Nu-i cereţi vulcanului să fie muşuroi de furnici... (2)
  • 24-02-2020
  • 0 Comentarii
  • 643
  • 1

Toată lumea se aştepta ca Victor Ciorbea să aibă o tresărire de demnitate şi o licărire de luciditate şi să-şi dea demisia. Aşa ar fi fost normal şi logic după dezastrul pe care l-a provocat prin incapacitate, prin avalanşa de minciuni, prin ridicarea slugărniciei fanariote la rang de politică de stat. Pe unde trece Ciorbea iarba nu mai creşte, apele seacă, dobitoacele pămîntului sînt lovite de streche şi leapădă viţei sau iezi cu două capete, iar pe laviţele din faţa porţilor bătrînii îşi fac o cruce mare, pînă la cureaua pe care nu mai au unde s-o strîngă, zicîndu-şi cu năduf, în barbă: „Doamne, apără şi fereşte de omul însemnat!” Ni se tot spune că asupra lui Victor Ciorbea se fac presiuni infernale, din toate părţile. Aşa e, dar cele mai mari presiuni ştiţi de unde vin? Direct din capul lui, este vorba de ceea ce medicii numesc „presiune intracraniană”, datorită unei tumori vechi, care îl face pe nefericitul om să leşine şi să bîţîie din mîini şi din picioare tocmai cînd îi e lumea mai dragă şi vede feştila de la capătul tunelului. Aseară, Victor Ciorbea m-a făcut să mă gîndesc la Împăratul Nero. 

Acela, după cum se ştie, după ce i-a prigonit pe creştini şi i-a aruncat în gropile cu lei, a dat foc Romei şi, în vreme ce toată lumea fugea disperată, care încotro, el, satrapul, cînta la harpă şi contempla, fericit, printr-un fel de monoclu dintr-o piatră de smarald, ruinele fumegînde. Tot astfel, Victor Ciorbea a maltratat Poporul Român, făcîndu-se unealta docilă a celei mai inimaginabile forme de genocid. 

Pe acelaşi ton marţial, fostul lider sindical, care se jucase pînă în 1996 la claxoanele basculantelor cu care bloca traficul din Bucureşti, ne-a anunţat că toată lumea e de vină, că cine nu e cu el e împotriva Ţării şi că, în general, ar fi bine să cam dispărem cu toţii din faţa lui. Singurul lider politic din această alianţă extra-natur, care i-a mai rămas credincios, este Mumia lui Lenin, adică Márko Béla! Deştept băiat, dl. Markó, dar nici noi nu sîntem proşti şi n-am căzut din leagăn, aşa că îi ştim fiecare mişcare, nici nu clatină el bine ţăcălia şi noi am şi aflat ce vrea să facă. Aşadar, şandramaua actualei Puteri s-a prăbuşit! Noi anunţasem asta încă din decembrie 1996, de la şedinţa de învestitură a Guvernului româno-maghiar, în faţa Camerelor Reunite ale Parlamentului. Atunci, aşa după cum s-a văzut şi la televizor, pe băncile coaliţiei majoritare au fost un vacarm şi o tropăială de nedescris, parcă le luase Dumnezeu minţile, se credeau stăpînii veşnici ai Ţării. Acum, în imensa lor majoritate, şi cei de la P.D.-F.S.N., şi cei de la P.N.L., dar şi cei de la P.A.R. şi P.N.Ţ.C.D. au ajuns la vorba noastră. Dar nu era oare mai bine, pentru Ţară, dacă nu se făcea ocolul ăsta blestemat, de 500 de zile? Nu era Poporul Român mai cîştigat dacă ar fi fost scutit de o asemenea experienţă dureroasă, de tot circul ăsta penibil, al luptei pentru dregătorii şi funcţii importante, al divorţurilor şi împăcărilor, al diletantismului stupid prin care s-a încercat, pentru prima dată în lume, să se armonizeze 4 doctrine şi 4 programe social-economice diferite? Românul are o vorbă: „Fiecare pasăre pe limba ei piere!”. Limba pe care a pierit Guvernul Ciorbea este limba maghiară. Românii nu pot să uite şi nici să ierte umilinţele la care au fost supuşi în aceste 15 luni de batjocură şi de trădare de Ţară. În vreme ce Guvernul Ciorbea nu pierdea nici un prilej de a ştampila forţele patriotice cu calificativele infamante de „extremişti”, „şovini”, „neocomunişti”, organizaţia de factură horthystă U.D.M.R. era ţinută la mare preţ, ca un odor scump, care, nu-i aşa, ne face să ne aflăm pe drumul cel bun şi contribuie decisiv la făurirea unei imagini externe cum n-a mai avut Ţara asta niciodată. Amintiţi-vă cum ne-au otrăvit viaţa aceşti provocatori, amintiţi-vă toate disputele scandaloase pentru masacrarea Legii Învăţămîntului şi punerea, la stîlpul infamiei, a Limbii Române, amintiţi-vă în ce deşănţare frenetică s-a trecut la maghiarizarea, forţată, a Transilvaniei, prin instalarea a sute de mii de plăcuţe bilingve care, fiecare în parte şi toate la un loc, aveau un singur scop: crearea impresiei că aici ne aflăm în Ungaria! Toate acestea au chinuit ca pe hoţii de cai sufletele românilor, i-au făcut să se simtă străini în Ţara lor, mai ales că nu înţelegeau în ruptul capului cine îi sileşte pe guvernanţii de la Bucureşti să abandoneze Ardealul în ghearele duşmanilor de moarte ai Statului Naţional Unitar Român. I-am întrebat pe guvernanţi, din timp în timp, şi îi voi întreba şi astăzi: care este cîştigul prezenţei la guvernarea României a organizaţiei secesioniste U.D.M.R.? Ce beneficii a avut Ţara pe plan intern – în condiţiile în care Demnitatea Naţională a fost călcată, sistematic, în picioare – şi pe plan extern, în situaţia în care, cu unguri cu tot, actuala Putere a pierdut toate meciurile pe care le-a jucat, pe bani grei, şi pentru intrarea în NATO, şi pentru aderarea la Uniunea Europeană? Cum poate manifesta cineva atîta inconştienţă şi atîta iresponsabilitate faţă de prezentul şi viitorul Ţării sale? Din ce goană a cailor sălbatici şi din ce scaieţi ai pulberii drumurilor au fost plămădiţi toţi aceşti pigmei cu căutătură de tîlhari de codru, care încercau să ne prostească în faţă, cum că mai întîi trebuie să murim pentru ca, ulterior, să ne fie mai bine? Şi care sînt păcatele acelea atavice şi viciile de psihologie socială care au dus la hipnoza colectivă din noiembrie 1996, astfel încît milioane de oameni să intre, de bunăvoie, în bîrlogul lupului, votînd pentru cei mai mari mincinoşi, panglicari şi saltimbanci din întreaga Istorie a României? Va trebui să stăm serios de vorbă cu Ţara, să analizăm toate aceste aspecte de patologie politică, pentru a vedea unde s-a greşit şi pentru a face imposibilă, pe viitor, repetarea unei asemenea anomalii.

