Note de istorie literară (2)
  • 19-09-2023
  • 0 Comentarii
  • 203
  • 0

Un liberal peste liberalul Constantinescu-Porcu
Alexandru Bogdan-Pitești (1870-1922) a fost ziarist și patron de publicații de orientare liberală. Mulți l-au cunoscut și ca bancher lacom și lipsit de scrupule, un escroc de talie europeană. Dar și ca protector al artelor, un mecena peste poate de generos, poziție din care a întemeiat un salon de artă și i-a ajutat materialicește pe mulți artiști, cum ar fi, de exemplu, pictorul Ștefan Luchian. Deținînd ziarele ,,Ziua”, ,,Seara” sau ,,Ora”, a făcut afaceri cu nemții în timpul primului război și a agonisit o avere imensă. În filmul ,,Ștefan Luchian”, regizat de Nicolae Mărgineanu, individul apare interpretat magistral de George Constantin.
Cum se vede, întrunind toate condițiile, Al. Bogdan-Pitești devenise nelipsit de la Capșa și alte cafenele, terase și braserii bucureștene și își aroga dreptul să croiască destine literare, să dea verdicte și să poarte polemici cu toți adversarii săi, politici și literari. Încet-încet, își încropise o gardă pretoriană, formată în special din tineri famelici pe care îi năimea cu cîte un șvarț sau un marghiloman.
Dar, natural, omul avea și dușmani. Cum ar fi poetul George Gregorian, un munte de om, care nu admitea să-l contrazică cineva. Însă, Bogdan-Pitești nu îndrăznea să-l atace fățiș, preferînd săgețile pamfletelor, publicate în gazetele sale. De aceea, poetul, cum îl prindea prin tîrg, cum i-o plătea. După cum ne informează memorialistul Vlaicu Bârna, ,,Într-o dimineață, gras, scund, roșu la față și îmbrăcat într-un costum negru de lustrin, Bogdan-Pitești ieși precipitat din Cafeneaua Capșa strigînd: «Săriți, că se bat scriitorii!»”. De fapt, numai el încasase cîteva palme de la poet, ca răsplată pentru un pamflet veninos împotrivă-i, publicat în ,,Ziua”. În urmă, se mai auziră scaune trîntite și pahare sparte... Într-o scenă asemănătoare, petrecută prin Moldova, cînd tînărul gazetar Edgar Bostandaki furase două palme de la un baron local, pe motiv că își permisese o glumă proastă cu o damă din înalta societate, s-a mai auzit și un protest timid: ,,I-ra, dar stăi, bri omuli!..”.
O altă confruntare între Bogdan-Pitești și George Gregorian s-a produs mai tîrziu, cînd ultimul i-a făcut o vizită neanunțată amicului său la redacție, să-i ceară socoteală pentru niște calomnii prin presă. De furia vizitatorului n-a scăpat nici Arghezi, venit nu se știe pentru ce acolo și care a încercat să-și apere amicul.
Geneza romanului ,,Bietul Ioanide”
Romanul ,,Bietul Ioanide”, scris în anii 1947-1949 și apărut în 1953, este una dintre capodoperele care au spart tiparele dogmatismului stalinist din perioada de tristă amintire a deceniului șase, demonstrînd că acolo unde este talent scriitoricesc autentic se poate face și literatură de calitate. Tot atunci au mai apărut: M. Preda - ,,Moromeții’’, vol. 1 (1955), N. Labiș - ,,Primele iubiri” (1956), P. Dumitriu - ,,Cronică de familie” (1956), E. Barbu - ,,Groapa” (1957). Cum se știe, în acea perioadă, cunoscută sub numele de ,,Obsedantul deceniu” sau ,,Era ticăloșilor”, imixtiunea politicului în actul artistic atinsese cote insuportabile
și urmărea anularea specificității estetice în actul artistic, deturnîndu-l de la sensurile lui firești.
