Am tot scris în articolele mele despre schimbările ce au loc în lume și mai ales despre cele politice, asemănîndu-le cu o întoarcere la comunism și la stalinism, la marxism și la leninism, la minciunile și dezinformările unei perioade trecute, lucruri posibile prin prostirea la modul propriu a unor generații de oameni rupți de normal și de Dumnezeu, rupți de cultură, de obiceiul de a pune întrebări și mai ales a căuta răspunsuri în profunzime.
Noua religie pune în centrul său omul, care devine propriul său dumnezeu. Adică el s-a făcut, el se ajută, el se guvernează după cum decide și are chef. În acest fel, se dă libertate totală schimbării genului dacă așa decide respectivul om, ba uneori chiar a regnului, fiindcă prin Occident sînt școli unde copiii decid că în ziua respectivă sînt căței sau pisici, iar educatorii sau învățătorii trebuie să-i lase să fie, că altfel sînt dați afară.
Lumea asta pune în centrul său banul și poziția socială, bunurile materiale și propria voie ca principii fundamentale. Ați putea crede că doar noile generații sînt așa.
O să vă surprindă – cum m-a surprins și pe mine – că lumea Occidentală e 90% astfel.
Pînă și adulții gîndesc și se simt la fel, luînd în derîdere și considerînd o minciună faptul că nimeni dintre cei care s-au împărtășit pe timpul COVID prin aceeași linguriță nu au luat boala. Bine, din ăștia sînt și aici, dar o minoritate.
Sigur că la cît sînt de lipsiți de originalitate, creatorii noii religii se folosesc de simbolurile creștinismului și de organizarea lui pentru a pregăti această nouă religie ca mijloc de control asupra umanității, nu ca formă a iubirii lui Dumnezeu pentru oameni. Băieții ăștia se uitau cu jind la felul în care preoții controlau și dirijau masele (așa li se părea lor) și vor și ei la fel. Prin urmare, în noua religie au nevoie de reguli noi așa că se folosesc de ceea ce ei consideră a fi reprezentanta religiei creștine sau singura biserică creștină adevărată – mă refer la cea catolică. Prin urmare, episcopul Romei, autointitulat Papa, a inventat noi păcate pentru credincioși. Iată ce scrie pe tema asta site-ul europeanconservative.com:
„Cu ocazia ultimei sesiuni a Sinodului asupra Sinodalității, Vaticanul tocmai a publicat o nouă listă de păcate pe care să le adauge la cohorta lungă de eșecuri umane în a face voia lui Dumnezeu. Dar sînt acestea cu adevărat păcate noi? Exercițiul are toate semnele distinctive ale unei versiuni catolice a autocriticii în stil sovietic, menită să îmbrace păcatele vechi în hainele corectitudinii politice.
Cea de-a doua sesiune a Sinodului despre Sinodalitate s-a deschis la Roma cu un nou tip de celebrare penitențială. Prezidată de Papa Francisc, ședința a fost prilejul de a face publică o nouă listă de păcate, într-o adunare extraordinară. Lista cuprinde: păcatul împotriva păcii, păcatul împotriva creației, împotriva popoarelor indigene, împotriva migranților, păcatul abuzului, păcatul împotriva femeilor, familiei, tinerilor, păcatul doctrinei de a arunca primul cu piatra, păcatul împotriva sărăciei, păcatul împotriva sinodalității sau lipsa de ascultare, comuniune și participare a tuturor.
Forma luată de sărbătoarea penitențială ridică deja întrebări în sine. După ce a ascultat mărturiile «victimelor» acestor păcate, Severanul Pontif a cerut iertare pentru toți credincioșii, dar fără a acorda această iertare, întrucît absolvirea colectivă este rezervată doar pentru cîteva cazuri grave și urgente. Cererea de iertare este făcută pentru toți cei botezați — dar nu necesită iertarea deplină, conștientizare și pocăință a persoanei care o imploră? Este greu de văzut ce conștiință «colectivă» ar putea fi manifestată într-o asemenea ceremonie.