Dar, desigur, am fi nedrepţi dacă l-am judeca numai pe Victor Ciorbea. El nu este, în fond, decît o păpuşă gonflabilă, care e scoasă în faţă, plimbată pe la recepţii şi simpozioane şi întreţinută, artificial, în viaţă. Atunci cînd baloanele sînt dezumflate, brusc, ştiţi bine care este efectul: ele iau viteză şi intră într-o agitaţie imprevizibilă şi şerpuitoare, pînă se fleşcăie de tot. Aşa s-a întîmplat şi cu Victor Ciorbea pe care – după cum am aflat de la un post de Televiziune – în acea zi de pomină, de vineri, ministrul Finanţelor, Mircea Ciumara, l-ar fi implorat: „Domnule prim-ministru, opriţi-vă, pînă nu este prea tîrziu!”. Enigmatice vorbe! Mi-l şi imaginez pe Victor Ciorbea fugărindu-l, în jurul mesei rotunde a Guvernului, cu poalele anteriului suflecate, pe Valeriu Stoica, strigînd, în stilul său inconfundabil: „Va fi vai şi-amar de cei care ne vor pune beţe-n roate!”. Vă imaginaţi scena? Numai că, aşa după cum spuneam, Victor Ciorbea este un pion de sacrificiu. El nici măcar nu e un om rău – rău e doar pămîntul care-l ţine. Pămînt pe care intenţiona să-l vîndă la străini, dar n-a mai apucat. Şi despre acelaşi pămînt, Guvernul muribund anunţă, prin mijlocirea unui videoclip-pirat difuzat pînă la greaţă de Televiziunea Anti-Română, că ţăranii trebuie să se grăbească să-l ridice, pînă în 50 de hectare – cuponul sau pămîntul, nici acum nu se ştie prea bine. Aveţi, aici, o altă expresie a minciunilor care au caracterizat întreaga guvernare româno-maghiară. De ce? Pentru că pretinde că Parlamentul a hotărît acordarea acestor terenuri, dar, în realitate, nici Senatul şi nici Camera Deputaţilor n-au votat încă aşa ceva şi, mai mult ca sigur, în condiţiile nou create, nici nu vor vota!

