Chiar dacă nu sîntem fani ai televizorului, din cînd în cînd mai butonăm şi noi, să fim în pas cu moda timpului, dar şi cu oamenii. Să nu se înţeleagă însă că ne dăm în vînt după vreo emisiune sau vreun serial anume. Am urmărit, în schimb, mai multe filme vechi româneşti, cu prestigioşi actori de-ai noştri. Unii nu mai sînt printre noi, iar cei care trăiesc au vîrste înaintate. Sînt nişte veritabile tezaure pentru industria filmului românesc. Nu pomenim numele nici unuia, fiindcă lista ar fi atît de lungă încît nu ne-ar permite spaţiul tipografic să o prezentăm şi n-am vrea să omitem pe careva. Nu spunem că filmele de-acum nu au valoare, dar nu ne conving, pe noi, ca spectatori. Şi asta nu pentru că refuzăm modernismul, ci pentru că majoritatea acestor producţii abundă în replici murdare, fapt care ne îndepărtează de sălile de cinema. Poate o fi de vină sensibilitatea noastră, educaţia pe care ne-am făcut-o bîntuind prin biblioteci. Şi, că veni vorba de biblioteci: deunăzi, am descoperit povestirea „Ciorile”, de o frumuseţe rară, a scriitoarei pentru copii Elena Matase, publicată în „Cartea prietenilor mei”(1948). În zilele noastre nu se prea mai scriu asemenea poveşti. Aici, însă, este o altă discuţie, care necesită o dezbatere specială. Revenind la televizor: îţi omori timpul degeaba stînd în faţa lui, căci nu prea ai ce învăţa decît cum să înjuri şi cum să ţipi mai tare la partenerul de dialog, coleg sau prieten, iar cuvintele jignitoare şi înjurăturile ,,fac deliciul” filmului, de prost gust, zi de zi, noapte de noapte. La mai toţi românii, televizorul funcţionează non-stop; fie că se uită cineva la el, sau nu, trebuie să se audă zgomotul şi vorbăria continuă, pentru că numai televizorul îţi poate aduce în casă întreg circul zilei, de la certurile politice pînă la pusul fustelor în cap de la vreo ceartă în trafic, sau orice altceva, căci zilnic sînt destule teme de dezbătut, numai educative nu. Privitorul se consolează cu gîndul că, deh, ceea ce i se oferă, aia trebuie să consume. Este ca la piaţă: iei ce găseşti pe tarabă, marfa frumos ambalată, dar ce se află în interior e cu totul altceva. Oricum, grăbit cum eşti mereu, pleci cu ceea ce-ţi pune vînzătorul în traistă. Şi la televizor, fără excepţii, situaţia e asemănătoare, ba, mai mult, în ultimul timp, au dat buzna în casele oamenilor emisiuni cu teme sociale dezbătute în direct. Se aduc de oriunde, din satele ţării, oameni sărmani, ca vai de ei. După felul în care vorbesc, ai impresia că vin din Evul Mediu, nu din lumea aceasta, despre care se spune că aparţine progresului şi civilizaţiei… Şi-apoi, vezi rîuri de lacrimi şi gesturi miloase din partea societăţii, şiruri nesfîrşite de întrebări puse de moderatori şi de invitaţii lor, cu toţii căinîndu-se la suferinţa bieţilor nevoiaşi, într-o prefăcătorie uimitoare. Este cutremurător de trist să vezi cum sînt umilite astfel de suflete, chinuite de necazuri, în lumina reflectoarelor, bărbaţi beţivi şi leneşi, femei care habar nu au cum să întreţină o gospodărie. Oamenii aceştia, din ignoranţă şi, uneori, din nepăsare, au făcut copii cu nemiluita, fără să le ofere un minimum de confort. Şi toţi „eroii” ăştia anonimi, televizaţi în direct, cu lacrimile înnodate în barbă, cer ca lumea să-i ajute, să le dea îmbrăcăminte, hrană, bani, să aibă de băutură. Unii se întrec cu văicărelile că nu au casă unde să locuiască şi că statul nu îi ajută cu nimic, apelînd la cîte unul şi altul cu dare de mînă. Iar dorinţa le este îndeplinită de cei ce s-au lăsat înduplecaţi, spre surprinderea celor din platou că, iată, s-a rezolvat visul acestor oameni, care din vina lor au ajuns să trăiască la marginea societăţii… Vedem, astfel, cum este încurajată lenea, nemunca, prin prezentarea acestui gen de emisiuni care, în opinia noastră, nu fac decît să aducă rating şi bani frumoşi pentru televiziuni. În nici un caz o astfel de emisiune nu-i va determina pe aceşti indivizi să muncească şi să nu mai stea cu mîna întinsă la cerşeală, ori să-şi trimită progeniturile la şcoală să înveţe carte… Ne întrebăm: oamenii aceştia amărîţi de unde vin şi unde au trăit pînă acum? Sînt, ei, români de-ai noştri?… Nu condamnăm şi nu criticăm faptul că există astfel de producţii tv. Ştim, însă, că vom avea parte de asemenea emisiuni atîta vreme cît ele aduc bani televiziunilor şi atîta timp cît vor mai fi astfel de cetăţeni ai patriei. După cum ne-au fost prezentaţi la televizor, oamenii ăştia sînt atît de leneşi încît, pe unde calcă, arde pirul sub tălpile lor. Şi atunci, dacă se poate trăi şi aşa, la ce să-şi mai complice existenţa? Mai ales că se găsesc destui români miloşi care să îi ajute cu ce pot, fără să ia aminte că asemenea personaje ne fac de rîs în toată lumea.

ION MACHIDON, preşedintele Cenaclului „Amurg sentimental”