- Auzi, dragă, Vadim a făcut infarct! E la Spitatul Militar, la terapie intensivă, unde ai stat și tu...

- Nu-i nimic, am răspuns eu, căutînd să-mi stăpînesc șocul emoției. Un stent, două, și mîine se întoarce acasă teafăr. Eu cum trăiesc cu 5 stenturi?

Fusese o zi senină aici, la Mălăieni, dar, pe înserat, se înnorase, amenințînd a ploaie. Trebăluiam prin bătătură, cînd a sunat telefonul. Era Alina, fata noastră. A răspuns nevastă-mea, ca de obicei:

- Taci, să nu te audă tac-tu, că ne tăiem bariș negru!

Murise Vadim...

Omul de care ne legaserăm viața și speranțele atîția oameni, cei mai mulți nevoiași, nu mai era. Îl dăduseră gata jigodiile încăpușate în fruntea țării, înnegrindu-i sufletul, iar în final recurgînd chiar la un asasinat, cum avea să se ițească un zvon.

Cel puțin în primii ani de glorie ai lui Vadim, cînd apărea la televizor, se făcea liniște prin orașe: ,,Sus Patria, jos Mafia!”. În vizitele lui prin țară era aclamat și primit cu flori: ,,Vadim președinte, că el nu ne minte!”. Vadim era singurul lider politic de la noi, care, în cărțile și în aticolele sale, în public sau de la tribuna Parlamentului, aborda subiecte arzătoare pentru toată lumea, precum amestecul străinilor în treburile interne ale României, Mafia transnațională, jefuirea economiei naționale, amplasarea de baze militare la frontiera de răsărit. Estimp, ceilalți așa-ziși politicieni băteau cîmpii, năuci și agramați, cu rahaturi precum democrația, drepturile omului, UE și NATO, crezînd că nu se bagă de seamă cum își umplu buzunarele. ,,Vadime, scapă-ne de hoții ăștia, că nu mai putem nici să răsuflăm!”, alergau mulți năpăstuiți la ușa lui din Strada Georges Clemenceau, după care votau tot cu hoții. Căci așa sînt românii: dacă n-au necazuri, și le fac cu mîna lor. La urmă, cad pe gînduri și, îndurerați, se apropie de foc și cîntă doine de jale.

Prin 1996, pare-mi-se, de un Sfîntul Andrei, mă aflam în Mercedesul acela alb pe care scria cu litere mari, albastre: ,,Partidul România Mare”, și cu megafoane la care se dădeau muzici naționale, și inima tuturor tresărea de o bucurie nestăpînită. Începuse să ningă în București, cînd, pe la amiază, acel microbuz a ajuns în Piața Scînteii, și milițianul din intersecție a oprit circulația:

- Pîrtie, că trece Vadim!

Și celalte mașini claxonau întărîtate de ,,Treceți batalioane române Carpații!” și de faldurile drapelelor tricolore, care fluturau pe ferestrele noastre deschise. Ce momente înălțătoare știau să trăiască românii pe vremea lui Vadim! Mergeam la Cluj-Napoca, invitați de Ghiță Funar, să glorificăm acolo Ziua Națională a României. Vadim și ceilalți din conducerea partidului plecaseră înainte cu avionul. Se înserase cînd am ajuns în Tîrgu Mureș. Ne-am oprit într-o intersecție. Chipuri dușmănoase ne săgetau, și microbuzul alb, înfășurat în Tricolor, tăcea. Deodată, au izbucnit acorduri înălțătoare: ,,Noi sîntem români, noi sîntem români, noi sîntem, în veci, aici stăpîni!”. ,,Prietenii” noștri s-au mișcat din loc și au pornit spre noi, dar nu cu flori în mînă. Noroc cu un echipaj de poliție, care pîndea, cu luminile stinse, sub niște brazi.

- Ne-a sunat domnul Vadim de la Cluj, ne-a spus un maior român. Plecați cît mai repede și fiți cuminți, da? Că nu-i momentul...

A doua zi, de 1 Decembrie, marea adunare populară din piața din fața Teatrului Național din Cluj-Napoca a fost un triumf, cum nu mai fusese decît poate în noiembrie 1918, la Alba Iulia. Mii de români curseseră pe văile Ardealului, ținînd să-l vadă pe Vadim cu ochii lor, să-l aclame și să-l îmbrățișeze, ,,Să ne trăiești, Crăișorule!”. Dar alte mii înțepeniseră prin nămeții căzuți, peste noapte, în Apuseni, după cum și mai mulți fuseseră blocați de poliție pe șoselele dinspre Bistrița, Zalău și Maramureș, cum aveam să aflăm mai tîrziu. Căci Țapul învinețise de oftică la Cotroceni, aflînd de isprăvile Tribunului.

La întoarcerea spre casă, la ieșirea din Turda, ne-am oprit la o barieră de cale ferată. Atunci s-a apropiat de noi un om în putere, jeluindu-se:

- Faceți ceva cu ungurii ăștia, că au pus mîna pe oraș și ne prăpădesc cu zile pe noi, românii. Ne-au dat afară din servici și murim de foame!

- Dar voi de ce nu vă apărați singuri, că doar sînteți mai mulți?, l-a întrebat Constantin Bucur, viitorul deputat, despre care am auzit că ar fi murit iarna trecută. V-ați repezit ca orbii și v-ați irosit forțele votînd care cu liberalii, care cu feseniștii, care cu alții, în timp ce ungurii au mers cu partidul lor și acum au pus șaua pe voi. Proștilor!...