După cum preciza într-o scrisoare către un amic, G. Călinescu a scris ,,Bietul Ioanide” cu intenția de a arăta ,,Cum trăiesc spiritele academice vremurile furtunoase”. Și, într-adevăr, simple ficțiuni sau, dimpotrivă, reproducînd figuri notorii de intelectuali din epocă, putrefiați de cultură, cum ar fi: arhitecții Ioanide și Ion Pomponescu, profesorii Dan Bogdan, Gonzalv Ionescu sau Ion Gulimănescu, orientalistul Bonifaciu Hagienuș, clasicistul Panait Suflețel, ebenistul Saferian Manigomian, inginerul Smarandache cu soția. Și mai au ceva în comun aceste personaje: voluptatea de a trăi bine și de a parveni în sinecuri bine plătite. În altă epocă, ei ar fi alergat după ranguri boierești, în perioada interbelică îi interesau titlurile academice.
În manualul de Română de-a X-a de acum un deceniu, se spunea că arhitectul Ioanide, un nefericit și un ratat în materie de copii, este prototipul artistului de geniu cu totul abstras de arta sa, și care se izolează de realitatea vremii, cu urmări tragice pentru el. Într-un fel, Ioanide merită să se ia de mînă cu Moromete, o altă personalitate cu totul ruptă de mersul vremurilor, și atît de obsedat să-și țină familia aproape, încît nu bagă de seamă că războiul, urmat de schimbarea puterii în România, a produs grave mutații în comportamentul oamenilor, încît, dacă nu te adaptezi repede, te cureți, fiindcă, în astfel de situații, timpul nu are răbdare.
Prezentăm, mai departe, odiseea tipăririi romanului ,,Bietul Ioanide” într-o epocă ostilă întregii literaturi române. Și ne folosim de amintirile lăsate de istoricii literari Vlaicu Bârna (1913-1999) și Pavel Țugui (1921-2021), autorii volumelor: ,,Între Capșa și Corso” și ,,File de istorie culturală. Fapte, confruntări, documente”. Potrivit aprecierii lui Vlaicu Bârna, la data aceea funcționar la Editura pentru Literatură și Artă, condusă de Al. Rosetti, cartea aceasta a făcut primul pas spre editură în 1948, cînd G. Călinescu l-a chemat acasă la el și i-a înmînat manuscrisul (3 caiete scrise cu cerneală albastră). Rosetti îl cunoștea bine pe G. Călinescu, pentru că în 1941 îi tipărise la Editura ,,Fundația Regală pentru Literatură și Artă” cele două volume ale monumentalei lucrări ,,Istoria literaturii române de la origini pînă în prezent”.
Ca atare, îi face un raport favorabil, cerînd tipărirea ei imediată. Dar tînărul Eugen Schileru, cronicar plastic și de cinema, precum și director-adjunct la Biblioteca Academiei Române, respinge publicarea, pentru grave carențe politice și ideologice. În consecință, se aștepta un al treilea raport, așa ori așa, pentru clarificarea lucrurilor. De aceea, editura scoate 5 copii dactilografiate și le dă la lectură ici și colo, celor avizați. Dar, surprinzător, copiile fac zeci de alte copii care se vor difuza în Capitală și provincie, făcînd furori: Călinescu a scris o carte excepțională, care sfărîmă toate barierele proletcultiste ale vremii.
Dar Al. Rosetti este dat afară de la EPLA și înlocuit cu poetul mediocru și dogmatic A. Toma, iar manuscrisul va fi aruncat într-un sertar. Asta va dura pînă în 1953, cînd Constanța Crăciun, noul ministru al Culturii, îi ordonă să trimită imediat manuscrisul la tipar. ,,Bietul Ioanide” va apărea în 1953 cu ilustrații de Corneliu Baba și într-un tiraj de peste 20.000 de exemplare, care se vor epuiza imediat, în pofida cronicilor nefavorabile. Tot atunci va fi aleasă Cartea anului. Recunoscător, G. Călinescu îi va dărui lui Vlaicu Bârna un exemplar cu dedicație: ,,Poetului Vlaicu Bârna, primului și statornicului prieten al acestei cărți”.