Dar să ne întoarcem acum la conținutul păcatelor în detaliu. Cîțiva cardinali au primit sarcina de a da explicații live în timpul ceremoniei pentru a-i ajuta pe credincioși să «înțeleagă» aceste noi păcate. Nu este sigur că exercițiul a fost un succes total”.
Chestia asta cu ajutarea credincioșilor să înțeleagă noile păcate îmi seamănă a reeducarea din centrele de detenție sovietică din România anilor ʼ50 - ʼ60. Sînt eu nebun, sau așa e?
Citez din europeanconservative.com: „Unele dintre aceste păcate nu sînt nimic nou. «Păcatul împotriva păcii» este evident, deoarece războiul este în esență rodul păcatului originar. Și cum rămîne cu «păcatul abuzului»? Este clar că evidențierea acestuia este un răspuns la numeroasele scandaluri morale care au defăimat și încă defăimează Biserica în vremurile noastre tulburi. Dar în abuz, fie el moral sau sexual, regăsim încă o dată o nouă formulare a păcatelor cunoscute deja cuprinse în poruncile divine și în morala imemorială a Bisericii”. Oare o fi vorba despre abuz luat în senul său larg? Dacă prin abuz se va considera păcat și abuzul de folosire a apei sau de poluare a planetei ori de a consuma carne
și produse animale? Bietul Dumnezeu, cîte prostii i se pun în cîrcă.
„«Păcatul împotriva să­răciei» necesită clarificări suplimentare. Combaterea sărăciei este un lucru bun în sine. Caritatea față de cei mai săraci a fost în­tot­deauna una dintre prin­cipalele forțe motrice din spatele acțiunii creștine și a oferit catolicismului o serie de sfinți imenși, pre­cum Sfîntul Vincențiu de Paul sau, mai aproape de noi, Sfînta Maica Tereza. Păcatul împotriva sărăciei trebuie, probabil, înțeles ca păcatul persoanei care refuză să lupte împotriva sărăciei — dar, din nou, datoria de caritate este un fapt bine cunoscut, așa că de ce adaugi completări?”.
Eu văd în acest păcat contra sărăciei un fel de „să fim toți egali în bogăție” adică toți la fel. Recunoașteți principiul comunismului marxist de egalitate pentru toți. Cum s-ar spune, salariu minim garantat și dacă miști în front, ți-l diminuează? Probabil sînt doar eu paraonoic scriind asta, deși ultima dată cînd m-am verificat eram normal.
Citez din nou: „În ceea ce privește alte păcate incluse în această nouă listă, cum ar fi «păcatul împotriva femeilor, familiei și tinerilor», formularea lor în mod deliberat restrictivă dă impresia unui reflector mediatic asupra cîtorva păcate care sînt foarte apreciate în lumea de astăzi.
Izolate în acest fel și aduse în prim-plan, ele par a fi «semnale» de comunicare alese pentru a potoli spiritele corectitudinii politice. Ce face un păcat împotriva unei femei mai grav decît un păcat împotriva unui bărbat? Și de ce un păcat împotriva unei persoane «tinere» merită mai multă atenție decît un păcat împotriva unei persoane «bătrîne», mai ales într-un moment în care în țările occidentale cursa pentru eutanasie, cu scopul neconfirmat de a scurta orele destul de lungi cheltuite de bătrînii de pe acest pămînt pe cheltuiala contribuabililor?
Cea mai discutabilă parte a acestei liste este cu siguranță «păcatul împotriva creației, împotriva popoarelor indigene, împotriva migranților». For­mularea cuprinde posibilități vaste. Poate fi înțeles ca o captură ecologică cu aer de cult al zeiței-mamă. Dar în spatele acestei formulări stă mai presus de toate o pocăință plină de dreptate a colonizării și a misiunilor de altădată. Biserica vrea să-și ceară iertare pentru toate momentele în care a fost «complicată în sistemele care au încurajat sclavia și colonialismul». Biserica știe să se bată cu pumnul în piept pentru pocăință. Arhiepiscopul Jean-Paul Vesco al Algerului, care va fi numit cardinal la următorul consistoriu din decembrie, explică faptul că evanghelizarea ar trebui abandonată, deoarece constituie o formă de violență împotriva indigenilor”.
