursul multimilenar al culturii – să urce. Acest lucru – publicul nu-l poate accepta, în propriul său interes. Pentru propria sa salvare. Să nu uităm că intenţia oricărei capodopere este aceea de a transforma, măcar pentru cîteva clipe, poporul în elită! Mijlocul? El ţine de sfatul înţelept al lui Noica, atît de potrivit cazului de faţă: «Deschiderea pe care o aşteptăm nu poate fi decît rezultatul unei constrîngeri», pe care, în acest eon al rătăcirii, al libertăţii lăsate să-şi facă de cap sub forma libertinajului, o văd numai în efortul spiritului de a rămîne consecvent cu sine. El trebuie să-şi revină – să se răzvrătească împotriva invaziei miasmelor produse de nămolul patogen al josnicului – prin întoarcerea la Muzică, pe care Beethoven o considera «o revelaţie mai mare decît orice înţelepciune sau filozofie», revelaţie pe care, în studiul de faţă, am încercat, bazat pe sensibilitatea, inteligenţa şi forţa de pătrundere a cititorului, să o evoc… şi să o invoc“.

* * *

Este îmbucurător faptul că un mare număr de melomani, în frunte cu maestrul David Ohanesian, a cerut conducerii Operei Române să scoată din repertoriul acestui teatru liric spectacolul cu ,,Oedip“, de George Enescu, în regia, penibilă, a lui Andrei Şerban, în care predomină spiritul dizolvant, impostura, antiromânismul şi lipsa totală a măiestriei artistice! Cel mai violent protestatar a fost baritonul dramatic David Ohanesian, cel ce a dat naştere la geniala interpretare a capodoperei ,,Oedip“ – am în vedere inegalabila sa artă vocală şi tulburătorul său joc de scenă. Totuşi, n-ar trebui să mă mai mire nimic… după ce, în Germania lui Frederic cel Mare, au fost umiliţi Mozart, Beethoven, Wagner, Furtwengler şi Karajan, nemaivorbind de jignirile aduse unor titani ai culturii, precum Heidegger, Kant şi Goethe. Nu pot să trec cu vederea faptul că, în România condusă de incultul şi carieristul Traian Băsescu, s-au petrecut acte de demolare a unor personalităţi, mult mai numeroase decît în epoca, de tristă amintire, a ,,trădătoarei de ţară Ana Pauker“.

În zilele noastre, cei ce se află la conducerea Operei şi a Filarmonicii ,,George Enescu“ – Răzvan Dincă şi, respectiv, Andrei Dumitriu – nu au, nici unul, nici celălalt, studii muzicale. Uimitor este şi faptul că, în Timişoara, nulitatea culturală Gheorghe Ciuhandu i-a desconsiderat pe doi dintre cei mai remarcabili reprezentanţi ai lumii Euterpei. E vorba de dirijorul Diodor Nicoară şi de muzicianul Sabin Păutza, fost director al celei mai vechi filamonici din SUA. Infatuatul edil al oraşului de pe Bega (la acea vreme) n-a ţinut cont, nici o clipă, de un fapt remarcabil: în America de Nord se editează toată opera componistică a lui Sabin Păutza, personalitate care, astfel, a intrat în Istoria artei sonore universale încă din timpul fecundei sale vieţi.

Citind şi aprofundînd conţinutul ultimului volum al lui Ion Piso, am ajuns la trista concluzie că există o forţă ocultă care, prin acţiunile sale, pare să urmărească distrugerea culturii şi civilizaţiei creştine. În susţinerea acestei afirmaţii amintesc că, mai ales în spectacolele de teatru şi de operă, nişte pseudo-regizori realizează puneri în scenă care sînt în totală disonanţă cu mesajul etic şi estetic al creatorului. Opinia comună, a mea şi a prietenului meu, Ion Piso, pe care amîndoi o susţinem cu tărie, este aceea că între conţinutul capodoperei lui Enescu şi regia – aşa-zis novatoare! – a spectacolului nu există acea mult dorită legătură dintre mesajul, înălţător de inimi pure, ca ninsorile într-un decembrie solemn, şi concepţia regizorală, prezentată ca un soi de pseudo-inovaţie, ce se dovedeşte a fi, însă, total străină de nemuritoarele precepte christice.

Nu trebuie să uităm că, nu o dată, directorii instituţiilor culturale angajează interpreţi fără talent, care acceptă necondiţionat indicaţiile regizorale identificate cu impostura. Orice regizor ratat este străin de semnificaţia celebrului aforism al lui Kant, potrivit căruia ,,omul este un biped, care are deasupra capului cerul înstelat şi, în inimă, legea morală“. Într-un astfel de climat senin, precum hrisalida luceolei din Calea Lactee, Ion Piso mi-a evocat un fragment relevant din volumul ,,Limite“, al autorului Dan Botta, pe care îl reproduc cu o emoţie adolescentină: ,,Opera de artă fiind un lucru al mîinilor Domnului, un produs direct al raţiunii divine, şi nu un reflex al ei, ideea unei arte ca idolatrie, ca simulacru uman al armoniei, cădea… Fericitul Augustin a deschis, într-adevăr, perspectivele acelei vaste şi înfloritoare culturi a catolicismului. E curios cum se răsfrînge în artă dialectica dintre Răsărit şi Apus, dintre catolicism şi ortodoxie. Apusul, consequent (sic!) lui Plotin şi Fericitului Augustin, pronunţa caracterul de materie divină, de corp suprafiresc al artei. Opera de artă a fost, pentru Apus, ceva ca întruparea Dumnezeului viu. De aceea îi vedem pe artiştii Renaşterii urmărind carnaţia vie, splendorile şi căderile ei. Isus, Maria, Dumnezeu Tatăl – sînt aievea aici, Ei ilumină arta. Răsăritul, mai înclinat spre formalism, spre creaţia lucidă, accentua concepţia cealaltă: arta e lucru omenesc, e ritual, pe care, dacă l-ai împlinit bine, L-ai evocat pe Dumnezeu. În liniile mari, ascetice, ale artei byzantine, se străvede ideea de canon, de formulă, de rit… Dar, şi artistul Renaşterii italiene, ca şi acela al Răsăritului ortodox, avea conştiinţa mistică a harului.

Un lucru menit să fie Dumnezeu, sau să folosească Domnului, nu poate fi făurit decît de un suflet curat. Numai un om în care nu se zbat deşertăciunile lumii acesteia e vrednic de opera de artă“.

Sfîrşit

DORU POPOVICI