Notițe de istorie literarã
  • 02-08-2023
  • 0 Comentarii
  • 143
  • 0

Femeile din viaþa lui Titu Maiorescu
Deși era mai mult scund decît înalt și o pată violacee pe frunte îi urîțea oarecum chipul, prin prestigiul, personalitatea, banii și poziția lui socială, Titu Maiorescu a fost, toată viața, o țintă predilectă a femeilor. Pe de altă parte, în ciuda misoginismului său, simțea o nevoie organică să le vadă aproape de el și, de aceea, le-a introdus la ședințele ,,Junimii” bucureștene, spre nemulțumirea lui Iacob Negruzzi și a altora care se temeau că, prin promovarea femeilor, scade spiritul critic al dezbaterilor. Eminescu și Veronica Micle au numit grupul feminin de la ,,Junimea” (Emilia, Livia și Clara Maiorescu, Mite Kremnitz, Cleopatra Poenaru-Lecca, Maria Păucescu și alte doamne) ,,Haremul lui Maiorescu”, în care, într-o vreme, Mite Kremnitz purta numele de ,,Favorita sultanului”. Același cuconet era prezent, mai mult din snobism, și la cursurile pontifului de la Universitate, unde se distingeau de celelalte studente mai mult prin rochiile lungi, crinolinele și coafurile sofisticate. Ce destin au avut acele femei?
Maria Maiorescu, mama lui Titu. A trăit 45 de ani și este îngropată la Bellu. Emilia Humpel, sora. A trăit 80 de ani și este îngropată tot la Bellu. Livia Maiorescu-Dymsza, unica fiică. A trăit 83 de ani și este îngropată la Bellu. Clara Kremnitz-Maiorescu, prima soție. A trăit 51 de ani și este îngropată la Berlin. Mite Kremnitz, cumnata și amanta. A trăit 64 de ani și este înhumată la Berlin. Cleopatra Poenaru-Lecca, altă amantă. A murit la 63 de ani și este vecină la Bellu cu Eminescu și Maiorescu. Anna Rosetti-Maiorescu, cea de-a doua soție. A murit la 60 de ani și este îngropată la Heidelberg, unde se dusese să se trateze. Olga Neumann, secretara și ultima iubită. I-a lăsat prin testament 20.000 de lei, o sumă uriașă la acea vreme, și casa din Strada Lahovary, 7. Nu se mai știe nimic despre viața și moartea ei.
O poezie din tinereþe
a lui Tudor Arghezi
Cum se știe, Tudor Arghezi a debutat, ca și Eminescu, la vîrsta de 16 ani, cu poezia ,,Tatălui meu”, publicată în revista ,,Liga Ortodoxă”, condusă de Alexandru Macedonski. Încurajat de această reușită, precum și de laudele profesorului său, care deja îi întrezărise genialitatea, în scurt timp, Arghezi publică în paginile aceleiași reviste poezia ,,Maiul roz”, o creație zglobie de factură simbolistă, mai mult un exercițiu de stil, cu imagini vizuale și auditive de efect juvenil: ,,Chitara vag trăsare în zarea de azur,/ Ning pe lac/ Raze lungi/ Blonde dungi.../ Pitpălac./ Zdrang, zdrang ... O sărutare ş-al frunzelor murmur,/ Trestii tac/ Și spre mal/ Nici-un val, – / Pitpălac./ Chitara însă sună: Planc - plinc - plunc - planc - plunc - plac./ Pitpălac”.
La 14 octombrie 1924...
La 14 octombrie 1924, românii s-au despărțit de Calendarul iulian și l-au adoptat pe cel religios, cu 13 zile în plus, Calendarul gregorian. (Era într-o zi de marți.) Ani de zile după aceea, cînd se făcea vreo referire la evenimentele petrecute înainte de această zi, pentru obișnuință, se treceau ambele calendare: ,,pe stil vechi” și ,,pe stil nou”. Sau și mai simplu: ,,Marea Revoluție Socialistă din 26 Octombrie/ 7 Noiembrie 1917”.