Principalul vinovat pentru tragedia în care a fost tîrîtă Ţara este Emil Constantinescu! Personaj de-a dreptul diabolic, care joacă rolul creştin-democratului, dar de sub sutană se arată o mîndreţe de coadă şi o frumoasă pereche de copite. Toate deciziile antipopulare şi antiromâneşti s-au luat cu ştirea şi cu acordul chiriaşului de la Cotroceni. Eu, unul, am încercat, vreme de cîteva luni, să-l înţeleg pe acest om, să-l păsuiesc, să răspund invitaţiilor sale la dialog. Uneori, noaptea tîrziu, pe cînd munceam ca un rob la tipografie, pe cele două reviste de suflet ale românilor, „România Mare” şi „Politica”, băieţii din garda mea intrau în birou şi-mi spuneau: „Domnule senator, vă caută la telefon o femeie!”. Dar nu era nici o femeie, de unde atîtea femei într-o lume în care le ia Bill Clinton pe toate? Era Emil Constantinescu, mieros, cu voce prefăcută ca Motanul Arpagic, mimînd consultările democratice. Diferenţa dintre mine şi el era aceea că el n-avea de lucru, în timp ce eu aveam şi mă ţinea de vorbă. Treptat, întreaga conducere a Partidului România Mare şi-a dat seama că nici una dintre propunerile şi sugestiile pe care i le făcusem lui Emil Constantinescu, în mod dezinteresat, n-a fost respectată. Am să vă dau un singur exemplu, din cîteva zeci: încă de la începutul anului 1997, delegaţia P.R.M. invitată la Palatul Cotroceni l-a sfătuit pe preşedinte să intervină pentru a se da publicităţii şi a se dezbate în Parlament, în chip democratic, Programele ASAL şi FESAL, referitoare la agricultura, zootehnia şi industria românească. Ei, bine, gazda noastră şi-a notat totul, cu scrupulozitate, a promis că aşa va face, dar nici pînă azi, la mai bine de 1 an, populaţia nu ştie ce măsuri prevăd documentele semnate în numele Ţării – nu ştie, ce-i drept, dar le simte efectele draconice, pe spinarea ei. Aşa-zisa Reformă cu care ne-au tot intoxicat Emil Constantinescu şi echipa lui vreme de 1 an şi jumătate nu este altceva decît un program tenace, de înfometare şi exasperare a populaţiei, de privatizare prin lichidare, de eliminare a României din competiţia producţiei mondiale, de transformare a Ţării într-o colonie. Toate acestea nu sînt artificiile mele retorice, nu sînt tuşele îngroşate ale unui portret în „apă tare”, care se mai utilizează uneori în lupta politică – ele sînt realităţi palpabile, vizibile cu ochiul liber. Dacă există în această sală vreun singur om care să-mi indice un singur domeniu ce merge bine în România, eu sînt dispus să prezint scuze tuturor. Nu merge treaba, fraţilor, şi n-are cum să meargă. Atunci cînd eşti împiedicat să produci şi să exporti, atunci cînd banul public e jefuit, chiar de către clasa conducătoare, atunci cînd construieşti edificiul unui Buget aproape în exclusivitate pe recoltarea unui număr tot mai mare de biruri şi impozite, atunci cînd ai venit la Putere prin cele mai revoltătoare minciuni, pe care le practici în continuare, într-o nesfîrşită campanie electorală, ameninţînd şi şantajînd în permanenţă populaţia, că dacă nu e cuminte, dacă nu-şi bagă minţile-n cap, va fi vai şi-amar de pielea ei – ei, bine, orice sacrilegiu este posibil, iar populaţia e îndreptăţită să se apere, să protejeze viaţa copiilor şi viitorul Ţării. Nutresc speranţa că am făcut pînă acum dovada că am studiat cu oarecare temeinicie Istoria Ţării, aşa că, din poziţia pe care mi-am cîştigat-o cu trudă, cu un studiu prelungit, pînă aproape de secătuirea ochilor şi cu preţul albirii părului de timpuriu, daţi-mi voie să declar: în întreaga existenţă a Poporului Român n-am întîlnit o asemenea sumă de patologii politice, atîtea cazuri de smuciţi, de troglodiţi, de aventurieri, de fanfaroni, de fripturişti, de flaşnetari la poarta Crematoriului Cenuşa! Zi şi noapte, de 1 an şi jumătate, o Ţară tot mai vlăguită şi mai disperată se uită la ei cu o uimire crescîndă, îi vede pe ecranele televizoarelor cum bat apa-n piuă şi învîrt politichia aşa cum învîrte purcica Dosia de la TVR dovleacul, ei se pricep la toate şi la nimic, azi afirmă una, mîine o-ntorc ca la Ploieşti, ei se ceartă, ei se împacă, de parcă numai ei ar fi în Ţara asta, de parcă românii s-ar fi retras în munţi, ca pe timpul marilor migraţii.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR

(3 aprilie 1998, Palatul Sporturilor 
şi Culturii din Tîrgu Mureş)

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite