Situaţia politică din Europa răsăriteană începe să se radicalizeze. Dacă în cursul anului de foc 1989 n-a curs sînge decît în România, astăzi se înregistrează numeroase conflicte deschise, în ţări ca Armenia, Azerbaidjan, Tadjikistan, Gruzia (Georgia), fosta Iugos­lavie… Desigur, unele dintre ele nu pot fi considerate ca membre ale continentului european, apartenenţa lor geografică, istorică şi culturală la Asia fiind recu­-

Dar ele au un numitor comun la care se raportează, prin prisma căruia pot fi considerate în zona de iradiere europeană. Acest numitor comun este Moscova. Adică un oraş care, timp de 1.000 de ani, s-a visat continuator al Romei şi al Byzanţului. Neîndoielnic, ruşii sînt un popor mesianic, în accepţia pe care a dat-o Emil Cioran în „Schimbarea la faţă a României”. Asta înseamnă că au un destin pe care trebuie să şi-l împlinească în Istorie.

Nu fac parte dintre aceia care văd tulbure în faţa ochilor atunci cînd se pomeneşte de Moscova. Ruşii nu sînt în Istorie cu nimic mai vinovaţi decît germanii, evreii, englezii şi spaniolii – popoare mesianice şi ele, care au dat umanităţii valori excepţionale, dar şi sangvinari cumpliţi. Ceea ce particularizează poporul rus este inaderenţa răspicată la ceea ce se numeşte „democraţie occidentală”. Dacă stau bine să mă gîndesc, două au fost momentele de înnoire a modelelor şi moravurilor în evoluţia acestui popor: primul s-a petrecut după anul 1711, cînd marele savant european Dimitrie Cantemir a trăit nu mai puţin de 12 ani la curtea lui Petru cel Mare, pe care l-a şi bărbierit cu mîna sa, introducînd moda europeană în moravurile şi vestimentaţia nobilimii, cu consecinţe remarcabile pentru procesul de ieşire a Rusiei dintr-un feudalism întîrziat; al doilea moment a fost prilejuit de folosirea masivă de către Stalin, după 1945, a prizonierilor germani, italieni şi români, care au contribuit la edificarea unei ştiinţe exemplare, ce a culminat cu performanţele astronautice ale sovietelor; nu vreau să spun prin asta că ruşii nu şi-au adus contribuţia la aceste izbînzi, poporul în sine fiind extrem de inteligent şi disciplinat. Încercarea lui Boris Elţîn şi a cîtorva aşa-zişi reformatori de a racorda rămăşiţele imperiului sovietic la reţeaua de înaltă tensiune a standardului de viaţă occidental este un spectacol demn de  toată lauda. Dacă el va fi încununat cu un happy-end, ar fi cu totul minunat. Dacă vom asista la un eşec, aşa ceva va confirma tradiţia în materie. Nenorocirea este că cei mai mulţi politicieni occidentali şi reformatori ruşi nu au puterea sau curajul de a ieşi din sfera conceptelor teoretice. Pentru că dacă ar ieşi, ar vedea marea în furtună. Sechelele cîtorva sute de ani de  absolutism şi colonialism primitiv înregistrează nişte forme de manifestare alarmante. Nici unul dintre locuitorii Planetei n-a fost de faţă la naşterea imperiului rus, petrecută de-a lungul a patru veacuri, de la anii 1500 pînă la anii 1900. Dar toţi sîntem martori la agonia lui. El trebuie ajutat să moară în linişte, fără convulsii dureroase, e singurul caz de euthanasie cu care sînt de acord. Din păcate, cei doi executori ai anacronicului imperiu au fost nişte oameni extrem de slab pregătiţi intelectual: George Bush (un agent tenace, dar fără nici un fel de  ştiinţă a Istoriei) şi Mihail Gorbaciov (un activist PCUS inteligent, cu o anumită doză de bun-simţ, însă, vai, un foarte slab cunoscător al propriului popor!). Modul în care au pus ei la cale dinamitarea imperiului sovietic şi, implicit, a întregului lagăr socialist, a fost o podoabă a diletantismului.

Pentru comparaţie, imaginaţi-vă cum ar arăta astăzi China dacă s-ar proceda la o bruscă liberalizare politică. Probabil că am asista la cea mai mare baie de sînge din Istoria umanităţii, la cele mai crîncene răfuieli şi vînători de oameni, cu cel puţin cîteva zeci de milioane de victime. Şi asta pentru că există nişte legi care, dacă nu sînt respectate, duc la fărădelegi. Cel mai important lucru este ca liberalizarea economică să nu se facă în acelaşi timp cu cea politică, fiindcă se vor anula reciproc. Din păcate, aberaţia asta a avut şi mai are loc, sub ochii noştri, în România. Rezultatele sînt catastrofale, oricît de mult ar vrea unii să dea vina pe moştenirea comunismului. Noroc că mai avem cîte ceva din moştenirea asta, altminteri muream demult de foame. Dar, să nu mă îndepărtez de subiect. Problema fierbinte a acestui miez de vară este decizia preşedintelui Mircea Snegur de a cere în scris apropierea Republicii Moldova de Comunitatea Statelor Independente. Nu fac parte dintre aceia care se grăbesc să-l acuze pe morocănosul moldovean de trădare. Mai degrabă cred că asistăm la disperarea lui şi a echipei care îl înconjoară, în faţa prăpastiei economice în care se prăvălesc conaţionalii lor. Niciodată, de la seceta din 1946, Basarabia n-a suferit de o foame atît de crîncenă, chiar pe timpul cît rapacele imperiu ţaristo-stalinist îi lua aproape tot. Chiar şi atunci, încă mai rămînea ceva pe fundul hambarelor, tot mai sclipeau nişte poame rumene în livezi, iar muncitorul şi ţăranul îşi puneau în ştergar un codru pe pîine cu ceva brînză şi ceapă. Acum, însă, veştile ce ne parvin de acolo sînt dramatice. În Basarabia se trăieşte cam de 3 ori mai rău decît în România. Cauzele? Multe şi felurite. Necazul cel mare abia acum începe: în loc să se apropie de noi, în decursul celor 4 ani care au trecut din august 1989, cînd a avut loc Renaşterea lor, moldovenii de peste Prut se îndepărtează. Pentru că ei află de la agenţii KGB, cît şi de la Televiziunea Română şi presa mercenară de la noi, că românii sînt un popor de fascişti, care îi persecută pe minoritarii unguri, evrei şi ţigani, că la noi se violează totul, de la fetiţe de 2 ani pînă la bătrîne de 100 de ani, că la putere sînt tot comuniştii care i-ar fi adus pe ruşi la putere în 1945, că Eminescu a fost fascist şi Mihai Viteazul paranoic, că Armata şi Biserica Ortodoxă ar fi cuiburi de securişti şi trădători de ţară şi multe, multe nenorociri.

(va urma)

CORNELIU VADIM TUDOR