Asta e minunat. Cu alte cuvinte, să nu mai răspîndim în lume Cuvîntul lui Dumnezeu, ci să-l ascundem și să ne jenăm de el, ca să nu deranjăm popoarele cu alte credințe – așa numita corectitudine politică. Să nu mai facem voia Domnului, ci pe a omului nou, care este noul dumnezeu al noii religii.
„Cu toate acestea, definirea «popoarelor indigene» rămîne nerezolvată. O minte incorectă din punct de vedere politic ar putea la fel de bine să observe că popoarele Europei sînt, de asemenea, în felul lor, popoare «indigene» ale căror tradiții ancestrale și cultură nu sînt respectate astăzi: trebuie să se plece în fața afluxului masiv de migranți care ajung pe teritoriul lor în fiecare an, impunînd noi legi și noi practici. Doar că noul păcat este inventat tocmai contra acestor popoare indigene cu rădăcini milenare care trebuie destrămate.
Lista se încheie cu noul «păcat împotriva sinodalității». Deci cei care își exprimă îndoieli cu privire la eficiența acestei mașinării care funcționează cu viteză maximă de cîțiva ani, făcînd mult zgomot, dar reformîndu-se foarte puțin, ar fi într-o stare de păcat.
Ar trebui să-l întrebăm pe Moise, transcriitorul Decalogului, ce crede el despre asta și să vedem ce poruncă divină este încălcată de cineva care nu are încredere în dezbaterile care nu duc nicăieri. «Păcatul împotriva sinodalității» este completat de un păcat împotriva «lipsei de ascultare, comuniune și participare a tuturor». Cardinalul Schönborn, Arhiepiscopul Vienei, a cerut iertare pentru toate momentele în care Biserica a «înăbușit pluralitatea». Putem oricînd să sperăm că, urmînd propriul sfat, Suveranul Pontif va face progrese în viitor în ascultarea cererilor credincioșilor atașați liturghiei tradiționale, care nu cer decît să participe puțin mai mult la viața Bisericii universale prin evanghelizarea și administrarea sacramentelor fără restricții umilitoare”.
Eu cînd am citit despre acest păcat al sinodalității am zîmbit fiindcă tocmai Biserica Catolică se face vinovată în integralitatea ei de acest păcat, și nu de acum, ci încă de la constituirea sa în anul 1054, cînd episcopul Romei a decis să se rupă de sinodalitatea Bisericii Creștine primare (azi numită Ortodoxă). Frumos, nu?
Dominicanul Timothy Radcliffe, fost superior al ordinului dominican, a fost dornic să sublinieze că „sinodul nu este un loc pentru negocierea schimbărilor structurale, ci un loc pentru convertire”. Predicatorul i-a pus în mod explicit pe conservatori și progresiști spate în spate. El a recunoscut scepticismul predominant: „Cea mai frecventă întrebare pe care am primit-o despre sinod în ultimele unsprezece luni a fost una sceptică: s-a realizat ceva? Nu este totul o pierdere de timp și bani?”.
Răspunsul oficial la această întrebare legitimă poate dura ceva timp.
Pînă îl vom afla se pare că noua religie se formează neabătut în lume și are în centrul ei omul ca dumnezeu al său, banii, poziția socială, terestrialitatea în detrimentul cerescului și ruperea treptată de Dumnezeu din Cer. Generațiile viitoare vor trăi vremuri grele și cred că pictura de la Biserica Seminarului teologic Ioan Iacob de la Neamț, cu România pe post de cetate asediată din toate părțile ca odinioară Constantinopolul, are toate șansele de a se materializa. Diferența este că orașul lui Constantin în 1453 nu o avea pe Maica Domnului în mijlocul său, așa cum O are România în pictura menționată mai sus. Depinde de noi să o păstrăm acolo.
IOAN TEODOR