Niciodată nu mă voi dezice de țara mea, pe care, așa cum este ea, o iubesc cu o dragoste nemărginită, mai ales în vremurile de-acum. O iubesc și mă interesează viitorul ei, pentru că mă gîndesc la copiii și nepoții noștri. Același gînd l-au avut și înaintașii noștri: să ne lase nouă o țară frumoasă și bogată. Și au reușit, pentru că în copilărie aveam să descopăr, de pildă, bogăția arborilor seculari care împădureau dealurile din împrejurimile satului meu, apa limpede a izvoarelor și aerul împrospătat de parfumul florilor și aroma nesfîrșitelor lanuri de grîu... Și nu era bucată de pămînt necultivată sau ogradă neîngrijită. Vrednicia oamenilor se vedea mai ales atunci cînd, primăvara, odată cu încălzirea vremii, gardurile de la drum erau văruite, iar șanțurile, curățate de vegetația uscată. Iată de ce nu mă voi dezice de țara în care m-am născut și de poporul acesta, care știe să muncească pentru bunăstarea lui și a familiei sale, în ciuda bătăii de joc a politicienilor noștri. Pe vremea cînd eram copil, oamenii chiar credeau în viitorul și binele țării lor... Azi, lucrurile s-au schimbat. Românii au devenit sceptici, pentru că văd că o duc greu. Însă nu țara e de vină pentru asta, ci clasa politică, ale cărei priorități sînt cu totul altele decît binele nostru. Pentru mine, iubirea de țară înseamnă să fac tot ce îmi stă în puteri pentru a-i scoate în evidență și a-i proteja frumusețile și valorile ei perene, care o individualizează între celelalte națiuni ale lumii. Îmi place cuvîntul român și îl rostesc prin graiul sîngelui de mac și puritatea florilor de măr... De fiecare dată cînd mă gîndesc la țara mea, o fac cu dragoste și bucurie, aducîndu-mi aminte de toate priveliștile ei minunate: munți, cîmpii, rîuri, și toată bogăția naturii ce ne-a fost hărăzită pe acest pămînt. Și asta, pentru că Dumnezeu a făcut să mă nasc aici, într-o familie modestă, într-un sat cu oameni credincioși, pe care nu i-am auzit niciodată spunînd că și-ar dori să-și părăsească țara, să trăiască pe alte meleaguri, așa cum se întîmplă acum. Cu toate că și în vremea copilăriei mele oamenii se confruntau cu destule lipsuri în traiul de zi cu zi. Cu credință și iubire în Dumnezeu, însă, reușeau să treacă peste greutăți. Pentru că oamenii erau harnici ca albinele, iar familiile erau unite. De aceea, aceste mirifice plaiuri aveau să nască mituri și legende, doine și cîntece de neșters din memoria timpului. Dar și personalități nemuritoare, care se cheamă românește, în limba dorului, Mihai Eminescu, Nicolae Iorga, Constantin Brâncuși și atîția alți făuritori de istorie și cultură, cu care ne mîndrim. Iată-mă ajuns la vîrsta la care, fără patrie, aș fi tot mai singur și mult mai sărac. Îmi încălzesc sufletul la căldura poeziei, care pentru mine înseamnă zbo-­
rul spre înalt, liniș­tea și alinarea. Iar de țara mea n-am să mă dezic vreodată. De ce? Pentru că sînt român și îmi pasă de țara mea. Ea îmi este leagănul copilăriei și vatra în care s-au clădit cultura și istoria neamului meu. Pentru toate acestea îi sînt recunoscător pînă la sfîrșitul zilelor mele, aducîndu-i prinosul meu de dragoste și de prețuire veșnică.
ION MACHIDON,
directorul Revistei ,,Amurg sentimental”