Nu se poate, e ceva cu timpul ăsta, că prea își bate joc de noi și, într-o clipă, din fecior înflorit, te trezești moș gîrbovit. Cine este entitatea care ne ia puterile și ne dă junghiurile? Ne ia văzul și auzul și ne dă durerile de șale, punîndu-ne în situația să-i invidiem pe cei morți de tineri. Ce e cu comprimarea timpului?, căci văd și eu că mult-știutele 24 de ore sînt, de fapt, doar vreo 15-16, iar mintosul de Einstein tace mîlc. Trăind mai repede, îmbătrînim mai repede? Cine mă lămurește și pe mine? ,,Viața noastră unde e? Tinerețea, ce-ați făcut cu ea?”, se întreba și Adrian Păunescu într-o poezie.

Altminteri, pentru alții, timpul parcă a încremenit. Comemorăm 5 ani de la dispariția lui Vadim? E imposibil, căci uite-i chipul tînăr și ferice pe prima pagină a publicației sale-fenomen, zîmbitor și fără griji. Cu un asemenea zîmbet n-ai cum să mori niciodată și, ori de cîte ori îmi parvine revista aici, la Mălăieni, joia după-amiază, îmi răsună în urechi vocea sa inconfundabilă. Uneori, blîndă - ,,Suditule, ce mai faci, mă băiatule? Ai început să îmbătrînești și tu...”. Alteori, furioasă - ,,Trezește-te, omule, că, într-o zi, ai să mă pui în situația să te dau afară!”... Și, într-o zi, prin noiembrie, cînd totul o ia razna în lumea asta, m-a dat afară. Irevocabil și definitiv. Niște nori plumburii stătuseră să ne cadă în cap. Frigul și umezeala ne intraseră în oase, iar ceața semăna cu un nor toxic. Se întîmplase luni noaptea, cînd toată redacția lucrase pe brînci și era ruptă de oboseală. În frunte cu Vadim, care venea mereu la Casa Scînteii să dea o ultimă corectură revistei sale.

M-am dus acasă oarecum ușurat și am dormit pînă marți, spre amiază, și nici la școală nu m-am mai dus. Dar joi, țîr! telefonul. Era Irina Someșan, secretara noastră de redacție.

- Ce faci, domnule, ai dat-o pe trîndăveală? Vino imediat la serviciu, că te așteaptă o mapă doldora de articole, care trebuie corectate.

- Păi, m-a dat afară șeful...

- Te-a dat, dar tot el te-a reangajat înapoi. Și vezi că deja ți-a tăiat o zi din leafă...

După aceea, m-a mai dat afară de alte cîteva ori și m-a reprimit tot de atîtea ori, ca și cînd nu s-ar fi întîmplat nimic. ,,Trezește-te, băiatule, și nu mă face să te dau afară...”, tot aud în ureche vorbele astea și nu cred nimic despre răul care s-a produs acum 5 ani...

Așa era Vadim, se aprindea repede, tuna și fulgera, făcea destituiri răsunătoare și distrugea cariere, dar, a doua zi, se îmblînzea:

- Ce te-ai supărat, domnule, numai din atît? Hai, nu fi copil și treci la treabă...

Era înțelegător cu greșelile mărunte. În schimb, să nu te fi apropiat de el cu gînduri negre, că te sfîșia. Avea mușcătura mortală Vadim și verbul necruțător. Mulți îi mai simt și acum loviturile cumplite. ,,Măi băieți, dacă ați ști cîte probleme am pe cap, că n-am timp nici să dorm măcar 2 ore pe noapte...”.

Același efect îl au asupra mea și articolele publicate încă o dată în revistă, deloc anacronice și aiurea, căci năravurile românilor n-aveau cum să se schimbe doar în cîțiva ani, cum nu s-au schimbat nici de la Nenea Iancu încoace. De 2000 de ani, prostia și alte rele au rămas împietrite în români. Și nu vor dispărea nici în viitorii 2000 de ani. Iar noi, vizionarii? Tot mai scofîlciți și fără idealuri.

Cătă dreptate avea Vadim în articolele și discursurile sale politice... Dar au avut ele vreun efect asupra românilor? S-au trezit ei, măcar o oră, din somnul cel de moarte? Au dovedit că le pasă de părinți, de țară, de copiii lor? Uitați-i încălecați, ca viermii, pe malul Mării Negre, burtoși, cu curul mare și nesimțitori în fața virusului care, totuși, nu-i o glumă. Nu le pasă, domnule, de parcă n-ar fi vorba de viața lor: să-i frigă o ciorbă grasă, asta îi preocupă, și, în rest, să se aleagă praful de tot. Fiecare își trăiește clipa cum îl taie capul. E țara în pericol de moarte? Dă-o-n mă-sa de țară, că acum avem altele! Pe noi ne interesează doar pîinea la loc fix și scaunul de dimineață, cît mai moale. În rest, ubi bene ibi patria, ei drăcia dracului!

PAUL SUDITU

P.S. – În ultimul moment, aflu de la ,,Nașul-TV” că românii nu sînt totuși niște catastrofe la scară mondială, ci doar niște ciudați. Totul e din cauza bombardamentului psihotronic subtil la care sînt supuși, săracii, ziua și noaptea. De ce și din partea cui, nu știm. Știm doar că de acolo ni s-ar trage lașitățile, nepăsarea și neimplicarea. Și cică așa trebuie să rămînem multă vreme. Parapsihologia ne mănîncă de vii, fraților!