Ionel Teodoreanu, cel mai metaforic prozator al nostru
Sugerînd și potențînd momentele poetice ale existenței, metafora impune o mare forță de cunoaștere. Dar nu poate să pună pecetea adevărului asupra actelor fundamentale. Ionel Teodoreanu este cel mai metaforic prozator al nostru. Din acest motiv, după ce-i citești ,,La Medeleni” sau oricare alt roman, ai impresia că ai umblat cu un borcan cu miere și nu te mai îndemni să reiei lectura. Îl urmează Fănuș Neagu. La Hortensia Papadat-Bengescu, totul e stufos și neclar chiar la prima lectură și fiecare pagină trebuie citită de două ori. ,,Concert din muzică de Bach” mi-a luat două luni. Dar nu l-am mai recitit niciodată.
,,Pe cînd vizitam America...”
,,În timpul șederii mele în America, am avut posibilitatea să iau cuvîntul în numeroase universități. Multe dintre întrebările care mi s-au pus m-au contrariat și, la început, am crezut că rîd de mine. Judecați și singuri: «Aveți televizoare în casele voastre?». Sau: «Pentru a vă căsători vă trebuie aprobarea comitetului de partid?». Sau: «La voi, femeile sînt proprietate comună?» Și tot așa. Puteam și eu să-i ironizez pe acei studenți, dar nu era vina lor că-mi puneau asemenea întrebări. Pur și simplu, așa erau instruiți de propaganda americană. Ce puteai să mai zici? (...) E mult mai ușor să-i prezinți pe sovietici ca pe niște barbari. Și e și mai ușor să minți despre pericolul militar sovietic și să-ți sperii concetățenii. Totuși, vorbind despre un nou război, de fapt, americanii nu știu tot adevărul. În timpul celui de-al II-lea război mondial, da, ei au luptat pe front și au murit în Normandia, în Ardeni, în Sicilia, pe Rin, în Marea Nordului. Ei se războiau cu fascismul și apărau America. Dar, mai tîrziu, în Coreea, în Vietnam, în Laos și Cambodgia, pentru ce au murit? Că n-au adus nici o glorie Americii (...) Întotdeauna, americanii au reușit să lupte departe de America, departe de orașele lor, de munții și pădurile lor. În toată istoria Americii, nici o bombă nu a căzut pe casele lor frumoase, pe autostrăzile și terenurile lor fertile și cultivate cu dragoste. Americanii nu știu cum e cînd acoperișul casei se prăbușește peste familie și cînd spitalele sînt făcute una cu pămîntul, împreună cu toți bolnavii. Ei nu cunosc momentul cînd piatra se topește, de pe urma exploziilor, și un nor gros de fum acoperă totul. Ei nu cunosc adevărata față a războiului. În această ignoranță pusă la cale de propaganda lor, stă pericolul enorm legat de soarta lumii...” (Robert Rojdestvenski, scriitor și publicist sovietic, 1932-1994). Articol preluat din ,,Agenda literară”, 1985.
Despre paradoxuri
Potrivit DEX, paradoxul este un enunț contradictoriu și, în același timp, demonstrabil, părere absurdă contrară adevărului acceptat. Sau o ciudățenie, absurditate, enormitate. După alte opinii, paradoxul este un argument corect, care duce la o concluzie greșită. Important este să se afle unde s-a greșit într-o contradicție logică. Să luăm de exemplu ,,Paradoxul hidrostatic”: faptul că presiunea unui lichid de pe fundul unui vas nu depinde de dimensiunile și forma vasului respectiv.
Cel mai cunoscut creator de paradoxuri a fost folozoful grec Zenon din Eleea, discipolul lui Parmenide, care susținea că ,,Toate sînt una”, adică, în ciuda simțurilor noastre, mișcarea este doar o iluzie. Dintre paradoxurile lui Zenon (sau paradoaxele?, cum le denumise Șerban Cioculescu) cel mai cunoscut este ,,Achile și broasca țestoasă”. Achile cel iute de picior avea chef să se întreacă cu o broască țestoasă, o leneșă ce nu s-a pomenit. Dar, galant, i-a lăsat un avans (era să scriu ,,ecart”, cum i-ar zice imbecilii de la televiziunile noastre, care transmit întreceri de automobile, biciclete și motociclete). Deci, el era de 10 ori mai rapid. Cînd Achile a făcut 10 metri, broasca a făcut 1 metru. Cînd Achile a făcut 10 centimetri, broasca a făcut 1 centimetru. Și tot așa, pînă cînd Ninja a cîștigat cursa, chiar dacă doar cu puțin, la fotografie. Paradoxal e că, într-o cursă, alergătorul mai rapid nu-l poate depăși pe cel mai lent, întrucît el trebuie să ajungă într-un loc unde celălalt deja fusese și, astfel, cel leneș va fi mereu în față.