Și istoricul Pavel Țugui ne-a lăsat pagini interesante despre geneza romanului ,,Bietul Ioanide”. La sfîrșitul anului 1949, în urma unor lungi și mizerabile atacuri, el a fost îndepărtat de la catedra de Istoria literaturii române de la Universitatea din București. Tartorii acestei malversațiuni erau aceiași alogeni: L. Rautu, I. Chișinevschi, M. Roller, Ov. Crohmălniceanu, V. Mîndra. Motivele erau de tot rîsul: ,,Domnia sa (G. Călinescu) n-a fost de acord cu fascismul, în trecut, fără să-l combată...”. În compensație, marele profesor a fost numit directorul proaspătului Institut de Istorie Literară și Folclor. În 1953, el s-a plîns, în sfîrșit, lui Petru Groza: ,,Din motive necunoscute, nu țin cursuri la facultate...”. Acesta a luat problema din urmă, și cum profesorul nu mai putea fi rechemat la catedră, i-a dat ordin Constanței Crăciun să urgenteze tipărirea romanului ,,Bietul Ioanide”. Dar evenimentul a produs mare tărăboi printre dogmatici, care au măcelărit cartea, necruțîndu-l nici pe autor, învinuit de simpatii legionare, deviaționism de dreapta, simpatizant al capitalismului odios. În plus, ,,Cartea oferă o imagine deformată a realității, lipsesc intelectualii progresiști, iar Ioanide este victima apolitismului”, cum scria în ,,Scînteia”. Și cum succesul la public se anunța furtunos, imediat s-a dat ordin ca ,,Bietul Ioanide” să fie retras din librării și trimis la topit. Din fericire, în cîteva zile, nu mai rămăsese nici un exemplar prin librării.
Urmaºii poetului Tudor Arghezi
Tudor Arghezi a fost căsătorit de două ori și a avut trei copii. Prima căsătorie s-a consumat la data de 1912, cînd avea 32 de ani, și aleasa inimii, profesoara de franceză și poeta Constanța Zissu, avea 38. Evenimentul s-a produs prin complicitatea celor două familii. Dar legătura lor era mai veche și în 1905 se născuse micuțul Eliazar. La data aceea, Arghezi se afla în București, ca angajat al Mitropoliei, în calitate de ierodiacon, sub numele de Iosif. Domnișoara era la Paris. Dar, după 1 an și 4 luni de la căsătorie, Constanța Zissu intentează acțiune de divorț, cauza fiind părăsirea domiciliului conjugal de către pîrît. Rămas în grija tatălui, prin hotărîrea celor doi, Eliazar a învățat la școala primară 30, apoi la Liceul ,,Sf. Sava”. În acei ani, Arghezi se căsătorise a doua oară cu bucovineanca Paraschiva cu care a avut doi copii: Domnica (Mitzura) și Iosif (Baruțu). Imediat după absolvirea liceului, Eliazar s-a stabilit la Paris. O vreme, scrie Pavel Țugui, tatăl și fiul au rupt relațiile, dar apoi s-au împăcat. La Paris, Eliazar a devenit fotograf și mai apoi un reputat cineast, sub numele Eli Lotar. A murit la Paris în 1969.
Dar și Vlaicu Bârna are ceva de spus despre Eliazar. O dată că, după despărțirea de Constanța, poetul l-a avut în grijă pe băiat, asigurîndu-i hrana, hainele și educația. Al doilea că, la împlinirea vîrstei de 18 ani, neputînd să-i ofere un pașaport pentru a-și face studiile la Paris sau un automobil, i-a făcut cadou un aparat de tuns-ras american format dintr-o mașină și un brici. În acei ani bucureșteni, și Eliazar s-a bucurat de sprijinul lui Bogdan-Pitești. Timp de 32 de ani, a lucrat în cinematografie alături de marii regizori René Clair și Louis Buñuel. A fost prieten și cu sculptorul Alberto Giacometti. Eliazar s-a întors în țară în 1956, ca urmare a unei invitații primită de la Uniunea Scriitorilor. Atunci s-a împăcat cu familia și s-a împrietenit cu Dida Solomon și Scarlat Callimachi, Al. Rosetti, Jebeleanu, Cicerone Teodorescu și alții. Tot timpul au vorbit despre marii români, artiști și oameni de știință, care au trecut prin Paris: Brâncuși, Traian Vuia, Coandă, Eugen Ionescu, Cioran, De Max, Iancovescu, Alice Cocea, Elvira Popescu, Aurel Athanasescu. Deși locuia la hotel, Eliazar Teodorescu urca des dealul Mărțișorului să-și vadă familia. Alte vizite le-a făcut în 1958 și 1959. Ultima oară a venit in 1967, cu puțin înainte de moartea lui Arghezi, după care a murit și el.
PAUL SUDITU

Imi place articolul
Lasa un comentariu
Nota: HTML nu este primiti!
Trimite