Pe același principiu logic se bazează și ,,Banda lui Möbius”, care stă într-o suprafață și o singură margine. Banda are proprietatea de a fi neorientabilă. Oricine poate face un asemenea obiect, tăind o fîșie lată de cîțiva centimetri și lipind-o la capete. Va rezulta un cerc de hîrtie cu două fețe și două margini. Dar dacă vom lua o altă bandă de hîrtie, o vom roti o singură dată și o vom lipi la capete, va rezulta o bandă cu o singură față și o singură margine. Dacă o furnică s-ar deplasa de-a lungul benzii, s-ar întoarce de unde a plecat, traversînd toată lungimea și depășind doar o singură margine. De fapt, avem de-a face cu un ,,paradox topologic”, dintr-o bandă de hîrtie cu două fețe, rezultînd o singură bandă cu o singură față, și din două muchii, doar una.
Un portret al Căpitanului
,,Profesorul Vasile Barbu, fost șef al organizaței de legionari, se confesează în celulă: «Îți spun adevărul, vorbesc ca unui camarad. Căpitanul, s-o știți, era, mai presus de orice, credincios. Dacă trăia, Legiunea nu ar fi ajuns ceea ce a devenit: a Cincea Coloană germană. Pentru întemeietorii și fruntașii săi, omorîți cu juvățul de Carol al II-lea, ar fi rămas creștină și românească. Idealul lui Codreanu a fost Icoana, și, după ea, ar fi întocmit și rînduiala țării, nu după programul de la Nürnberg. Dar dacă au rămas în viață numai un număr de executanți și, în jurul lor, atîția zurbagii...”. (N. Steinhardt - ,,Jurnalul fericirii”)
O scriitoare cu un nume fistichiu,
Ana Carenina
În perioada interbelică, s-au distins mai multe scriitoare reprezentînd toate cele trei provincii românești – Hortensia Papadat-Bengescu, Ștefana Velisar-Teodoreanu, Claudia Millian, Alice Călugăru și Alice Voinescu, Cella Serghi, Cella și Bebs Delavrancea, Henriette Yvonne-Stahl, Anișoara Odeanu în București, Marta Rădulescu și Olga Caba în Ardeal, Elena și Cocuța Farago în Craiova, Lucia Mantu, Otilia Cazimir și Magda Isanos, colaboratoare destoinice la Revista ,,Viața Românească” din Iași.
Nu la fel de cunoscută a fost și Ana Carenina, deși numele ei destul de fistichiu apăruse în publicațiile literare ale vremii și în librării, cu versuri, cum ar fi ,,Poeme” și ,,Melodiile tristeții”, tipărite la Editura Alcalay-Cioflec. Dar Ana Carenina a scris și piese de teatru, care i s-au jucat la Iași și la Craiova.
Descoperind acest nume în reviste și librării, cititorii erau încredințați că au de-a face cu pseudonimul unei doamne, mare admiratoare a lui Tolstoi, sau care doar a urmărit să-și epateze cititorii cu mijloace publicitare ieftine. În realitate, scriitoarea era vlăstarul unei familii de aristocrați ruși fugiți din calea revoluționarilor lui Lenin. La sfîrșitul primului război se căsătorise cu un ofițer român. Mihail Sadoveanu o aprecia nemijlocit. Prin 1950, pe cînd era directorul TNB, și Zaharia Stancu avea cuvinte de laudă pentru talentul, cultura și faptul că vorbea curent Rusa și alte cîteva limbi.
Însă distinsa doamnă ascundea și o dramă personală. Din cauza numelui ei ciudat (de ce nu și-o fi semnat cărțile cu numele soțului?), nu i se mai publica nimic. Mai direct sau mai voalat, i se reproșa că acel nume aparținuse unui personaj care nu numai că se îmbogățise prin exploatarea claselor sărace din Marea Uniune Sovietică, dar mai era și imorală. Și al doilea că, provenind dintr-o familie de refugiați albi, locul ei ar fi fost înapoi în Uniunea Sovietică.
(Vlaicu Bârna - ,,Între Capșa și Corso”).
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite